Muzica este … cu cantec!

7 06 2007

Nu sunt specialist in limbaje, nici vorbite si nici scrise, nici umane si nici electronice. Le folosesc insa si pe unele si pe cele­lalte, uneori cu mai mult, alteori cu mai putin succes. Mi se inta­mpla adeseori sa am senzatia ca vreau sa spun ceva si nu pot, din cauza inabilitatii de a gasi cuvantul sau cuvintele potrivite. Pe de alta parte, mi se intampla destul de des sa ma regasesc in ceea ce au spus altii, de parca “mi-au luat cuvintele din gura”. Vorba lui Seneca: “Orice este bine spus de altii, imi apartine”.

Va propun o abordare a muzicii bisericesti dintr-un unghi nou, acel al limbajului produs sau folosit de noi pentru exprima­rea de sine sau pentru comunicarea dintre noi si ceilalti.

Asemenea vorbirii, muzica este si ea o forma de exprimare a trairilor ascunse ale inimii (aici in sensul stravechi de “anima”, ceea ce te anima, ceea ce te insufleteste). Asemeni cuvintelor, muzica este doar o haina in care ne imbracam trairile interioare.

Sinceritatea trairilor da nastere la sinceritatea limbajului folosit. Trairile trebuie sa fie intotdeauna sursa, izvorul de “prea plin”, din care izvoraste apoi exprimarea corespunzatoare. Nu uitati ce corectie i-a facut Domnul Isus femeii samaritene care era preocupata mai mult de “locul”, deci “forma exterioara”, a inchinarii adevarate:

“Femeie” i-a zis Isus „crede-Ma ca vine ceasul cand nu va veti închina Tatalui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi va închinati la ce nu cunoasteti; noi ne închinam la ce cunoastem, caci mantuirea vine de la Iudei. Dar vine ceasul si acum a si venit, cand închinatorii adevarati se vor închina Tatalui în duh si în adevar; fiindca astfel de închinatori doreste si Tatal. Dumnezeu este Duh; si cine se închina Lui, trebuie sa I se închine în duh si în adevar” (Ioan 4:21-24).

Este evident ca sinceritatea trairilor este prioritara in orice forma de exprimare. Lasand forma la o parte, Domnul Isus patrunde pana la adancimea trairilor inimii.

In ceea ce urmeaza nu dau nimanui lectii. Vreau doar sa exprim experienta mea in lucrarea de “vorbitor”, de “comunica­tor” al Evangheliei de pe platforma de predicator si pastor in biserica baptista Bethel din Los Angeles.

Cred ca exista un paralelism foarte clar intre exprimarea prin cuvinte si exprimarea prin muzica, intre comunicarea cu ceilalti prin cuvinte si comunicarea prin cantec. Dati-mi un defect al predicarii si va voi da un corespondent muzical al lui. Iata cateva exemple:

1. Inspirat si neinspirat

In problema rostirii predicilor mi s-a intamplat sa vorbesc “la cald”, sub inspiratia de moment a Duhului si sa simt cum vorbele si ideile imi sunt “inspirate” de Duhul Sfant. Ascultatorii mi-au confirmat apoi ca au simtit si ei ceva special, un fel de “cerce­tare” adanca in inimile lor asemanatoare cu cei care l-au ascultat pe Petru la Rusalii: “Dupa ce au auzit aceste cuvinte, ei au ramas strapunsi în inima si i-au zis lui Petru si celorlalti apostoli: „Frat­ilor, ce sa facem?” (Fapte 2:37).

Am trait insa si experienta opusa. Mai ales cand am dorit sa repet o predica sau un studiu care facuse initial, acolo unde l-am spus, o impresie puternica. Mi s-a intamplat sa n-am nici un fel de vlaga. Vorbirea era “la rece”, neprimita de ceilalti. Vorbele veneau inapoi spre mine ca niste boabe de grau aruncate intr-un nevazut perete.

Pentru ca este tot un limbaj, si muzica poate da nastere la aceleasi experiente. Exista ocazii in care “ni se furnica pielea” sub influenta unei melodii si sunt ocazii in care, mai ales atunci cand cantam cantari pe care le cunoastem “pe dinafara”, nu mai reusim sa le traim si “pe dinauntru”.

2. Mesaj personal sau vorbire de rutina

Nu tot ce spun eu este o predica! Slava Domnului pentru aceasta! Vorbesc de multe ori cu cei din jur folosind vorbe banale, angajandu-ma intr-un fel de “conversatie alba”, lipsita de orice fel de culoare sentimentala.

