IOAN – O CĂLĂTORIE PRIN CREDINȚĂ

 

Studii de scoala duminicala  martie – mai 1999

IOAN – O CĂLĂTORIE PRIN CREDINȚĂ

CREDE!

Lecția întâia, <Cuvântul S-a făcut trup,> prezintă convingerea lui Ioan că Isus, Cuvântul veșnic, S-a întrupat ca Fiu al lui Dumnezeu și Mesia.

Lecția a doua, <Mărturia lui Ioan Botezătorul,> descrie misiunea și mesajul lui Ioan.

Lecția a treia, <Nicodim Îl vizitează pe Isus,> ne învață despre nașterea din nou. Aici este inclus și versetul de aur al Bibliei (3:16) care proclamă mântuirea celor care cred în Isus.

Lecția a patra, <Trezirea din Samaria, > relatează discuția dintre Isus și o femeie din Samaria. Când femeia află că Isus este Mesia, ea va răspândi vestea și altora.

Lecția a cincea, <Răstignirea și învierea,> se bazează pe Ioan 19 și 20. Ea include relatarea plină de emoție a Domnului Isus Cel Înviat înaintea Mariei Magdalena.

În lecția a șasea, <Isus Se arată ucenicilor,> Ioan descrie arătarea lui Isus ucenicilor și lui Toma. Aici, Domnul declară că este <ferice de cei ce n-au văzut și au crezut.>

ÎN CINE Să CREZI?

Lecția șaptea, <Isus, Pâinea vieții,> relatează despre înmulțirea pâinilor și prezintă cuvântarea în care Domnul se prezintă drept <Pâinea vieții.>

În lecția a opta, <Moartea care dă viață,> Ioan Îl prezintă pe Domnul Isus <lumina lumii.>

Lecția a noua, <Isus ne învață slujirea,> relatează aspecte din ultima cuvântare publică a Domnului. Moartea Sa va fi sursa vieții pentru cei care vor crede.

CREDE ȘI Fă!

Lecția a zecea vorbește despre slujire. Isus îi învață pe ucenici și pe noi slujirea prin exemplul spălării picioarelor.

În lecția unsprezecea, <Isus adevărata Viță,> Isus este prezentat drept vița, iar noi mlădițele, rodirea fiind condiționată de rămânerea în El.

Lecția douăsprezecea, <Lucrarea Mângâietorului,> se bazează pe capitolele 14 și 16. Lucrarea Duhului Sfânt are ca scop învățarea și călăuzirea noastră.

Lecția treisprezecea, <Isus Se roagă pentru ucenici,> ne prezintă rugăciunea lui Isus. El Se roagă pentru glorificarea Sa și a Tatălui. Apoi, S-a rugat pentru ucenici, ca să rămână uniți, puternici în credință și neîntinați în lume.

 

 

7 MARTIE 1999                         Cap. I. Venirea Domnului Isus îndeamnă la credință

CUVÂNTUL S-A FăCUT TRUP

Ioan 1:1-18; 20:30-31

CUVÂNTUL DE AUR:

<Și cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi, plin de har și adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.> – Ioan 1: 14

INTRODUCERE:

Evanghelia lui Ioan nu ne relatează nașterea lui Isus. Accentul cade pe discursurile Domnului Isus. Tematicile abordate sunt bazate pe contraste puternice, cum ar fi: viață-moarte, lumină-întuneric, duh-carne, adevăr-minciună, dragoste-ură.

Introducerea din Evanghelia după Ioan are un caracter unic. Nu găsim nicăieri o descriere mai minunată a revelației lui Dumnezeu.

EXPLICAREA LECțIEI:

A. CUVÂNTUL VEȘNIC (1:1-5)

1. Isus Christos este Cuvântul Veșnic (v.1,2) Noi exprimăm prin cuvinte ceea ce gândim și simțim. Domnul Isus este Cuvântul lui Dumnezeu, adică El este descoperirea lui Dumnezeu (14:9). Isus este ultimul Cuvânt al lui Dumnezeu către umanitate și apogeul revelației divine (Evrei 1:1-3). Expresia <La început …> este ecoul ideii din Geneza 1:1. Dumnezeu a existat din veșnicie. El nu are început, nici sfârșit și nu Se schimbă. El a existat <la început,> fiind veșnic și existând din totdeauna. Isus este Dumnezeu și a fost cu Dumnezeu (8:58). <Cuvântul era Dumnezeu.> Biblia confirmă permanent divinitatea lui Isus, care a venit pe pământ ca Isus din Nazaret (20:28; Fapte 20:28).

2. Isus Christos este Cuvântul Creator (1:3). Între Ioan 1 și Geneza 1:1 se poate face o frumoasă paralelă. Este vorba de <creația nouă> și de <creația veche.> Dumnezeu a creat lumea prin cuvântul Său: <Dumnezeu a zis: Să fie …> <Căci El zice și se face, poruncește și ce poruncește ia ființă> (Ps. 33:9).

Dumnezeu a creat toate lucrurile prin Isus Christos (Col. 1:16). Ca urmare, Isus nu este o ființă creată, ci El este Dumnezeu veșnic.

3. Lumină în întuneric (v.4,5). Lumina este unul din subiectele cheie ale Evangheliei după Ioan. Alături de aer, apă și hrană, lumina este unul din elementele vitale ale existenței umane. Domnul Isus este fiecare din aceste elemente. El este <Lumina vieții> și <Lumina lumii> (8:12). El este <Soarele neprihănirii> (Mal. 4:2). Prin Duhul Sfânt, El ne dă suflarea vieții (3:8; 20:22), precum și <apa vie> (4:10, 13-14; 7:37-39). Isus este <Pâinea vieții> care a coborât din ceruri (6:35). El nu numai că are și ne dă viața, ci el ESTE viața (14:6). Dumnezeu este lumina (I Ioan 1:5), dar diavolul este întunericul (Luca 22:53). Oamenii pot iubi lumina, sau întunericul (3:16-19).

Cei care se încred în Isus sunt <fii ai luminii> (12:35, 36). Știm că prima creațiune a început cu expresia <Să fie lumină!> Noua creațiune ia ființă odată cu intrarea luminii în inima celui care crede (II Cor. 4:3-6).

Venirea Domnului Isus pe pământ a însemnat un nou răsărit pentru omul păcătos (Luca 1:78-79). Odată cu apariția adevăratei lumini, a început să lucreze și puterea întunericului, care se opune luminii (1:5). Diavolul încearcă prin orice mod să-i țină pe oameni în întuneric, care înseamnă moarte, iad, departe de lumina vieții și a cerului. Cel care a explicat acest adevăr dramatic este Ioan Botezătorul.

B. MARTOR CREDINCIOS (1:6-13)

1. Omul lui Dumnezeu  (1:6-8). Ioan Botezătorul este martorul trimis ca și mesager al Luminii care urma să vină. Cu toate avantajele spirituale pe care le avea, Israel a fost orb, nereușind să-L recunoască pe Mesia. Cuvântul <martor> este o cheie a Evangheliei lui Ioan. Ioan Botezătorul este unul din nenumărații martori care au afirmat că Isus Christos este Fiul lui Dumnezeu.

2. Lumina lui Dumnezeu  (v. 9). Isus îl prezintă pe Ioan ca <lumina care este aprinsă și luminează> (5:35). Isus este devărata lumină, celelalte fiind doar slabe imitații. Evreii l-au avut pe Moise, au avut Legea, templul, jertfele. Ceea ce ei n-au înțeles este faptul că aceste <lumini> arătau înspre <adevărata Lumină,> care împlinea și completa Vechiul Testament.

3. Lumina respinsă (1:10-11). <A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit.> Ei I-au văzut lucrările, L-au auzit vorbind, I-au văzut viața desăvârșită. Isus este Calea, dar ei n-au umblat cu El; El este Adevărul, dar n-au crezut în El; El este Viața, dar ei L-au răstignit!

4. Lumina acceptată (1:12, 13). <Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred …> Ioan oferă cea mai măreață promisiune: oricine Îl primește pe Isus va fi născut din nou și va intra în familia lui Dumnezeu.

C. ÎNTRUPAREA CUVÂNTULUI (1:14-18)

1. Plin de har și de adevăr  (1:14-16). Harul este favoarea și bunătatea lui Dumnezeu acordat celor care nu îl merită. <Harul fără adevăr este înșelător; adevărul fără har este condamnare> ({. {iersbe).

2. Superior Legii  (1:17, 18). Ioan 1:17 nu ne sugerează absența harului din Lege. Fiecare jertfă este expresia harului lui Dumnezeu. Legea a revelat adevărul lui Dumnezeu. Harul și adevărul își găsesc plinătatea numai în Isus. Ioan 1:17 ne descoperă noul sistem care începe odată cu Isus și-l înlocuiește pe cel al lui Moise. Isus este Cel care ni-L descoperă pe Dumnezeu. (1:18).

D. SCOPUL EVANGHELIEI (20:30, 31).

Ioan dorea ca oamenii din toate timpurile să creadă că <Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu> și ca această credință să le aducă viața veșnică.

APLICARE:

1. <La început era Cuvântul.> Existând încă înainte, când toate au început, Cuvântul vine din eternitate să ne întâlnească pe noi. <Cuvântul era cu Dumnezeu.> Vedem că el este distinct și separat de Dumnezeu. Dar <Cuvântul era Dumnezeu.>  El nu poate fi identificat cu Dumnezeu-Tatăl, fiindcă <era cu Dumnezeu.> Isus este Dumnezeu.  Crezi tu lucrul acesta?

2. Scopul Evangheliei lui Ioan (20:30, 31) este acela <ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu,> și <crezând să aveți viața în Numele Lui.> Credința este și o convingere intelectuală, dar ea implică mult mai mult: <crezând, să aveți viața în Numele Lui.> Este vorba aici de  o capitulare a voinței în fața convingerii intelectuale. <Dacă această convingere intelectuală ne duce la o viață în acord cu ea, atunci avem viața în Numele Lui. Convingerea intelectuală nu e de ajuns. Capitularea de bună voie este cea care ne duce la viață> (G. C. Morgan).

