Eliberarea

M. Furrer

Cu siguranţă, nu există niciun credincios sincer, care, după întoarcerea sa la Dumnezeu, să nu dorească să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Dar cei mai mulţi constată că au voinţa pentru a duce o astfel de viaţă, dar că puterea păcatului care locuieşte în ei este mai mare decât voinţa lor, încât ajung mereu la înfrângere. Li se pare că sunt nişte întemniţaţi sau nişte sclavi, că nu trăiesc într-adevăr ca creştini credincioşi.

1. Eliberarea de păcat

Mai întâi trebuie să înţelegem bine două noţiuni: păcate şi păcat.

Păcatele noastre sunt toate gândurile, cuvintele şi faptele noastre rele, care formează vina noastră înaintea lui Dumnezeu. La întoarcerea noastră la Dumnezeu, Dumnezeu ne-a iertat toate păcatele. El a putut face aceasta, pentru că Domnul Isus a ispăşit aceste păcate, când a murit în locul nostru pe cruce.

Păcatul este principiul rău, care ne domină. El este în noi ca un izvor, din care izvorăşte răul. În Epistola către Romani, păcatul din noi este numit şi „omul cel vechi“, „trupul păcatului“ sau „carnea“ (Romani 6:6 ; 7:18 ). Problema păcatului nu poate fi remediată nici prin străduinţele voinţei, nici prin încercări de îmbunătăţire, nici prin asceză. Problema poate fi rezolvată numai prin moarte. Noi am murit împreună cu Hristos.

În Romani 6:1-11  ni se arată că avem parte cu Domnul Isus atât în moartea Sa, cât şi în învierea Sa. Cuvintele „cu“ şi „ştim“ apar de multe ori în acest fragment. Cunoştinţele noastre rezultă prin primirea în credinţă a ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu şi nu prin simţăminte. În versetul 4 citim că noi am fost înmormântaţi împreună cu El prin botez. Înmormântarea este dovada sigură pentru moartea care a apărut. Locul omului nostru cel vechi este în mormânt. Dumnezeu nu vrea să-l îmbunătăţească. În locul unei cârpăceli, El face o lucrare nouă. De aceea, a fi îngropat împreună cu El înseamnă a umbla în înnoirea vieţii. În versetul 5 citim: „ne-am făcut una cu El în asemănarea morţii Lui“. Moartea Sa a fost răsplata pentru păcatele noastre. În acelaşi mod suntem făcuţi una cu El şi cu privire la învierea Sa. Din cuvintele versetului 6 ştim că „omul nostru cel vechi a fost răstignit“, ca un răufăcător. El nu ne mai poate obliga să slujim păcatului. „Cei ai lui Hristos au răstignit carnea împreună cu patimile şi cu poftele ei“ (Galateni 5:24 ). În versetul 8 citim: „Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El.“

Un om, care nu este născut din nou, poate doar păcătui. În toată acţiunea sa, el urmează voii sale proprii. Chiar dacă este de părere că face binele, Dumnezeu numeşte aceasta: „lucrări moarte“. Noi credincioşii, în schimb, avem o viaţă nouă. Deoarece suntem în legătură strânsă cu Domnul înviat, stăm, să spunem aşa, de partea cealaltă a propriului nostru mormânt, stăm de partea învierii. Noi nu mai trebuie să păcătuim. Cum este posibil acest lucru în mod practic, când păcatul mai este în noi? Nu duce aceasta la o luptă? Într-adevăr, aşa este! Cât timp trăim pe acest pământ, putem fi ispitiţi. Dar noi avem o armă în această luptă: noi am încheiat cu păcatul. Noi putem şi trebuie să ne considerăm morţi faţă de păcat (Romani 6:11 ).

În Romani 6:13  suntem îndemnaţi: „Nu daţi păcatului mădularele voastre, ca unelte ale nedreptăţii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, dintre morţi; şi daţi mădularele voastre lui Dumnezeu, ca unelte ale dreptăţii“. Prin mădulare trebuie să înţelegem tot ceea ce aparţine de persoana noastră: de exemplu corpul nostru, intelectul nostru, capacităţile noastre, sexualitatea noastră. Marea întrebare este: Cine se slujeşte de aceste mădulare ca unelte? Păcatul din noi, deci eul nostru vechi, sau Dumnezeu? Cuvântul ne arată foarte clar cui trebuie să le punem la dispoziţie.