Paralela muzicala este fredonarea unei melodii care ne place, repetarea unui refren care ni s-a agatat cumva de memorie si suna asemeni unei placi de patefon stricate. Uneori este vorba despre un “slagar” auzit intamplator la radio, alteori este ecoul unei cantari din orele petrecute la biserica. In adunarile cres­tine, cel mai clasic exemplu de “cantare alba” este umplerea tim­pului cu o “cantare comuna”, darea ei numai asa “ca sa avem timp sa pregatim altceva, mai important”. Am ajuns chiar sa sub­liniem inconstienti lipsa de importanta pe care o acordam unor asemenea “cantari cumume liturghice” prin vorbele pe care le folosim: “Da o cantare comuna pana urca corul …”, “Sa ne sculam si sa cantam o cantare comuna ca sa ne mai desmortim putin” (de parca ar fi un mare pacat sa ne sculam si sa ne miscam putin fara sa cantam ceva, in liniste sau in cateva momente de comunicare spontana cu cei din jurul nostru). Am participat la o conferinta in care, din respect pentru cantarea ca si inchinare adevarata, vorbitorul ne-a indemnat sa ne invioram putin intre doua prelegeri ridicandu-ne si masand putin umerii celui de la dreapta si de la stanga noastra. A fost ceva neobisnuit intr-o adunare crestina, dar cred ca a fost mai corect din punct de ved­ere al sinceritatii noastre.

3. Vorbirea de dragul de a te afisa pe tine

Exista oameni care vorbesc ca sa fie auziti de ceilalti si predi­catori carora le place sa vorbeasca pentru ca-si aud cu placere propria voce. Mi s-a intamplat si mie. Chiar si acum, imi dau seama adeseori ca ascult predicile altora nu neaparat pentru a auzi ceea ce-mi vorbeste Dumnezeu, ci ca sa vad cum as fi predi­cat eu din pasajul sau din subiectul acela. Este, cred, un fel de deformatie profesionala. De fapt, in primii ani de activitate, vaz­and probabil ceva suspect in felul in care ma comportam la amvon, fratele Simion Cure mi-a zis: “Danila, vezi ce vrei sa fi si ce vrei sa faci. Biblia vorbeste despre pastori numindu-i si “priveghetori”. Sunt insa unii carora le place sa vorbeasca doar ca sa-si auda glasul, ca femeia careia ii place sa se uite in oglinda … Acestia nu sunt priveghetori, ci privighetori! Cauta si baga bine de seama …”

Paralela cu limbajul muzical este evidenta! “Programele” bisericilor noastre sunt pline de “solisti” care de care mai inamo­rati cu propria lor voce, preocupati mult mai mult de nivelul per­formantei, decat de acela al “partasiei” cu Dumnezeu si cu oamenii prin Duhul Sfant. Am ajuns pe alocuri sa “dam con­certe”, sa participam la “festivaluri” in care corurile se intrec si primesc note care le aseaza in clasamente menite sa inalte firea pamanteasca si sa o glorifice. Pe alocuri, muzica din biserica nu mai este “acceptabila” decat daca este produsa sau coordonala de niste “profesionisti”, sau “specialisti”, care au ajuns sa fie fata de ceilalti cam ceea ce au devenit predicatorii cu Seminar sau cu “doctorat”, fata de ceilalti “laici” din adunare.

Nu sunt un adept al lucrarii fara valoare artistica, dar sunt un impatimit al lucrarii cu valoare spirituala. In dialogurile pe care le port cu colegii pe tema specificului inchinaciunii din bisericile noastre am ajuns sa cred ca n-ar trebui sa lasam sa par­ticipe la programul de inchinare prin muzica decat pe aceia pe care i-am lasa sa si predice, daca ar avea darul acesta. In apre­cierea “calitatii” inchinarii muzicale ale diferitelor grupuri sau “trupe” am ajuns sa discutam mai mult despre lucruri periferice, decat despre spiritualitate. Este o diferenta de prioritate: pe noi ne preocupa muzica pe care o canta omul, pe Dumnezeu Il preo­cupa omul care canta muzica. Totusi, nu calitatea muzicii, ci cali­tatea omului este ceea ce da un caracter crestin inchinarii noastre”.