 

Note:

 

 

14 MARTIE 1999                         Cap. I. Venirea Domnului Isus îndeamnă la credință

MăRTURIA LUI IOAN BOTEZăTORUL

Ioan 1:19-34

CUVÂNTUL DE AUR:

<A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el, și a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!> – Ioan 1:29

INTRODUCERE:

Despre activitatea lui Ioan putem citi si în celelalte trei evanghelii: Matei 3:1-4:11, Marcu 1:1-13 și Luca 3:1-22; 4:1-13.

Unii credeau în mod eronat că Ioan era Mesia (Luca 3:15).

Ioan cerea cu insistență ca oamenii să se pocăiască și să trăiască în sfințenie.

Textul de astăzi se referă la evenimentele ce urmează după ispitirea Domnului Isus.

EXPLICAREA LECțIEI:

A. IOAN – PREDICATORUL (1:19-23)

<Iată mărturisirea făcută de Ioan, când iudeii …> Evanghelistul nu se referă la poporul iudeu, ci la conducătorii religioși din Ierusalim. Ei au trimis <niște preoți și Leviți să-l întrebe: <Tu cine ești?> În acea vreme, Sinedriul, forul conducător al preoților, avea dreptul să-l cerceteze pe Ioan, deoarece ei erau responsabili cu păzirea credinței.

Ei l-au întrebat pe Ioan dacă nu era Mesia, sau Ilie, cel care trebuia să vină înainte de Mesia (Mal. 4:5). Însă Ioan căuta să le explice că misiunea lui nu era să vorbească despre sine însuși, ci despre Isus, Cel care este împlinirea proorociei lui Isaia 40:1-3.

B. IOAN – BOTEZăTORUL (1:24-28).

 Autoritatea lui Ioan de a boteza nu venea de la oameni, ci din ceruri, el fiind trimisul lui Dumnezeu (Mat. 21:23-32). În acele vremuri, conducătorii iudei botezau pe cei dintre neamuri care se converteau la iudaism. Ioan, care boteza iudei, sublinia necesitatea unei noi convertiri, a unei noi dedicări pentru Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Ioan nu stabilea o nouă religie și nu căuta înălțarea sa. El pregătea poporul pentru întâlnirea cu <Fiul lui Dumnezeu> (1:34).

C. IOAN – MARTORUL (1:29-34).

1. <El este aici> (1:29, 30). <Mielul lui Dumnezeu.> Într-un anumit fel, mesajul Bibliei poate fi sintetizat în această afirmație. În Vechiul Testament apare întrebarea: <… unde este mielul?> (Gen. 22:7). Avraam l-a asigurat pe Isaac că <Dumnezeu Însuși va purta de grijă de mielul pentru arderea de tot.> (Gen. 22:8).

În cele patru Evanghelii este accentuată proclamația: <Iată Mielul lui Dumnezeu!> Cu alte cuvinte, El este aici!

În vechime, în poporul Israel, fiecare familie avea nevoie de un miel la Paști. În cursul anului, erau sacrificați la templu mulți miei. Ei nu aveau puterea de a ridica păcatul lumii. Numai Mielul lui Dumnezeu are această putere.

2. El este motivația botezului (1:31). Din mărturisirea lui Ioan aflăm că el nu L-a cunoscut pe Isus până ce El n-a venit să se boteze. Scopul misiunii lui Ioan a fost acela de a-L prezenta pe Domnul Isus: <Pentru aceasta am venit să botez cu apă: ca El să fie cunoscut lui Israel.>

3. Cum știu că este El? (1:32, 33). Dumnezeu l-a desemnat pe Ioan să fie precursorul lui Isus. Ioan mai știa că dacă el boteza cu apă, Christos va boteza cu Duh Sfânt. Domnul Isus le-a promis acest lucru ucenicilor (Luca 24:49; Fapte 1:5) și l-a înfăptuit la Rusalii (Fapte 2:3, 4). Petru a reflectat la această împlinire când a dus Evanghelia la neamuri (Fapte 10:45, 47).

4. Mărturia: Isus este Fiul lui Dumnezeu (1:34). <Eu am văzut lucrul acesta și am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu.> Adevărul conform căruia Isus este Fiul lui Dumnezeu a devenit temelia crezului creștin (Matei 16:16).

APLICARE:

1. Ioan a fost un martor-vestiror al lui Christos. Ai și tu această responsabilitate?

2. Matei Îl prezintă pe Domnul Isus ca ÎMPăRAT. Marcu Îl arată ca pe ROBUL Domnului, care-Și îndeplinește misiunea încoronându-Se prin slujire. Luca Îl prezintă pe Isus-Omul. Dacă am avea doar aceste trei prezentări, totul ar fi plin de frumusețe, dar lipsit de claritate. În evanghelialui Ioan, isus este prezentat ca Fiul Dumnezeului celui viu, venit să rezolve problema omenirii. Tu L-ai lăsat să-ți rezolve problemele?

 

Note:

….

21 MARTIE                         Cap. I. Venirea Domnului Isus îndeamnă la credință

NICODIM ÎL VIZITEAZă PE ISUS

  Ioan 3:1-17

CUVÂNTUL DE AUR:

<Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume, ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.> – Ioan 3:17

INTRODUCERE:

În primul capitol al Evangheliei după Ioan citim despre întruparea Cuvântului, despre Ioan Botezătorul și despre alegerea primilor ucenici. Cel de-al doilea capitol descrie prima minune înfăptuită de Domnul la nunta din Cana și călătoria la Ierusalim, cu ocazia Paștelor.

Mergând la templu, Domnul Isus i-a izgonit pe vânzătorii de acolo. Unora dintre iudeii care I-au pus întrebări Domnul Isus le-a spus: <Stricați Templul acesta, și în trei zile îl voi ridica.> Însă El le vorbea despre templul trupului Său (2:18-20). Nici ucenicii n-au înțeles sensul acestei afirmații, până după înviere. <Pe când era Isus în Ierusalim, la praznicul Paștelor, mulți au crezut în Numele Lui; căci vedea semnele pe care le făcea.> Credința lor însă era superficială și Isus nu li s-a mai revelat. Unul din fruntașii iudeilor, Nicodim, nu s-a lăsat și L-a rugat pe Isus să-l învețe mai multe.

EXPLICAREA LECȚIEI:

A. VIZITA LUI  NICODIM (3:1, 2). Deși fariseu, Nicodim era un om sincer și deosebit. El credea în inspirația Vechiului Testament, aștepta venirea lui Mesia, credea în miracole și în înviere. Nicodim a venit la Domnul Isus noaptea poate de frică, sau poate ca să poată discuta nestânjenit cu <Învățătorul.>

B. NAȘTEREA DIN NOU (3:3-8). Toate ființele umane au experimentat nașterea biologică. Dar pentru a ajunge în cer este nevoie de o naștere supranaturală.

Omul firesc este orb spiritual. Ca exponent al oamenilor firești, Nicodim, un lider religios, nu înțelege sensul cuvintelor lui Isus, care vorbea despre nașterea spirituală.

Astăzi, dacă abordăm pe cineva cu problema nașterii din nou, primim aceiași reacție din partea oamenilor firești. Ei ne vor vorbi despre o tradiție religioasă și despre apartenența la o anumită Biserică.

<Ce este născut din carne este carne …>  Dumnezeu nu intenționează să schimbe natura (firea noastră veche). Ea va rămâne în război cu Dumnezeu (Rom.8:7-8) Planul lui Dumnezeu este de a ne înlocui natura veche cu una nouă. Pentru aceasta, nașterea din nou este absolut necesară.  <Vântul suflă încotro vrea, și-i auzi vuietul .. dar nu știi …>  Nașterea din nou  nu poate fi explicată. Noi nu cunoaștem și nu putem descrie cum lucrează Duhul, dar putem vedea efectul unei vieți schimbate.

C. PROBLEMA LUI NICODIM (3:9-12).  <Cum se poate face așa ceva?> Nicodim nu stă în fața lui Isus cu orgoliul unui fruntaș al iudeilor. El se smerește să ceară lămuriri și să aștepte răspunsuri de la Domnul Isus. Totuși, Nicodim nu poate înțelege cuvintele lui Isus, pentru că le judecă omenește. Domnul Isus îl ajută cu exemple din Vechiul Testament (3:10). Nicodim era omul care cunoștea faptele din Scripturi, dar nu înțelegea adevărurile pe care ele le transmiteau. Problema era că liderii religioși nu cedau așa de ușor în fața mărturiei pline de autoritate a Domnului Isus (3:11). Ei credeau în Moise, dar nu puteau să creadă în Isus (5:37-47), iubeau <mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu> (12:37-50).

D. PREVEDEREA DIVINă (3:13-17). Nicodim cunoștea prea bine semnificația șarpelui de aramă (Num. 21:4-9). Din pricina păcatului, Dumnezeu a trimis <șerpi înfocați> și mulți au pierit. Dar Moise a mijlocit pentru popor și Dumnezeu le-a oferit un remediu: israeliții care priveau cu credință la șarpele de aramă, înălțat pe toiag, erau scăpați.

Să notăm două lucruri. Primul este că trebuie să ne naștem din nou. Al doilea este acela că Fiul Omului trebuie înălțat.  Există o legătură între ele. Pentru ca Domnul Isus să fie înălțat, este nevoie de moartea și de învierea Sa. Tot astfel, și Duhul are puterea de a ne regenera, fiindcă Isus a fost înălțat și a purtat pedeapsa noastră. Noi trebuie să ne încredem în Christos, Cel care a purtat pedeapsa păcatelor noastre.