Cu privire la păcat şi eliberarea de păcat trebuie avute în vedere trei puncte importante:

1. În carnea mea nu locuieşte nimic bun (Romani 7:18 ). Există două moduri de a învăţa acest adevăr. a) Prin credinţa în ceea ce spune Biblia; astfel din Matei 7:16-18  învăţăm că un pom rău nu aduce niciodată roade bune şi că din spini nu se pot culege struguri. b) Prin experienţă: Petru a trebuit să înveţe pe o cale amară că el nu era mai bun decât ceilalţi ucenici. Dacă într-adevăr nu mai aşteptăm nimic bun de la noi, ne punem de partea lui Dumnezeu şi vom fi contra noastră.

2. Noi nu avem putere pentru a ne împotrivi cărnii. Noi am fost şi vom rămâne fără putere (Romani 5:6 ; 7:18, 19 ). Ar fi foarte greşit să credem că prin creştere duhovnicească am deveni mai puternici. Voinţa noastră este şi rămâne mai mică decât puterea păcatului din noi. De aceea, orice străduinţă proprie va conduce spre alte înfrângeri. Când recunoaştem că suntem fără putere, ne liniştim, pentru că aşteptăm puterea nu din interiorul nostru, ci din exterior, şi anume de la Domnul. Dacă dorim să salvăm un om care este pe cale să se înece, trebuie să aşteptăm până ce acesta va renunţa să lupte şi va înceta să se agaţe deznădăjduit de salvatorul său. Omul respectiv poate fi salvat doar în momentul în care se lasă salvat. Dacă ocupăm poziţia unui soldat, care luptă în locuri lipsite de speranţă, atunci Domnul ne poate ajuta. Important este ca în fiecare zi să ne încredinţăm în acest mod Domnului. Un beţiv sau un toxicoman poate fi eliberat de către Isus Hristos de dependenţa sa, dar va rămâne întotdeauna slab. Şi noi rămânem aşa întotdeauna, fără putere proprie.

3. În fiecare credincios există două naturi, două firi, care sunt una împotriva celeilalte. Pe una o putem numi natura cea veche. În Romani 7:18  este numită „eu“ sau „carne“. Credinciosul primeşte natura nouă la naşterea din nou. Natura nouă nu poate păcătui (1. Ioan 3:9 ). În această natură nouă, Hristos devine noul Eu al credinciosului (Galateni 2:20 ).

Ce consecinţe deducem din acest ultim punct?

a) Carnea, asupra căreia s-a rostit sentinţa de moarte, nu trebuie promovată în niciun mod. Este important să fim veghetori cu privire la ce citim, ce auzim şi ce vedem. „Nu purtaţi grijă de carne, ca să-i treziţi poftele“ (Romani 13:13, 14 ). Toţi lăstarii cărnii trebuie tăiaţi cu rigurozitate, adică trebuie condamnaţi fără milă în judecată de sine şi daţi deoparte (Coloseni 3:5, 8 ).

b) Viaţa nouă trebuie să fie hrănită în mod corect. „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi“ (Coloseni 3:16 ).

c) Să punem mădularele noastre, adică corpul nostru, capacităţile noastre etc. la dispoziţia lui Dumnezeu ca unelte ale dreptăţii (Romani 6:13 ).

2. Eliberarea de lege (Galateni 3:13 ; 2:19 )

Are valabilitatea aceasta şi pentru noi? Creştinul nu se mai află sub lege (Romani 6:14, 15 ). Dar conform principiului, fiecare credincios care doreşte să se îmbunătăţească, se aşază sub lege. Principiul legii este: dacă faci aceasta, vei trăi (Levitic 18:5 ). Dar deoarece omul natural nu poate ţine legea lui Dumnezeu, această cale spre viaţă s-a dovedit ca o poruncă spre moarte (Romani 7:10 ). De ce? Pentru că păcatul este în mine şi mă atrage direct la păcat prin porunca existentă (Romani 7:8 ). Atunci ce folos are legea? Legea arată omului ce este păcatul. Ea conduce la mărturisirea păcatului, dar nu dă putere pentru evitarea păcatului şi pentru ţinerea legii. Legea în sine este bună. Dar dacă nu pot merge pe calea spre viaţă, pe care legea mi-o arată, atunci totul se datorează numai mie, pentru că sunt incapabil să corespund cerinţelor sale.

Cum pot fi eliberat de lege? Doar pe calea legală: prin moarte. Legea nu mai are nicio influenţă asupra unui mort. În primele versete din Romani 7 , apostolul explică aceasta prin exemplul unei căsnicii în care soţul moare. Prin aceasta, văduva este liberă să se căsătorească cu un alt bărbat. În versetul 4, apostolul exprimă concluzia şi aplicaţia la noi: „Astfel şi voi, fraţii mei, aţi fost făcuţi morţi faţă de lege, prin trupul lui Hristos, ca să fiţi ai Altuia, care a fost înviat dintre morţi, ca să aducem rod lui Dumnezeu“ (Romani 7:4 ).