4. Predicarea ca si comunicare interetnica

Circumstantele din Los Angeles m-au obligat sa particip la serviciile divine ale celorlalte biserici din Asociatia Bisericilor Baptiste din Nord (North Baptist Association). Predicile mele, rostite intr-o engleza aproximativa au trezit initial atentia si sim­patia lor, dar nu cred ca ar vrea sa ma asculte in fiecare duminica. Ei vor un predicator “de-al lor”, care sa le asigure comoditatea intr-o anumita “zona de comfort” (“comfort zone”). Ei vor unul care sa le vorbeasca asa cum vorbesc ei in toate zilele, nu un emigrant balbait ca mine.

Considerand muzica drept un limbaj de comunicare, paralela este iarasi evidenta. Cand ne-am dus in vizita si cu “corul nostru”, americanii ne-au ascultat cu bucurie si amuzament. Pen­tru ei, noi cantam cam asa cum se canta la ei cu o generatie inainte, pe vremea bunicilor lor si pe vremea … copilariei lor de mult trecute. Ne-ar fi dorit sa mergem sa le cantam la fiecare ser­vici divin? Ma indoiesc foarte mult de aceasta. Am fi putut sa ne unim ca biserici si sa continuam sa cantam cu corul nostru alaturi de “grupul lor de inchinare” ? Nu cred.

Problema a fost si mai evidenta atunci cand ne-am dus in viz­ita la adunari mexicane, indiene sau chiar … chineze. Partici­parea noastra la serviciile lor de inchinare a fost binevenita si bineprimita … ca vizita. Am fi putut sa continuam aceasta partasie in fiecare duminica? Imposibil! Cel putin pe mexicani si pe indieni ii mai sinteam pe aproape, dar melodiile si cantarile chinezilor … ni s-au parut cel mult … exotice. Cred ca ei erau foarte sinceri in inchinarea lor si sunt sigur ca Dumnezeu Ii asculta cu placere. Noi insa nu simteam decat o vaga bucurie pentru ca-i auzeam cantand din toata inima.

Exista o intamplare pe care unii o folosesc drept ilustratie pentru acceptarea diferentelor care ne scot din “comfortul” obi­snuintei noastre. Se spune ca cineva canta din toata inima ceva pentru Domnul. Altul, care-l asculta, i-a spus: “Nu-mi place ce canti”. Cel dintai i-ar fi raspuns: “Nu cantam pentru dumneav­oastra, ci pentru Domnul.”

Concluzia mea personala a fost ca poti sa fi foarte sincer in inchinarea ta muzicala si in acelasi timp sa nu comunici aproape de loc starea ta celor din jurul tau. Pot canta in singuratatea mea muzica care imi place mie, care ma exprima cel mai bine pe mine, pentru inchinarea mea inaintea Domnului. Dar cand cant in public, cand contribui la inchinarea unui grup si doresc sa-l “zidesc” in partasia cu Dumnezeu trebuie sa caut sa cant o muz­ica pe care sa o placa ei, pe limba lor si pe specificul lor etnic si cultural. In astfel de cazuri, trebuie sa cant in asa fel ca sa-i influ­entez in bine fara sa fiu o pricina de poticnire pentru ei. Daca vreau cu adevarat sa comunic cu altii, trebuie sa ma straduiesc sa cunosc limba lor si felul lor de a fi. Cu francezii trebuie sa fi francez, cu greci trebuie sa fi ca un grec si cu americanii trebuie sa fi … gata sa fi in foarte multe feluri. Principiul se aplica si la incercarea de a avea partasie cu oameni de aceiasi nationalitate, care au insa gusturi si traditii diferite.

Una din cele mai timpurii lectii despre inchinare le-am primit in timpul unei “misiuni” pe care corul bisericii “Golgota” din Bucuresti a facut-o in comuna “Peris” din judetul Ilfov. “Per­formanta” noastra, vrednica de un “Madrigal” in miniatura, aproape ca i-a adormit pe cei prezenti, majoritatea de etnie rroma. A fost suficient insa ca dupa ce am cantat noi sa iasa in fata un frate “tuciuriu” cu acordeonul, sa-l intinda la dreapta si la stanga de cateva ori, ca toti sa se trezeasca din amortire, iar ochii lor sa se umple de lacrimi, tribut pentru fiecare strofa “lalaita” si ragnita din toti plamanii. “Fratele” le canta “pe limba lor”.