APLICARE:

A. Dragostea lui Dumnezeu este cel mai măreț lucru din univers. Nu vom putea înțelege exact dragostea lui Dumnezeu dacă nu vom avea înainte următoarea succesiune: creațiunea, păcatul, revelarea judecății lui Dumnezeu, răscumpărarea.

Dragostea lui Dumnezeu se arată în toată splendoaresa ei în momentul în care lumina Legii se răsfrânge asupra noastră și, sub amenințarea pedepsei, primim totuși harul iertării. Apostolul Pavel vorbește despre aceasta în Rom. 5:8. Splendoarea dragostei lui Dumnezeu se descoperă la crucea de la calvar (Ioan 3:16; Gal. 2:20; I Ioan 4:10; Apoc. 1:5). Numai după ce ajungem să apreciem însemnătatea crucii vom putea înțelege măreția dragostei care stă în spatele ei. Cât prețuiești tu răstignirea lui Isus?

B. Dragostea – Motivația lui Dumnezeu. Pentru a înțelege dragostea lui Dumnezeu este nevoie ca să avem în vedere creația, păcatul, judecata și răscumpărarea. Aceasta se întâmplă numai când stăm la cruce și în fața mormântului gol al Domnului Isus. Dragostea lui Dumnezeu a existat înainte de orice și a fost întotdeauna motivația Sa. <Noi suntem împăcați cu Dumnezeu nu pentru că moartea lui Christos a schimbat atitudinea lui Dumnezeu față de noi, ci pentru că dragostea lui Dumnezeu L-a trimis pe Isus ca să creeze o cale prin care păcatul, care ne împiedica de la gustarea dragostei Sale, să fie înlăturat pe vecie> (J. M. Boice).

 

C. Ioan 3:16 este versetul superlativelor. Cineva a aranjat acest verset pe o felicitare în felul următor:

Dumnezeu             cel mai măreț iubitor

atât de mult a iubit            cel mai măreț grad

lumea            cea mai largă mulțime

că a dat            cea mai măreață faptă

pe singurul Fiu            cel mai măreț DAR

pentru ca oricine            cea mai măreață șansă

crede            cea mai măreață simplitate

în El            cea mai măreață atracție

să nu piară            cea mai măreață promisune

ci            cea mai măreață diferențiere

să aibă            cea mai măreață certitudine

viața veșnică            cea mai măreață posesiune

Deasupra acestora  era titlul: Christos – Cel mai măreț DAR  

 

Note:

 

28 MARTIE 1999                         Cap. I. Venirea Domnului Isus îndeamnă la pocăință

TREZIREA DIN SAMARIA

Ioan 4:17-42

CUVÂNTUL DE AUR:

<Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică.>

                                                             – Ioan 4:14

INTRODUCERE:

Ucenicii lui Ioan începuseră să se îngrijoreze de numărul mare de oameni care-L urmau pe Isus (3:26). Ioan însă știa că Isus trebuia să crească (3:30) pentru ca el să se micșoreze. Fariseii ar fi dorit să discute în contradictoriu cu Isus, dar Domnul știa că nu-I sosise încă vremea. Drept urmare, S-a îndreptat spre Galilea (4:1-3), trecând prin Samaria, loc evitat de iudei. Pe la ceasul al șaselea, a ajuns în Sihar, lângă fântâna lui Iacov (4:5; Gen. 33:18, 19; Iosua 24:32). Ostenit, Domnul Isus a rămas lângă fântână, în timp ce ucenicii s-au dus în Sihar după mâncare.

EXPLICAREA LECȚIEI:

A. DISCUțIA CU SAMARITEANCA (4:7-26). Urmărind cu atenție conținutul discuției, observăm cum femeia samariteancă ajunge să-L cunoască pe Domnul Isus, recunoscând în El pe Isus Christos. Experiența ei trece prin trei etape:

1. Isus este un <Iudeu> (4:7-10). Samaritenii erau amestecați, neamuri cu iudei. Respinși de iudei, samaritenii și-au stabilit templul și serviciile pe muntele Gherizim. Ura dintre ei era așa de mare, încât unii farisei se rugau ca la înviere nici un samaritean să nu învie (8:48). Misiunea Domnului Isus era divină și El trebuia să treacă prin Samaria pentru ca să conducă acea femeie înspre credința mântuitoare, eveniment ce va afecta întreaga localitate. Samariteanca era o femeie imorală, total diferită de Nicodim. Domnul Isus are o atitudine diferită. Dacă în cazul lui Nicodim Domnul a fost direct și fără menajamente, cu această femeie se poartă blând și plin de delicatețe. Îi cere o favoare: să-I dea apă. <Câtă bunăvoință din partea Domnului Isus! El care este fântâna vieții, tocmai El cere apă> (J. V. McGee). În acele vremuri, nu era firesc ca un bărbat, mai ales rabin, să vorbească în public cu o femeie (4:27). Dar Domnul Isus nu ține cont de acest fapt când e vorba de salvarea unui suflet. Cererea Domnului de a primi apă a surprins-o pe femeie, dar scopul Lui era de a deschide un subiect de discuție. Isus îi demonstrează femeii că ea nu știa trei lucruri: cine era El, ce avea de oferit și cum ar putea ea să-I primească oferta. Ce nu știa ea era faptul că Însuși Dumnezeu îi oferea viața veșnică.

2. Isus este <mai mare ca Iacov> (4:11-15). Femeia se confrunta cu o mare nevoie. Când Isus vorbea de apa spirituală, ea interpreta literal. Cât de ușor confundă oamenii lucrurile spirituale cu cele materiale. Mai mult, femeia a început să se îngrijoreze și nu înțelegea cum va scoate Domnul apa și nu se gândea să o ceară. Isus însă i-a răspuns: <Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăși sete> (4:13). Cu alte cuvinte, lucrurile din această lume nu ne pot satisface complet. Pentru a trăi, avem nevoie de aer, apă, hrană, lumină. Toate acestea ni le asigură Domnul Isus, care ne dă Duhul lui Dumnezeu (3:8; 20:22). El este Pâinea Vieții (6:48) și lumina (1:4-5). Tot El oferă și apa vieții. Chiar dacă femeia nu realiza ce se petrece, ea cere apa vie (Mat. 13:20-21).

3. Isus este un prooroc (4:16-24). Calea de pregătire a sufletului pentru semănat este ararea cu plugul pocăinței. Isus îi spune femeii să-și cheme bărbatul, astfel forțând-o să-și recunoască păcatul. Păcatul trebuie condamnat întâi de toate, apoi trebuie să urmeze pocăința și credința mântuitoare. Domnul Isus i-a provocat mintea femeii, i-a stârnit emoțiile și i-a atins conștiința. Ea recunoaște că nu are bărbat. Urmează încercarea femeii de a devia discuția, amintind diferențele dintre iudei și samariteni privind religia. Problema este actuală și astăzi: este mai comod să discuți religie decât să te confrunți cu păcatele tale. Domnul Isus scoate în evidență ignoranța spirituală a femeii. Ea nu știa cui, unde și cum să se închine. Domnul Isus îi face de cunoscut că închinarea nu va mai fi limitată la templul iudeu (Ioan 2:19-21; Fapte 7:48-50). Evanghelia lui Ioan revelează apariția unei jertfe noi (1:29), a unui templu nou (2:19-21; 4:20-24), a unei nașteri noi (3:1-7) și a unei ape noi (4:11). Dumnezeu a stabilit prin Isus Christos o nouă dispensație. Vechiul Legământ a fost împlinit și pus de o parte.

4. Isus este Hristosul (4:25-27). Chiar dacă nu știa prea multe, femeia știa un lucru important: va veni Mesia (4:25). La aceasta, Domnul i-a zis: <Eu, cel care vorbește cu tine, sunt Acela.> În clipa aceea, femeia a fost convertită.

B. DISCUTÂND DESPRE ISUS (4:28-30).

De îndată ce a crezut, femeia și-a manifestat dorința de a împărtăși și altora experiența ei. <S-a dus în cetate> și a spus oamenilor. Ea nu cunoștea prea multe, dar mărturia ei a fost binecuvântată de Dumnezeu. <Veniți de vedeți! …> Mărturia ei a adus nenumărați oameni la Domnul Isus (4:30).

C. DISCUTÂND CU ISUS (4:39-42).

Mărturia samaritencei s-a dovedit deosebit de eficace. Mulți au început să creadă ca urmare a mărturiei femeii, dar și mai mulți au crezut când L-au auzit pe Isus. Încântați de El, L-au rugat să mai rămână printre ei. Samaritenii au avut o viziune largă asupra misiunii Domnului Isus și au știut că El <este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii.> Deși convertiți de puțină vreme, aveau o viziune misionară.

APLICARE:

1. Domnul Isus apare în această lecție ca cel care trece frontiera prejudecăților și privilegiilor presupuse. Chiar dacă iudeii n-aveau legături cu samaritenii, un iudeu, Isus, a trecut prin Samaria. După ce a aflat că fariseii doreau să vorbească cu El, Domnul Isus a plecat în călătorie. Pe drum, a trecut prin Samaria. <Atunci a părăsit Iudea …> Putem vedea distanțarea Domnului de iudei, chiar dacă Se va mai întoarce de câteva ori în Iudea. Chiar dacă drumul prin Samaria nu era cel obișnuit, faptul că Domnul Isus a trecut pe acolo, demonstrează universalitatea misiunii Sale.

2. Este interesant de remarcat traseul Domnului Isus: Ierusalim (2:23), Iudea (3:22), apoi Samaria (4:4). Samaritenii sunt cei care L-au declarat <Mântuitorul lumii.> Paralela cu Fapte 1:8 este izbitoare.