În Romani 7:12-25  avem experienţa unui om care are natura nouă, dar care se preocupă numai cu sine, adică priveşte numai în jos. El nu-şi ridică niciodată privirea, nu priveşte la ceea ce i-a dăruit Domnul. De aceea nici nu poate deosebi clar între ceea ce lucrează Dumnezeu (natura nouă) şi păcatul care locuieşte în el (natura veche). Deoarece posedă viaţa nouă, doreşte să facă binele, adică ceea ce Îi place lui Dumnezeu. Dar el constată că face numai răul. Această realitate îl duce la deznădejde. În versetul 24 el exclamă: „O, nenorocit om ce sunt!“ Dar în momentul în care ajunge la capătul posibilităţilor sale, află eliberarea, văzând ce a făcut Domnul Isus prin moartea Sa pentru el. Acum poate mulţumi din toată inima (versetul 25). Versetul 25 ne arată însă şi o altă latură, şi anume: carnea rămâne carne. Cât timp trăim aici, carnea nu se îmbunătăţeşte deloc. Vom fi eliberaţi deplin de carne numai prin moartea trupească sau prin schimbarea care va avea loc la venirea Domnului pentru răpire.

3. Eliberarea de lume şi de stăpânitorul ei

Vorbind în acest sens despre lume ne referim la omenirea necredincioasă aflată sub domnia lui Satan. Această lume este un sistem bine organizat, în care Dumnezeu nu are loc. În Galateni 6:14  ni se arată clar ce poziţie ocupăm noi ca credincioşi faţă de lume şi ce poziţie are lumea faţă de noi: „Departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume“. Aceasta înseamnă: am terminat cu lumea, iar lumea a terminat cu noi. Deci, nu există adevărată eliberare, dacă nu ne despărţim de lume.

Să nu uităm că lumea are forme foarte diverse, dar scopul ei este întotdeauna satisfacerea cărnii. Astfel, există lumea culturală, care câteodată poate fi foarte primitivă şi corespunde poftelor şi patimilor, apoi lumea economică şi politică şi, nu în ultimul rând, lumea religioasă (Coloseni 2:20-23 ).

Eliberarea noastră de lume şi de stăpânul ei se bazează pe moartea Mântuitorului nostru (Evrei 2:14, 15 ). Eliberarea Israelului din Egipt este un exemplu clar al eliberării din lume. După ce poporul a trecut prin Marea Roşie, iar faraon şi armata sa au fost înecaţi în mare, Egiptul nu a mai putut ridica nicio pretenţie asupra Israelului. Acum poporul era într-adevăr eliberat.

Care este consecinţa celor mai sus spuse? Noi nu avem niciun fel de lucrare în lume ca sistem, pentru că de când lumea L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, nu mai există nicio speranţă pentru ea ca întreg. Ca şi creştini avem doar lucrarea de a duce Evanghelia în lume, fiecărui om în parte, şi de a arăta dragostea şi îndurarea noastră (Matei 5:43-48 ).

4. Rezumat

Ca unii care am primit şi experimentat eliberarea divină putem exclama împreună cu apostolul Pavel: „Deci acum nu este nicio condamnare pentru cei în Hristos Isus. Pentru că legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii“ (Romani 8:1, 2 ). Legea Duhului este mai puternică decât legea păcatului şi a morţii. Cum poate învinge un avion forţa de atracţie a pământului şi să zboare? Prin faptul că la construirea unui avion se aplică legea aerodinamicii, care acţionează mai puternic decât legea forţei atracţiei pământului. La fel stau lucrurile în cazul unui electromagnet. Imediat ce curentul este cuplat, forţa magnetică este mai mare decât forţa de gravitate şi poate fi ridicată o bucată de fier de pe pământ. Astfel, legea aerodinamicii corespunde noii vieţi din noi, iar curentul electric, puterii Duhului Sfânt. Noi nu mai trebuie să-i slujim păcatului, noi suntem într-adevăr eliberaţi. Tot ce a fost necesar pentru aceasta, noi nu puteam face, dar a făcut Dumnezeu.

„Pentru că, ceea ce legea nu putea să facă, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu, în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne, pentru ca cerinţa dreaptă a legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit cărnii, ci potrivit Duhului“ (Romani 8:3,4  ).