5. Predicarea si tinerii

Ati observat ca tinerii nu ne mai primesc printre ei cu entuziasmul pe care-l aveau altadata? Problema nu este cu ei, ci cu … varsta noastra. oricat ne-am da silinta, cei care am trecut … de o “anumita varsta”, nu-i mai putem face sa se simta … tinereste. Singura exceptie pe care am intalnit-o a fost fratele Simion Cure, care a trait ca un tanar neformalizat toata viata si care a murit pe la 80 de ani, cu mult inainte ca sa imbatraneasca.

Bisericile baptiste au recunoscut de mult aceasta realitate a diferentelor dintre generatii si au creat chiar si o diferenta intre programul de duminica dimineata si programul “de tineret” de duminica seara. Aceasta numire impamanteneste implicit un cli­mat de acceptare a diferentelor, o atmosfera de incluziune si de colaborare ingaduitoare. Fiecare grup de varsta isi are slagarele lui. Eu imi aduc aminte de cantarile pocaintei mele si nu inteleg de ce nu mai au acelasi efect asupra tinerilor de astazi. Ei isi canta muzica lor si plang in acorduri noi, inexistente acum dou­azeci de ani. Ca sa putem sta impreuna, fiecare grupa de varsta accepta sa iasa putin din zona lor “de comfort” si sa participe la atmosfera in care se inchina “ceilalti”. Tinerii nu pleaca de la biserica in serviciul de dimineata, iar bunicii ii privesc si-i asculta cu placere in cadrul serviciului de seara. Unde lipseste aceasta flexibilitate ingaduitoare se petrec ruperi dureroase si despartiri care lasa rani impobil de vindecat.

In fiecare a doua zi de vineri din luna Decembrie, traditia bisericii “Bethel”, fost germana, are un program special de Craciun numit “Christmasfest”. Toate celelalte biserici din Aso­ciatie sunt invitate sa vina cu o formatie muzicala care sa cante doua, trei cantari, dupa care toata lumea ramane la o masa cu … prajituri.

Timp de ani de zile, momentul culminat al serii era partici­parea corului singurei biserici din Asociatie care mai pastra inchinarea in limba germana. Intr-unul din ultimii ani in care au venit la noi, dirijorul corului lor a cerut sa ne adreseze cateva cuvinte:

“Stiu ca ne ascultati cu mare placere si ne cinstiti cu laudele voastre. In nici o alta limba nu suna colindele mai frumos ca in limba germana. Numai ca eu vreau sa le spun romanior sa nu faca greseala noastra. Noi nu le-am dat copiilor nostri voie sa cante in biserica in limba angleza. Am vrut sa ramanem pana la capat o biserica germana si … uitati-va acum la noi. Suntem toti niste pensionari singuratici. Asa cum suntem la cor suntem si in biserica. N-avem cu noi tineri si n-avem copii. Avem insa … limba germana. Toate celelalte biserici din Asociatie sunt pline. Noi am ramas doar cativa … si este tare trist. Copiii si nepotii nostri au plecat la bisericile americane. Nu repetati greseala noastra, altfel riscati sa ajungeti ca noi … doar o simpla curiozitate, o marturie istorica …”

Speriati de o asemenea perspectiva, bunicii din adunarea noastra au sustinut foarte curand introducerea cantatului in limba engleza. Tatal meu, Vasile Branzei, mi-a spus intr-o seara:

“Daniel, nu-i aud pe tineri rugandu-se in biserica. Tu esti pastorul si tu raspunzi inaintea Domnului, insa eu cred ca nu e bine.”

I-am raspuns: “Lasa-i ca se roaga la tineret. Le este mai greu sa se roage in limba romana in adunare.”

Spre surprinderea mea, l-am auzit replicandu-mi:

“Cine ti-a spus ca trebuie sa se roaga in limba romana? Sa se roage in englezeste! Numai sa-i aud rugandu-se in biserica. Aceasta este un lucru foarte important.”

Mi-am dat atunci seama ca un pastor este asemenea unui antrenor care indruma o echipa plecata intr-o calatorie maraton. Daca-i lasa pe toti sa fuga asa cum vor ei si asa cum pot ei, tinerii o vor lua foarte repede in fata, majoritatea va sta la mijloc, iar cei in varsta vor ramane foarte mult in urma. Datoria unui pastor care vrea sa-si tina echipa impreuna este sa alerge cand la cei tin­eri, cand la cei batrani si sa le spuna cate ceva.