3. Dat fiind că Domnul Isus era și om, a fost doborât de oboseală, foame și sete. Când a întâlnit femeia aceea, neputințele fizice au devenit mai neimportante și a considerat că trebuie să se descopere: mai întâi ca iudeu (4:9), <mai mare ca Iacov> (4:12), un <prooroc> (4:19), Mesia (4:25-29). Femeia a crezut în El și viața ei a fost schimbată atât de puternic încât ea a simțit imediat nevoia de a împărtăși și altora credința ei (20:30-31). Voia lui Dumnezeu ar trebui să fie pentru noi hrană și nu un medicament care să nu ne placă. Voia lui Dumnezeu ne întărește.

4. <Predică în orice vreme, și, ca o ultimă soluție, din când în când, folosește și cuvintele> (Francis de Assisi).

 

Note:

..

 

4 APRILIE 1999                         Cap. II. Învierea Domnului Isus

RăSTIGNIREA ȘI ÎNVIEREA

Ioan 19:16-28-42; 20:11-18

CUVÂNTUL DE AUR:

<El le-a zis: Nu vă spăimântați! Căutați pe Isus din Nazaret, care a fost răstignit; a înviat, nu este aici; iată locul unde Îl puseseră.> – Marcu 16:6

INTRODUCERE:

După ce a petrecut Paștele în Ierusalim cu ucenicii, Isus S-a îndreptat înspre Muntele Măslinilor. În timp ce se ruga cu ardoare în grădina Gețimani, au venit iudeii cu ostașii să-L aresteze. A urmat trimiterea în judecată, acuzarea de blasfemie împotriva lui Dumnezeu, apariția în fața lui Irod și a lui Pilat. Pilat și-a dat seama că era nevinovat și a încercat să-L elibereze, încercând să profite de obiceiul de a elibera câte un întemnițat de Paști (Marcu 15:11). Iudeii însă au făcut tot posibilul ca să-l convingă pe Pilat să renunțe la eliberarea lui Isus.

EXPLICAREA LECȚIEI:

A. RăSTINGNIREA LUI ISUS (19:16-27). <Atunci L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit. Au luat deci pe Isus și L-au dus să-L răstignească.>  Cel care L-a dat pe Isus a fost Pilat, care, în lașitatea sa, și-a înnăbușit conștiința și <L-a dat în mâinile lor…> Ei L-au primit pe Isus, <au luat deci pe Isus,> iar <Isus, ducându-Și crucea, a ajuns la locul  … care se cheamă Golgota.> Observăm aici modul minunat în care-L prezintă Ioan pe Domnul Isus, care a fost <dat,> <primit> și care Și-a dus crucea până ce a <ajuns.> Deși, omenește vorbind, El pare să fi fost înfrânt, Domnul Isus este învingător. El, <ducându-Și crucea, a ajuns …>

<La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu … și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și adevăr … Isus, ducându-Și crucea …> În clipa în care avem viziunea metodei divine, toate detaliile devin nesemnificative. Toate acestea fiindcă <Isus, ducându-Și crucea, a ajuns … la Golgota.> <Acolo a fost răstignit …> Acest eveniment este proclamat cu multă reverență. (Ei) <L-au dus să-L răstignească …> Cine sunt <ei>? La Rusalii, Petru se adresează mulțimii din Ierusalim: <Bărbați Israeliți … Pe Isus din Nazaret … voi L-ați răstignit, și L-ați omorât prin mâna celor fărădelege> (Fapte 2:22, 23). Răstignirea au executat-o cei dintre neamuri, dar în spatele lor s-a aflat poporul lui Dumnezeu, orbit și în decădere. Păcatul este prezentat sub forma cea mai degradantă, cea a unei religii moarte. Să ne amintim cuvintele lui Ioan Botezătorul: <Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.> Ei L-au răstignit pe Isus cel fără de păcat, dar care a fost desemnat, în ordinea divină, ca și <Purtător de păcat.> < … a fost răstignit, și împreună cu El au fost răstigniți alți doi, unul de o parte, și altul de alta, iar Isus la mijloc.> Isus a fost pus la mijloc tocmai pentru a dovedi că El era purtător al vinovăției supreme. El a devenit Rege printre păcătoși. Ca și Răscumpărător, locul Lui acolo era, fiindcă El era Cel care lua păcatul lumii asupra Sa.

Relatarea lui Ioan merge mai departe și arată că <Pilat a scris o însemnare, pe care a pus-o deasupra crucii și era scris: Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor.> Însemnarea era scrisă în ebraică, latină și în greacă, pentru a fi înțeleasă de toți. Din punct de vedere al guvernării divine, vedem că toți oamenii sunt în mâna lui Dumnezeu și sub conducerea Sa, chiar și atunci când nu o doresc. Pilat, omul, scrie, dar Cel care-i conduce mâna este Dumnezeu. Preoții s-au supărat, dar Pilat le-a zis: <Ce am scris, am scris …> Aprobarea pentru gestul său a avut-o tot de la Dumnezeu. Așa s-a făcut că unul din tâlhari a descoperit că Isus era Împărat și a cerut să intre în împărăția Sa.

B. MOARTEA (19:28-30). Domnul Isus a știut să Se supună voii Tatălui până în ultima Sa clipă de viață. Aflat în adânci suferințe, a refuzat să bea <vin amestecat cu fiere> (Matei 27:34). Mai puternic decât suferințele fizice a fost însă acel sentiment de singurătate pe care L-a simțit (Matei 27:25-49). În acele clipe, se răsfrângea asupra Sa judecata lui Dumnezeu.

Pe cruce, Domnul Isus face câteva referiri. La început, S-a referit la cei care L-au răstignit (Luca 23:34), la tâlharul care a crezut (Luca 23:39-43) și la mama Sa (19:25-27). Urmează afirmația centrală care descrie relația Domnului Isus cu Dumnezeu – Tatăl (Mat.27:45-49). Ultimele trei afirmații se referă la Sine: la trupul Său (19:28-29), la sufletul Lui (19:30; Is. 53:10) și la Duhul Lui (Luca 23:46).

C. ÎNGROPAREA (19:31-42). La îngroparea Domnului Isus au participat două grupuri de oameni: soldații romani (19:31-37) și credincioșii iudei (19:38-42). Soldații romani nu au făcut ceea ce se aștepta de la ei (să-I zdrobească fluierele picioarelor), ci cu totul altceva. I-au străpuns coasta cu sulița, împlinind Cuvântul lui Dumnezeu.  Oasele Mielului de Paști nu trebuiau zdrobite (Exod 12:46; Num. 9:12; Ps. 34:20), dar coasta trebuia să fie străpunsă (Zah. 12:10; Apoc. 1:7). Sângele și apa care au curs din coastă demonstrează faptul că Domnul Isus a avut un trup real (I Ioan 1:1-4) și o  moarte reală, chiar dacă au existat păreri contrare. Isus Și-a încheiat lucrarea <noii creații> (II Cor. 5:17).

D. MARIA MAGDALENA VEDE PE ISUS CEL ÎNVIAT (20:11-18). Maria L-a iubit așa de mult pe Domnul încât ea a venit prima în grădină. Oare de ce nu L-a recunoscut? S-ar putea ca Domnul să Se fi ascuns (Luca 24:13-32), sau nu l-a văzut din cauza întunerecului. Un alt motiv ar putea fi trupul glorificat!

În momentul în care Domnul a strigat-o pe nume, ea L-a recunoscut. Apoi, Maria <s-a dus și a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul …> Marcu ne relatează că ucenicii plângeau și se tânguiau și n-au crezut-o (Marcu 16:11). Plânsul Mariei a fost transformat în bucurie. Și întristarea ucenicilor ar fi fost transformată, dacă ar fi crezut.

APLICARE

1. <V-am învățat că Christos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi, că a fost îngropat și a înviat a treia zi după Scripturi și că S-a arătat …> (I Cor. 15:3).

Acestea sunt faptele istorice pe care se bazează Evanghelia. <Christos a murit pentru păcatele noastre> reprezintă explicația teologică a faptelor istorice. Mulți au fost răstigniți de romani, dar numai Unul a murit pentru păcatele lumii. <După Scripturi> reprezintă Vechiul Testament. Evenimentele nu sunt descrise doar din punct de vedere istoric, ci și teologic. <Dacă speri să mergi în ceruri, este important ce s-a întâmplat, dar și de ce s-a întâmplat este de mare valoare> ({. {iersbe).

2. Credința istorică spune: <Christos trăiește!> Credința mântuitoare spune: <Christos trăiește în mine!> Ce fel de credință ai tu?

 

Note:

.

11 APRILIE 1999                        Cap. II. Învierea Domnului Isus

CUVÂNTUL DE AUR:

Ioan 20:19-29

Cuvântul de Aur:

<Tomo, i-a zis Isus, pentru că M-ai văzut ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut.> – Ioan 20:29

INTRODUCERE:

Pe când trăia pe pământ, Domnul Isus a făcut mai multe referiri la moartea și învierea Sa, dar ucenicii nu L-au înțeles. După mai multe aluzii voalate (2:19; Mat. 12:40), Domnul Isus discută deschis această problemă (Marcu 8:32). <De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim să pătimească mult … că are să fie omorât, și că a treia zi are să învieze.> Ucenicii însă au respins ideea morții Sale și nu au luat în seamă promisiunea Domnului de a învia. Doar după înviere și după mai <multe dovezi> (Fapte 1:3) că El era viu, ucenicii și-au amintit de vorbele Sale (2:22).