Celor tineri, el trebuie sa le spuna: “N-o luati asa de repede. Daca o tineti asa se rupe plutonul. Uitati-va cum gafaie cei de la urma. Ganditi-va si laei si … luati-o mai incet.”

Celor mai in varsta, pastorul trebuie sa le zica: “Hai, bai frat­ilor, ca voi parca stati pe loc. Miscati-va si voi un pic ca s-au dus cei tineri de nu-i mai vedeti in fata!”

In domeniul muzicii, nu mai putem sa-i tinem pe cei tineri la slagarul: “Sunt un firicel de floare …”, dar si ei trebuie sa tina seama de noi si sa ni-l cante, “de dragul nostru”, macar o data pe an …

De dragul tinerilor, cei mai varstnici vor trebui sa accepte si mult hulitele “tobe” in biserica. Doar le-au folosit cu atata sarg si in anii tineretii lor … la famfara.”

6. Vorbirea vulgara

Ca predicator, dar mai ales ca si crestin, exista vorbe si ban­curi de care trebuie sa fug “ca de foc”: “Nici un cuvant stricat sa nu va iasa din gura; ci unul bun, pentru zidire, dupa cum e nevoie, ca sa dea har celor ce-l aud” (Efeseni 4:29).

Exsita o paralela muzicala la aceasta situatie. Vorbele pot pata, pot intina si pot chiar distruge. Si cu muzica este la fel. Exista forme muzicale insotite de gesturi sau tinute senzuale si vulgare. Tinute dezordonate si haine care mai mult “descopera”, decat sa acopere “goliciunea”. Croieli care sa scoata in evidenta formele privite de poftele pacatoase ale celor din audienta. Toate acestea n-au ce cauta in inchinarea crestina. Trebuie sa fim foarte atenti la ceea ce lasam sa ne intre in viata si in biserica:

“Sa nu se auda nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase; ci mai de graba cuvinte de multumire. Caci stiti bine ca nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere, care este un închinator la idoli, n-are parte de mostenire în Împaratia lui Hristos si a lui Dumnezeu. Nimeni sa nu va însele cu vorbe deserte; caci din pricina acestor lucruri vine mania lui Dumnezeu peste oamenii neascultatori. Sa nu va întovarasiti, deci, deloc cu ei. Odinioara erati întuneric; dar acum sunteti lumina în Domnul. Umblati, deci, ca niste copii ai luminii. Caci roada luminii sta în orice bun­atate, în neprihanire si în adevar.

Cercetati ce este placut înaintea Domnului, si nu luati deloc parte la lucrarile neroditoare ale întunericului, ba înca mai de graba osanditi-le. Caci e rusine numai sa spunem ce fac ei în ascuns” (Efeseni 5:4-12). Nimeni n-are voie sa dea astfel de lucruri drept “instrumente” de evanghelizare crestina. Dumnezeu nu ne-a cerut sa devenim pacatosi ca sa-i putem evangheliza pe cei pacatosi mai bine. Nu exista evanghelizare innauntrul caselor de toleranta si n-avem voie sa ne destrabalam ca sa-i salvam pe cei destrabalati. O asemenea strategie isi dis­truge scopul inainte de a incepe.

7. Vorbirea draceasca

Extrema exprimarilor neingaduite unui pastor-predicator sunt “injuraturile” si blestemele. Majoritatea lor sunt o ofensa adusa direct la adresa lui Dumnezeu. “Idolii se înmultesc, oame­nii alearga dupa dumnezei straini, dar eu n-aduc jertfele lor de sange si nu pun numele lor pe buzele mele” (Ps. 16:4).

Exista si o forma muzicala, un stil de muzica declarata cu buna stiinta drept “satanic”. Trebuie sa spun ca foarte putini din credinciosii de varsta a doua au avut ocazia sa asculte o asemenea muzica. Ea este restransa la anumite forme de “teribilism” imbratisat doar de cateva “trupe” din lume. Muzica lor este echivalentul unor servicii divine inchinate diavolului. Scena de concert devine un fel de altar pagan la care oficializeaza niste “preoti”, care aduc tot felul de “jertfe”, unele dintre ele cu o mare varsare de sange. Pot eu sa particip la un asemenea gen de muzica? O voi lua eu in inima mea? O voi lasa eu sa intre in biserica? Cu siguranta ca nu. N-am auzit vreodatq ca o biserica sa tolereze un asemena compromis cu diavolul.