    EXPLICAREA LECȚIEI:

A. ISUS ȘI UCENICII – DE LA FRICă LA CURAJ (20;19-25). După răstignire, ucenicii s-au împrăștiat,dar la scurt timp, s-au adunat într-o cameră, unde stăteau ascunși cu ușile încuiate. Domnul Isus a înviat în prima zi a săptămânii, după Sabat. Mulți creștini numesc duminica <Sabatul creștin,> când de fapt ea nu este sabat. Ziua a șaptea a săptămânii, Sabatul, marchează ziua în care Dumnezeu Și-a încheiat lucrarea creațiunii (Gen. 2:1-3). Ziua Domnului este ziua în care Domnul Isus a săvârșit lucrarea de răscumpărare. Dumnezeu a lucrat șase zile și a șaptea S-a odihnit. Domnul Isus a suferit șase ore pe cruce și apoi S-a odihnit. Dumnezeu a stabilit Sabatul pentru Israel amintindu-le faptul că ei Îi aparțin Lui (Exod 20:8-11; 31:13-17; Neem. 9:14). Națiunea trebuia să folosească această zi pentru odihnă fizică și împrospătare. Din nefericire, acestei zile i s-au adăugat atâtea restricții încât ea a devenit o zi a robiei.

După înviere, Domnul Isus S-a arătat de mai multe ori: Mariei Magdalena (20:11-18), celorlalte femei (Mat. 28:9-10), lui Petru ( I Cor. 15:5; Luca 24:34), celor doi ucenici spre Emaus (Luca 24:13-32) și ucenicilor, dar fără Toma (20:19-25).  În duminica următoare, ucenicii erau din nou împreună și Toma era cu ei (20:26-31). Să remarcăm faptul că ucenicii s-au adunat duminica, <Ziua Domnului> (Apoc. 1:10). Tot așa și biserica primară se aduna duminica pentru a comemora moartea și înviera Domnului Isus (Fapte 20;7; I Cor. 16:1-2).

Domnul Isus a venit printre ei:  <Isus a venit printre ei și i-a încurajat.> Când supranaturalul intră în contact cu naturalul, mesajul este: <Pace vouă!>

<Această pace este urmarea atingerii stării de neprihănire prin credința în Domnul Isus, care ne dă pacea în relația noastră cu Dumnezeu> (J. V. McGee).

Înviat fiind, Domnul a putut intra în încăpere fără să deschidă vreo ușă. Trupul Său încă era material. El i-a rugat pe ucenici să-L atingă și a mâncat pește (Luca 24:41-43). Cu toate că femeile le spuseseră că Isus era viu, și cei doi ucenici mărturisiseră întâlnirea lor personală (Luca 24:33-35), ucenicii se temeau. Se poate ca Isus să Se fi arătat lui Petru în acea după-amiază (Marcu 16:7; Luca 24:34; I Cor. 15:5).

După ce i-a salutat tradițional, Domnul Isus i-a încurajat. El le-a <arătat mâinile și coasta Sa,> dându-le șansa să se convingă că era El. Rănile Lui demonstrau plata unui preț și dobândirea păcii cu Dumnezeu. După aceea, Domnul Isus i-a trimis în misiune (20:21). Prin această trimitere, Domnului Isus i-a dedicat pentru lucrarea de evanghelizare. Înainte de înălțarea Sa, Isus le-a mai amintit o dată de această trimitere (Mat. 28:18-20).

Dar Domnul Isus a făcut și mai mult, El i-a împuternicit prin Duhul Sfânt (20:22). Credincioșii vor primi botezul Duhului la Rusalii și vor fi împuterniciți pentru misiune (Fapte 1:4, 5; 2:1-4). Fără umplerea cu Duhul Sfânt, mărturia lor nu putea avea putere. Duhul va fi în ei.

B. DE LA NECREDINță LA ÎNCREDERE  (20:26-28). Toma nu a fost cu ceilalți ucenici. Când a revenit, aceștia i-au zis: <Am văzut pe Domnul!> Dar el le-a răspuns: <Dacă nu voi vedea … și dacă nu voi pune degetul … nu voi crede.> Toma dorea dovezi concrete. Am putea să-l admirăm pentru dorința sa de a avea o experiență personală, dar, pe de altă parte, să nu uităm că a stabilit niște condiții ca să creadă. Domnul Isus însă îl abordează și-l iartă cu cea mai mare duioșie. Când Îl vede Toma pe Domnul Isus, dorința sa de a vedea dovezi dispare strigând: <Domnul meu și Dumnezeul meu!> Viziunea rănilor lui Isus îi câștigă inima. Ce mari binecuvântări ne așteaptă pe noi, cei care credem în moartea și învierea Sa!

APLICARE

1. Analizând arătările lui Isus, putem vedea rezultate diferite.

Maria, care I-a simțit lipsa, a simțit nevoia să meargă și să se îngrijească de trupul Său.

Ucenicii trăiau sub imperiul fricii, își pierduseră nădejdea.

Toma nu voia să creadă fără dovezi.

Dar Domnul Isus este viu și credința în El avea o temelie sigură (I Cor. 15:17). Noi nu putem vedea rănile Sale, dar avem Cuvântul lui Dumnezeu, care ne dă asigurări (20:9, 30, 31). Când credința noastră de clatină, să nu căutăm semne, ci să deschidem Biblia.

2. <… Isus a stătut în mijlocul lor, și le-a zis: Pace vouă! … Ucenicii s-au bucurat, când au văzut pe Domnul.> Primul salut de pace a fost adresat unor ucenici speriați. Ei fuseseră cu El în Ghețimani, Îl urmaseră la Golgota, și L-au văzut chinuindu-Se și murind. Salutul Domnului avea scopul de a le înlătura teama. Ei L-au <văzut pe Domnul,> adică au înțeles, dintr-o dată. Au început să se bucure, chiar dacă iudeii erau afară. Cauza era Isus Cel Înviat! 

Domnul a repetat salutul și a adăugat: <Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi.>

Primul salut avea menirea de a-i încuraja, cel de-al doilea, însă, trebuia să făurească în ei o încredere neclintită care să-i ajute în lucrarea la care au fost chemați. Domnul îi face să înțeleagă că au o responsabilitate. Ei vor fi trimișii Săi. În vâltoarea acelor zile se poate ca ucenicii să fi uitat de misiunea lor. Tu ce faci pentru Isus?

3. <Celor ce le veți ierta păcatele, vor fi iertate; și celor ce le veți ținea vor fi ținute.> Domnul Isus a fost trimis în lume să rezolve problema păcatului, pentru a ridica păcatul lumii și să elibereze umanitatea de sub stăpânirea sa (Mat.1:21). <Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi.>

Cui putem să-i spunem că păcatele îi sunt iertate? Oricăruia care este conștient de păcat, se căiește în fața lui Dumnezeu și crede în Domnul Isus. Dar dacă sufletul persistă în păcat, va trebui să-i spunem: <păcatele nu-ți vor fi iertate, ele vor rămâne cu tine.> (G. C. Morgan).

4. Experiența lui Toma este o avertizare pentru cei care nu sunt cu copiii Domnului în ziua Domnului (Evr.10:22-25). Datorită unei absențe, Toma nu L-a văzut pe Domnul Isus, nu I-a auzit cuvintele de pace și nu primit însărcinarea Sa. A trebuit să treacă printr-o săptămână de spaimă și de îndoială. Cei care obișnuiesc să lipsească de la biserică, să se gândească la Toma!

 

Note:

….

18 APRILIE 1999                        Cap. III. Isus proclamă mesajul lui Dumnezeu

ISUS, PÂINEA VIEțII

Ioan 6:1-14, 22-29, 35-40

CUVÂNTUL DE AUR:

<Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; și pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii.> – Ioan 6:51

INTRODUCERE

Minunea înmulțirii pâinii, când a hrănit <cinci mii de bărbați, afară de femei și copii,> este relatată în cele patru evanghelii (Mat. 14:13-21; Marcu 6:30-40; Luca 9:10-17; Ioan 6:1-15). Popularitatea Domnului Isus crescuse nespus și mulțimi mari de oameni îl urmau. În ziua aceea, Isus tocmai predicase unei mulțimi, iar ucenicii I-au sugerat să trimită acasă oamenii pentru a mânca (Marcu 6:35-36). Dar Andrei a găsit <un băiețel, care are cinci pâini de orz și doi pești> (6:8, 9). Chiar dacă era vorba de o cantitate mică, Domnul știa că putea face minuni cu ea.

EXPLICAREA LECȚIEI

A. Isus hrănește mulțimea (6:1-14). Evanghelia după Ioan relatează selectiv evenimentele din viața lui Isus. Sunt omise <Predica de pe Munte> (Mat. 5-7) și pildele Împărăției (Mat. 13). Înmulțirea pâinilor este un eveniment de mare importanță și apare în toate evangheliile. Domnul Isus slujea mulțimile și nu refuza să le vorbească. În momentul în care acestea au obosit și flămânzit, se punea problema hrănirii lor. În acest sens, au fost propuse patru soluții. Una din ele era să-i trimită acasă (Marcu 6:35, 36). Domnul Isus a respins-o, știind ce greu era să călătorești flămând. Filip a venit cu cea de-a doua soluție, care părea a fi prea costisitoare. Andrei avea și el o propunere, dar nu părea a fi prea potrivită. El găsise un băiețel cu niște pâini și pești. Aici îl vedem din nou pe Andrei aducând pe cineva la Isus. Ultima soluție a venit din partea Domnului Isus și s-a dovedit a fi cea mai adecvată. <Isus a luat pâinile, a mulțumit lui Dumnezeu, le-a împărțit ucenicilor, iar ucenicii le-au împărțit …> Minunea a avut loc în mâinile lui Isus. El a înmulțit mâncarea, iar ucenicii au avut privilegiul să o împartă. Tot ei au fost cei care au strâns <fărâmiturile care au rămas.> Lecția este evidentă: când ai ceva, dă tot lui Isus și lasă-L pe El să lucreze. Ioan menționează de două ori faptul că Isus a mulțumit lui Dumnezeu (6:11, 23). Astfel, El le-a amintit celor prezenți că Dumnezeu este sursa a tot ce este bun. Să învățăm și noi să nu plângem după ce nu avem, ci să mulțumim pentru ce avem.

B. Isus oferă hrană veșnică (6:22-29). Minunea nu a fost altceva decât demonstrarea milei și harului lui Dumnezeu (1:17). Domnul Isus i-a hrănit în har pe cei flămânzi și le-a dat Cuvântul în adevăr.

Predica despre <Pâinea vieții> este de fapt un dialog între Isus și popor, dar în special cu liderii religioși. Ucenicii probabil că au fost impresionați de numărul mare de oameni care <s-au dus la Capernaum.> Dar Domnul Isus cunoștea inima omului și știa că ei Îl urmau din pricina minunilor pe care le făcuse (6:2). De data aceasta, motivația oamenilor era mâncarea. Însă Domnul Isus le-a explicat că există două feluri de hrană, una pentru trup, care este necesară, dar nu cea mai importantă, și alta pentru <viața veșnică,> care este esențială. <Ei I-au zis: Ce să facem?> (6:28). Cu alte cuvinte, ce să facă pentru a fi salvați?

Întotdeauna omul a crezut că el poate face ceva pentru a fi salvat. El consideră că Dumnezeu trebuie să-i accepte contribuția sa. Dar Isus le-a răspuns: <Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela pe care L-a trimis El> (6:29). Deci, singura contribuție a omului este să creadă în Isus. Mântuirea este oferită de Dumnezeu ca răspuns la credința omului (Efes. 2:8-10).

C. Isus împlinește scopul lui Dumnezeu (6:35-40).  Isus le-a zis: <Eu sunt Pâinea vieții … Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; și cine crede în Mine nu va înseta niciodată> (6:35).  Două cuvinte sunt esențiale și de reținut: vine și crede. A veni la Isus înseamnă să crezi în El și să crezi în El înseamnă să vii la El. Credința nu este o stare pur intelectuală, ci ea determină capitularea în fața Lui. Domnul Isus a ilustrat venirea și credința, comparându-le cu a mânca și  a bea. A veni la El și a crede în El înseamnă a-L primi înăuntru ca și mâncarea. În Ioan 6:35, întâlnim pentru prima oară expresia <Eu sunt.> Ea va mai apărea în 8:12; 10:7-9, 11-14; 11:25-26; 14:6; 15:1-5. Sub acest nume S-a revelat Dumnezeu lui Moise (Exod 3:14). Dumnezeu este autoexistent, El este Cel care este și … a fost, și … va veni> (Apoc. 1:8). Domnul Isus dorește să arate că El este Dumnezeu.

APLICARE

1. <Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; și pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară> (6:37). În Ioan 6:37-40, găsim explicația dată de Domnul Isus asupra procesului de mântuire personală. El explică faptul că salvarea implică suveranitatea divină și responsabilitatea personală. Tatăl <dă> bărbați și femei Fiului (6:37, 39; 17:2, 6, 9, 11, 12, 24), dar aceștia trebuie să vină la El și să creadă în El. El ne dă garanția că nimeni care vine la El nu va fi pierdut, ci va fi înviat în ziua de apoi. Nici măcar moartea nu ne poate răpi mântuirea. Din punctul nostru uman și limitat, nu putem înțelege cum se împacă suveranitatea divină cu responsabilitatea umană. Din punct de vedere divin, nu este nici o problemă. Când un membru al bisericii lui Spurgeon l-a întrebat pe acesta cum se împacă cele două situații, el a răspuns: <Niciodată nu încerc să împac prieteni.> Păcătoșii sunt mântuiți pentru că aceasta este voia Tatălui (I Tim. 2:4; II Petru 3:9).

2. Pasajul din Ioan 6:37-40 este unul din cele patru texte ale Noului Testament care vorbesc despre siguranța credinciosului. Două pasaje sunt rostite chiar de Domnul Isus (Ioan 6:37-40; 10:27-30), iar celelalte două de Pavel (Rom.8 33-39; Filip. 1:6). În Ioan este relatat că toți cei care I-au fost dați de Tatăl lui Isus vor veni la El și El îi va păstra.

Domnul Isus precizează că toți cei dați de Tatăl și care, prin urmare, vin la El și sunt primiți de El, vor fi înviați în ziua de apoi. Isus nu va pierde pe nimeni din cei pe care Tatăl I-a dat.

În Ioan 10: 27-30, Domnul Isus îi asigură pe ai Săi că <Eu le dau viața veșnică, în veac nu vor pieri, și nimeni nu îi va smulge din mâna Mea!> Credincioșii sunt asigurați: ei au <viața veșnică,> care este un dar, nu ceva câștigat prin vreun merit.

Domnul Isus se referă la adevărați credincioși. Ei sunt comparați cu oile, care, dacă cad în noroi, se ridică și fac tot posibilul să scape de el.

Un creștin care păcătuiește nu se simte bine. El va face totul pentru a-și rezolva problema păcatului (I Ioan 1:9).

Un <creștin> fals nu se lasă afectat de păcatul pe care l-a săvârșit. Acesta nu mai are siguranța mântuirii, nu mai este oaie, nu mai este al lui Isus!

 

Note:

25 APRILIE 1999                        Cap. III. Isus proclamă adevărul lui Dumnezeu

ADEVăRUL CARE TE FACE LIBER

Ioan 8:12, 21-36

CUVÂNTUL DE AUR:

<Și a zis Iudeilor, care crezuseră în El: Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoște adevărul, și adevărul vă va face slobozi> – Ioan 8:31, 32

INTRODUCERE

Cu șase luni înainte de răstignire, Domnul Isus a venit în Ierusalim pentru praznicul Corturilor. Cu prilejul acestei sărbători, mulțimi mari de iudei au avut ocazia de a-L asculta pe Isus. Mulți au început să creadă că El era Hristosul (7:31; 8:30). Evanghelistul relatează o discuție care a avut loc după ce Isus S-a declarat apa vieții (7:37-44). Afirmațiile Domnului au creat discuții contradictorii între ascultătorii Săi.

EXPLICAREA LECȚIEI

A. LUMINA LUMII (8:12) Isus a zis: <Eu sunt LUMINA lumii.> În Vechiul Testament, Iehova se autonumește: <Eu sunt Cel ce sunt> (Exod 3:14). Știm despre Dumnezeu că este autoexistent, având toată înțelepciunea și toată puterea. Domnul Isus n-a venit pe pământ doar că să răscumpere omenirea, ci și ca să-L releveze pe Dumnezeu. În acest context, Domnul Isus vine în ajutorul nostru și se folosește de elemente cum ar fi pâinea, lumina și apa. Pentru a le scoate în evidență pe cele extraordinare, Domnul Isus Se folosește de cele mai comune lucruri. El folosește fizicul pentru a descrie spiritualul, temporarul ca să vorbească de eternitate, pământescul pentru a vorbi de ceresc și de finit pentru a descrie infinitul. Când Domnul Isus spune că El este Pâinea (6:35), Lumina (8:12), Apa și Viața, El nu face altceva decât să ni-L reveleze pe Dumnezeu, care poate satisface orice nevoie umană. Isus mai afirmă: <Eu sunt Ușa> (10:9), <Eu sunt Păstorul cel bun> (10:11), <Eu sunt învierea și viața> (11:25), <Eu sunt calea, adevărul și viața> (14:6) și <Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele> (15:5).

<Eu sunt Lumina lumii.> Domnul Isus tocmai expusese păcatul fariseilor și al cărturarilor, care au adus-o pe femeia prinsă în preacurvie. După ce Domnul a demonstrat că erau la fel de vinovați ca și ea, ei au plecat. Lumina este cea care expune păcatul. Afirmația Domnului Isus cu privire la lumină este una din cele mai mari pe care le făcuse până în acel moment. Una din definițiile lui Dumnezeu este aceea că El este Lumină (I Ioan 1:5). Sfințenia și dreptatea Sa sunt absolute. Chiar dacă nu înțelegem lumina, o folosim. Isus este Lumina lumii, El este lumina spirituală, după cum și soarele este lumina fizică.

B. VIAță ȘI MOARTE (8:21-30).  Domnul Isus îi avertizează pe iudei că îi va părăsi: <Mă veți căuta și veți muri în păcatul vostru> (8:21). În loc să-L creadă pe Isus, aceștia își iroseau șansele și se angajau în tot felul de discuții. Este greu de înțeles că tocmai acești lideri religioși L-au întrebat cine este. Ei avuseseră nenumărate dovezi că El era Fiul lui Dumnezeu, dar n-au putut să vadă. Prin afirmațiile Sale despre Sine, Domnul Isus indică înspre Dumnezeu (8:26). <Când veți înălța pe Fiul Omului …> Domnul Isus se referă aici la răstignirea Sa (3:14; 12:32). Prin <înălțare> putem înțelege răstignire, dar și glorificare. Domnul Isus a văzut în răstignirea Sa și glorificarea Lui (12:23; 13:30, 31; 17:1). Această combinație dintre suferință și glorie este prezentată de către Petru la Rusalii. Urmează alte două afirmații uimitoare ale lui Isus. El spune că este trimis de Tatăl și că Tatăl este cu El, El întotdeauna făcând <ce-I este plăcut> (8:29). Mulți au crezut în El, dar au fost și mulți care au reacționat violent. Nu știm dacă acea credință a fost mântuitoare. Știm doar că există două alternative: cel care-L respinge pe Isus moare în păcatele sale și cel care-L primește, este salvat.

C. CALEA SPRE LIBERTATE (8:31-36) <Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face slobozi> (8:31). Credința mântuiește, dar ea nu e pasivă, ci produce rezultate. Dovada credinței este umblarea cu Mântuitorul. <Ca pastor al unei biserici am învățat să mă păzesc de o persoană care era activă în biserică, dar nu era interesată în studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Știam că o astfel de persoană era periculoasă pentru biserică> (J. V. McGee).