O pozitie echilibrata

Unul din cei mai indragiti predicatori din Romania a lansat formula :”Diavolul joaca pe extreme.” El cauta astfel sa produca dezechilibrare si distrugere. Din pacate, pe extremisti ii avem intotdeauna cu noi. Pentru unii, orice fel de cantare care nu este din “Cartea de cantari” este “rock and roll”. Pentru altii, chiar si muzica ultimilor ani este deja “depasita”. Ei vor sa cante mereu Domnului “o cantare noua”, “nou” insemnand pentru ei mereu “altfel decat s-a cantat pana acuma”.

Exista si in predicare si in cantare un schilibru al caii de mijloc (“aurea mediocritas”). Cunosc aici biserici americane care incep programul de inchinare cu un imn clasic, trec apoi prin doua, trei cantari contemporane si incheie cu o melodie de adorare profunda si de umilinta veritabila.

Problema nu este “ce fel de muzica” cant, ci daca cantatul meu este sincer si exprima ceva pornit din adancul inimii. Daca sunt “in duh si in adevar”, pot canta orice fel de muzica care ma exprima autentic. Daca nu sunt “in duh si in adevar”, pot canta iarasi orice vreau, pentru ca tot fals este inaintea Domnului, doar o formalitate.

Si la filarmonica si la Conservator, cu toata muzica selecta de acolo sunt oameni stricati si pacatosi, chiar mai rai ca cei de pe strada. Muzica, oricat de “buna” ar fi ea, nu te poate face “mai bun”. Pentru asa ceva este nevoie de Evanghelie si de Duhul Sfant.

Eu cred ca exista o muzica a cladirilor religioase, dar nu sunt convins ca cei cu adevaarat spirituali sunt redusi numai la acest gen de muzica. Domnul Isus n-a cantat o muzica pe care “specialistii in liturghii” ar accepta-o astazi in biserica. Nu cred ca este bine sa promovam o muzica bisericeasca, ci o muzica crestina, care poate fi cantata de crestini nu numai intre cei patru pereti ai cladirii casei de rugaciune, ci si in calatorie, in masina, pe strada, in parc sau la spita. Diferite circumstante se preteaza la diferite genuri muzicale. Toate devin “crestine” de indata ce sunt cantate de crestini, in curatia inimii si in sinceritatea trairii duhovnicesti.

Nu stim daca Domnul Isus Christos a cantat vreodata in Templu sau in sinagoga, dar stim foarte precis ca El a cantat in camera de sus, ca o pregatire pentru jertfa Pascala de la Calvar (Marcu 14:26).

O resemnare realista

Vom reusi oare vreodata sa multumim pe toata lumea? Nu cred. N-am aceasta iluzie. Nici apostolul Pavel n-a avut iluzia ca va ajunge vreodata sa placa tuturor. El a stiut sa-si cantareasca pierderile si sa … mearga mai departe. Pavel s-a multumit cu “majoritatea”:

“Caci, cu toate ca sunt slobod fata de toti, m-am facut robul tuturor, ca sa castig pe cei mai multi” (1 Corinteni 9:19).

Cred ca fiecare dintre noi vom fi pusi in aceasta situatie si va trebui sa luam aceasta hotarare. Nemultumitii vor continua sa ne ramana intotdeauna fideli si sa ne hartuiasca … pe la margini. Ei fac numai ceea ce pot face. Cum le este numele, asa le este si ati­tudinea.

Care este situatia ideala?

Ca predicator, homiletica mea ma invata cum sa vorbesc “clar, concis si convingator”. Daca reusesc, vorbirea mea este “buna”.

Cred ca acelasi test ar trebui aplicat si muzicii. Acasa “poti vorbi in alte limbi”, “dar în Biserica, voiesc mai bine sa spun cinci cuvinte întelese, ca sa învat si pe altii, decat sa spun zece mii de cuvinte în alta limba. Fratilor, nu fiti copii la minte; ci, la rautate, fiti prunci; iar la minte, fiti oameni mari” (1 Corinteni 14:19-20).

Si inca ceva, daca predica mea nu ma misca in primul rand pe mine, nu-i va misca nici pe ceilalti. Cred ca si muzica trebuie cantata cu “simt” si cu o totala autenticitate. Ani de zile am cantat intr-un cor preocupat mai mult de “semitonuri” si “crescendo”-uri decat de ceea ce simteam in timpul cantarii. Vibratiile aerului ajung numai la urechile noastre, vibratiile inimii reusesc perfor­manta sa ajunga intotdeauna pana la Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s