Adevărul ne eliberează pentru că el este Isus, Mântuitorul lumii. El este Adevărul. Întâi, venim la Isus ca Mântuitor. Apoi, pe măsură ce umblăm cu El, experimentăm libertatea. Suntem liberi de pedeapsa păcatului. Domnul Isus este Cel care trăiește în noi. Capitularea în fața Lui înseamnă eliberarea noastră. <Ei au răspuns: Noi suntem sămânța lui Avraam și n-am fost niciodată robii nimănui …> (8:33). Acesta era un neadevăr, ei fuseseră robi în Egipt și Babilon, și chiar atunci erau sub ocupație romană. <Oricine trăiește în păcat este rob al păcatului.> Expresia este la timpul prezent. Cei care trăiesc în păcat, sunt robii păcatului.

APLICARE

Omul trăiește viața lui Adam de după căderea sa, care este umbrită de păcat (Rom. 5:12). Păcatul este dictatura demonică (8:34), robie. Păcătosul este sortit blestemului și raiului pierdut. Blestemul legii spune că <sufletul care  păcătuiește, acela va muri> (Ezech. 18:4, 20). În spatele morții stă judecata și condamnarea veșnică (Evr. 9:27). Cineva afirma că blestemul legii și al raiului pierdut sunt cele două șine ale acceleratului morții spre iad. Dar Biblia ne vorbește despre o libertate întreită.

1. Libertatea iertării (Rom.8:1). Domnul Isus a coborât, pe cruce, în locul cel mai de jos și mai accesibil omului (II Cor. 5:19). Calea lui Dumnezeu spre om se sfârșește la cruce, dar calea omului spre Dumnezeu trebuie să înceapă tot la cruce, prin moartea împreună cu El (Gal.2:20; Rom. 7:24). Libertatea iertării este libertatea conștiinței.

2. Libertatea unei vieți noi. Aceasta este libertatea de a ne supune. <Eu am murit … nu mai trăiesc eu, ci Christos trăiește în mine> (Gal. 2:20). Libertatea vine din noua noastră natură, cea a lui Christos. Noi vom face totul pentru a plăcea Domnului, fiindcă așa dorim. Libertatea creștină este un adevăr central al Bibliei (8:31, 32; II Cor. 3:17; Gal. 5:1). Libertatea noii vieți este legată de sfințirea noastră și are patru scopuri:

Să se  opună cărnii : <… nu faceți din slobozenie o pricină ca să trăiți pentru firea pământească …> (Gal. 5:13).

Să slujim altora: <… slujiți-vă unii altora în dragoste> (Gal. 5:13; Fil. 2:5-7).

Să împlinim Legea morală a lui Dumnezeu (Gal. 5:14). <Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă …>

Să evităm să-i rănim pe alții (Gal. 5:15). Pentru aceasta avem nevoie de cunoaștere și dragoste ( I Cor. 8:1-13; 9, 10). Cunoașterea fără dragoste este dăunătoare, la fel dragostea fără cunoaștere.

3. Teste pentru luarea deciziilor: <Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, DAR: a) mă duc la libertate, sau la sclavie? (I Cor. 6:12), b) mă fac o piatră de poticnire, sau una de zidire? (I Cor. 8:13), c) mă vor zidi, sau demola? (I Cor. 10:23), d) sunt spre placul meu, sau spre preamărirea lui Dumnezeu? (I Cor. 10:31), e) mă vor ajuta să-i câștig pentru Isus pe cei pierduți, sau îi voi îndepărta? (I Cor. 10:33).

 

Note:

 

2 MAI 1999   Cap. III. Isus proclamă adevărul lui Dumnezeu

 MOARTEA CARE Dă VIAță

Ioan 12:20-43

CUVÂNTUL DE AUR:

<Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii> – Ioan 12:32

INTRODUCERE

După ce Domnul Isus l-a înviat pe Lazăr, popularitata Sa a crescut simțitor între oamenii de rând (11:45; 12:11), și a devenit tot mai nepopular printre liderii religioși (11:53, 57). Se apropia Paștele și mari mulțimi se adunau la Ierusalim (12:12-19). În timpul zilei, Isus învăța în Templu, noaptea era în Betania. Printre cei veniți la Ierusalim, se numărau și niște greci. Aceștia ar fi vrut să-L întâlnească pe Isus. Nu cunoaștem motivația acestei  dorințe și nici dacă Isus i-a primit (12:20-22). Isus le-a răspuns la întrebări dându-le niște principii potrivite cu nevoile lor.

EXPLICAREA LECȚIEI

A. VIAțA GăSITă PRIN MOARTE  (12:20-26). După ce a intrat în Ierusalim, Domnul Isus a curățit Templul a doua oară (Marcu 11:17). Ioan afirmă cu tărie că Isus Christos este MÂNTUITORUL lumii, nu numai Răscumpărătorul lui Israel. El este <Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!> (1:29); <Fiincă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea … (3:16). Samaritenii L-au identificat pe Isus ca pe <Mântuitorul lumii> (4:42). Isus Și-a dat viața pentru lume și dă viață lumii (6:33). El mai este și Lumina lumii  (8:12). Este evident că Isus va aduce <și alte oi> care sunt în afara staulului iudeu (10:16; 11:51-52).

Aflăm din text că acești greci erau obișnuiți să se ducă <să se închine la praznic.> Ei erau temători de Dumnezeu și l-au rugat pe Filip, care era din <Betsaida Galileii,> să-i ajute să-L găsească pe Isus. <Filip s-a dus la Andrei> (care aducea oameni la Isus) . Nu aflăm dacă grecii s-au întâlnit cu Isus, dar vedem că mesajul Lui conține adevăruri indispensabile nouă. Tema acestui mesaj este gloria lui Dumnezeu (12:23-28). Domnul Isus afirmă: <A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului.> El întrezărea gloria de dincolo de cruce (Luca 24:26; Evr. 12:2). Slava lui Dumnezeu este un subiect important în capitolele care urmează: 13:31, 32; 14:13; 17:1, 4-5, 22, 24. Pentru a demonstra că nu există glorie fără suferință, nici viață roditoare fără moarte și nici victorie fără capitulare, Domnul se folosește de imaginea <grăuntelui de muștar.> Grăuntele acesta este mic și nefolositor. Plantat, el <moare> și <aduce multă roadă.> Tot așa sunt și copiii Domnului, mici, nesemnificativi, dar cu viața lui Dumnezeu în ei. Dar această viață nu poate fi împlinită dacă nu capitulăm și nu acceptăm să fim <semănați.> Singura cale de a fi roditori este aceea de a accepta să murim și să înviem împreună cu Isus (Rom. 6; Gal. 2:20). Domnul Isus ne provoacă să-I predăm viața. Să alegem între singurătate sau rodire, pierderea vieții sau păstrarea ei, slujire în interesul nostru sau al lui Isus, să ne facem nouă plăcere sau să-L cinstim pe Tatăl.

B. ISUS PRIVEȘTE LA MOARTE  (12:27-31). <Acum sufletul Meu este tulburat …> Domnul Isus știa că avea de trecut prin suferință și moarte. Isus a fost <om al durerii și obișnuit cu suferința …> (Isaia 53:3). Pe cruce, Domnul Isus a purtat păcatul lumii, nu pe al Său (Is. 53:4). El a fost făcut păcat pentru noi, cu toate că era sfânt. Suferința Sa este peste puterea noastră de înțelegere.  Sufletul Său a fost tulburat, nu pentru că-Și pierduse nădejdea, ci pentru că vedea implicațiile răstignirii. El nu zice: <Ce va trebui să fac?> El știa că <pentru aceasta am venit.> În schimb, El zice: <Și ce voi zice?> În situația Sa, nu putea rosti decât două rugăciuni: <Tată, izbăvește-Mă> sau <Tată, proslăvește Numele Tău!> Cea din urmă rugăciune a primit răspuns din cer. Dumnezeu I-a dat Fiului o dublă asigurare: viața și slujba din trecut a Fiului L-a proslăvit pe Tatăl, tot așa după cum și moartea viitoare a Fiului Îl vor proslăvi pe Tatăl. Tatăl a vorbit Fiului încă de la începutul misiunii Sale (Mat. 3:17), apoi, când Fiul Și-a început călătoria la Ierusalim (Mat. 17;5) și acum, când Fiul a intrat în ultimele zile dinaintea răstignirii. Tatăl îi asigură pe toți cei care sunt gata să sufere pentru El.

C. SCOPUL MORțII LUI ISUS (12:32-36).  Isus a vorbit deschis despre moartea Sa. Era ora de judecată pentru lume și Satana, prințul lumii. Moartea lui Isus a fost interpretată de lumea rea ca o victorie pentru ei, când de fapt ea era judecata lor. Isus l-a înfrânt pe cruce pe Satana și sistemul lui lumesc (Gal. 6:14). Satana este un dușman înfrânt. Într-o zi, va fi aruncat din ceruri (Apoc. 12:10), ca apoi să fie judecat și întemnițat pe vecie (Apoc. 20:10). Sensul de bază al expresiei <înălțat> este răstignire (12:33), dar mai există și sensul de glorificare (Is. 52:13). Fiul omului a fost glorificat prin răstignire.  <Toți oamenii> nu se referă la mântuirea întregii omeniri, ci sugerează șanse egale pentru iudei sau neamuri. Isus ne va <atrage> (6:44-45).  El a fost înălțat, și noi am găsit Calea (12:32), am cunoscut adevărul (8:28) și am primit viața (3:14). Norodul nu a înțeles învățătura Sa, ei știau că <Fiul omului> era un titlu pentru Mesia, dar nu au înțeles de ce Mesia va fi răstignit! Vechiul Testament îi învăța că Mesia va trăi veșnic (Ps. 72:17; 89:36; Is. 9:7). Folosindu-se de oportunitate, acești iudei ar fi avut șansa de a trece de la întuneric spiritual la lumină.

D. RăSPUNSUL LUI ISUS (12:37-43). Cuvântul cheie în acest pasaj este <a crede.> Ioan începe prin a explica necredința poporului. Ei nu credeau (12:37, 38), ei nu puteau crede (12:39) și nu vor crede (12:40-41). În ciuda unor dovezi clare, națiunea nu va crede. <Brațul Domnului> le-a fost descoperit cu putere, dar ei au închis ochii în fața adevărului. Chiar dacă au auzit mesajul și au văzut minunile, ei tot nu vor crede. O persoană care rezistă luminii, ajunge în <orbire spirituală.>

APLICARE 

1. <Cine își iubește viața, o va pierde; și cine își urăște viața în lumea aceasta, o va păstra pentru viața veșnică> (12:25).

Iubirea de sine este cea mai mare piedică în calea predării totale. Prima condiție a uceniciei este dragostea nedivizată. Cuvântul <urăște> este departe de sensul cotidian de astăzi. În contextul nostru, el înseamnă <a iubi mai puțin.> Dragostea pentru Isus trebuie să aibă întâietate față de orice. Când Isus ocupă primul loc în viața noastră, capacitatea noastră de a iubi se extinde în mod semnificativ. După cum scrie în Romani 5:5: <dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.> Dragostea de sine poate deveni distrugătoare, pe când dragostea față de Christos ne îmbogățește. Ce dragoste avem noi?

2. Isus Și-a privit moartea ca pe un prilej de a-L glorifica pe Dumnezeu (12:23-28). Ce atitudine avem noi în încercări? El S-a văzut ca o sămânță care va muri și va rodi și ca pe un Învingător înaintea lui Satan (12:31; Col. 2:14, 15). Crucea este cea care deschide drumul mântuirii pentru iudei și pentru neamuri (12:32.)

3. Isus le-a arătat iudeilor lumina prin cuvinte și acțiuni, dar ei au ales întunerecul. Ei au căutat gloria lumii (5:44). Fii atent cum primești Cuvântul Sfânt, fiindcă într-o zi ne vom întâlni din nou cu Isus (12:48). Domnul Isus Își încheie misiunea Sa publică cu o strașnică avertizare: să nu lăsăm să treacă șansa mântuirii pe lângă noi. Lumina nu va lumina veșnic (Prov. 1:20-33).

 

Note:

.

 

9 MAI 1999                             Cap. IV. Isus Își pregătește urmașii

ISUS NE ÎNVAță SLUJIREA

Ioan 13:1-17

CUVÂNTUL DE AUR:

<Adevărat, adevărat vă spun că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis> – Ioan 13:16

INTRODUCERE

Ioan descrie lucrarea de slujire aplicată practic. Aflat în camera de sus, Isus spală picioarele ucenicilor. Lecția aceasta nu a fost ușoară și ucenicii au învățat-o mai greu. Chiar acolo, în camera de sus, cu scurt timp înainte de lucrarea crucii, apostolii vor să știe care va fi socotit cel mai mare (Luca 22:24).

EXPLICAREA LECȚIEI

 Această parte a Evangheliei, este cunoscută și sub numele de <Cuvântarea de rămas bun.> Ea are ca apogeu rugăciunea lui Isus pentru ucenici și pentru noi. Pasajul lecției ni-L prezintă pe Domnul Isus în raport cu Tatăl (13:1-5), cu Petru (13:6-11), cu toți ucenicii (13:12-17) și cu Iuda (13:18-35). Fiecare din aceste situații ne descoperă adevăruri aplicabile în viața de zi cu zi.

A. UMILINțA (13:1-5). Duminică, Isus a intrat în Ierusalim, iar luni a curățat Templul. Marți a fost în conflict cu liderii religioși, după cum citim în Matei 21-25. După ce se pare că miercuri S-a odihnit, joi S-a întâlnit cu ucenicii.

1. Ce a știut Isus? (13:1-3). El știa că <I-a sosit ceasul.> Ioan accentuează în mod deosebit faptul că Isus a trăit după un <orar ceresc.> El împlinea voia Tatălui: <Nu Mi-a venit încă ceasul> (2:4); <… căci încă nu-I sosise ceasul> (7:30); <… pentru că încă nu-I sosise ceasul> (8:20); <a sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului> (12:23); <Cel care știa că I-a sosit ceasul …> (13:1); <Tată, a sosit ceasul> (17:1). Despre ce oră este vorba? Este ceasul  stabilit de Tatăl în care Isus să fie glorificat prin moartea, învierea și înălțarea Sa. El Se va întoarce la Tatăl, care L-a trimis în această lume, după ce spune: <am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac> (17:4). Slujitorul lui Dumnezeu care este după voia Sa, nu va muri până ce nu-și va termina lucrarea. Iudeii nu L-au putut aresta pe Isus până ce nu I-a sosit ceasul.

Apoi, Isus știa că Iuda Îl va vinde.  Ioan îl meționează pe Iuda mai mult ca oricare. Satan intrase în Iuda (Luca 22:3) și <pusese în inima lui gândul să-L vândă> (13:2). Iuda, necredincios fiind (6:64-71), nu a avut <scutul credinței> care să-l apere de atacul Satanei.

Mai departe, Isus știa că <Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit și la Dumnezeu Se va duce>. (13:3; 3:35; Mat. 11:27). Chiar și în starea Sa de umilință, Isus a avut toate prin Tatăl. Domnul nostru știa cine era, de unde venea și ce avea de făcut și unde urma să ajungă. El a avut control deplin asupra lucrurilor. Tot așa și noi, cei născuți din nou, știm că mergem spre Dumnezeu și că în Christos avem toate lucrurile. De aceea, să urmăm exemplul lui Isus și să slujim din toată inima.

2. Ce a făcut Isus?  (13:4, 5). Ceea ce a cunoscut a determinat și acțiunile Sale. Ucenicii trebuie să fi fost șocați văzându-L pe Isus ridicându-Se de la masă, luând un ștergar și încingându-Se cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean și a început să le spele ucenicilor picioarele. Robii iudei spălau picioarele stăpânilor, gazdele spălau picioarele musafirilor, ca semn de afecțiune. Isus știa că între ucenici domnea un duh de întâietate (Luca 22:24-30). De aceea, a considerat că era necesar să le dea o lecție de umilință de neuitat. Astfel, îi mustra pentru mândria și egoismul lor. Este remarcabil cât de minunat scoate Ioan în evidență umilința lui Isus, totodată accentuându-I divinitatea (5:19, 30; 6:38; 7:16; 8:50; 14:24). Ca gest final al acestei umiliri a urmat moartea Sa pe cruce.

B. SFINțENIA: ISUS ȘI PETRU (13:6-11). Petru nu înțelegea ce făcea Isus. Fiind impulsiv, Petru vorbea adeseori necontrolat. Domnul Isus a trebuit să-l corecteze.

Cuvântul <spălare> din  13:5, 6, 8, 12 are în original înțelesul de <a spăla o parte a trupului.> Cuvântul <scăldat> din 13:10 are sensul de îmbăiere completă. Distincția este importantă, fiindcă Isus încerca să-i învețe pe ucenici importanța umblării în curăție. Când un păcătos se încrede în Mântuitorul, el este <scăldat> și  păcatele lui sunt spălate și iertate (I Cor. 6:9-11; Tit 3:3-7; Apoc. 1:5; Evr. 10:17). Credinciosul, în umblarea sa pe acest pământ, se mai murdărește, dar nu are nevoie de <scăldare,> ci doar de o curățire. Dumnezeu ne promite această curățire, dacă ne mărturisim păcatele (1 Ioan 1:9).

De ce trebuie să avem picioarele curate? Dacă suntem murdari, nu putem avea părtășie cu Dumnezeu (13:8). Când Dumnezeu ne-a spălat complet, în mântuire, ajungem în uniune cu Christos. Această relație este definitivă. Cuvântul <scăldat> este la trecut. El este odată pentru totdeauna. Cu toate acestea, părtășia cu Isus depinde de modul în care ne <păzim neîntinați de lume> (Iac. 1:27). Dacă accceptăm păcate nemărturisite în viață, atunci împiedicăm umblarea cu Isus. De aceea avem nevoie de spălarea picioarelor.  Ioan vrea să accentueze faptul că Isus a avut o relație diferită cu Iuda și cu Petru. Da, Isus a spălat și picioarele lui Iuda! Dar aceasta nu l-a ajutat pe Iuda, pentru că acesta nu a fost <scăldat.> Unii spun că Iuda a fost salvat și că și-a pierdut această salvare. Domnul Isus precizează clar că Iuda nu a fost curățat de păcate și că a fost necredincios (6:64-71).

C. UN EXEMPLU DE URMAT (13:12-17) Ioan 3:17 este versetul cheie: <Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceți.>  Este importantă ordinea : umilință, sfințenie, fericire. Isus i-a întrebat pe ucenici dacă au înțeles ceea ce a facut El. Lecția Sa era despre smerenie, despre urmarea exemplului.

Isus era <Învățătorul și Domnul> și avea tot dreptul de a cere să I se slujească. Dar El a ales să slujească. Robul nu este mai mare decât stăpânul, deci, dacă stăpânul slujește, și robii trebuie să-l urmeze. Romanii disprețuiau umilința, iar grecii munca fizică. Când le-a spălat Isus picioarele ucenicilor, acesta le-a combinat pe amândouă.

APLICARE

1. <Isus, fiindcă iubea pe ai Săi … i-a iubit până la capăt.> <Ai Săi> este o expresie cheie. Ioan revelează harul lui Isus și guvernarea Sa. În prima situație, Îl vedem pe Domnul Isus încins cu un ștergar, în cea de-a doua, eliminând un trădător. Umilința se îmbină cu maiestatea. 

2. <Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini …> dar Isus a luat <un ștergar> și <un lighean.> Umilința Domnului nu s-a născut din sărăcie, ci din bogăție. <El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac …> (II Cor. 8:9). Isus a fost suveran, dar a luat locul unui rob. Să-I urmăm exemplul.

3. Mândria este un păcat care trebuie abordat radical. Mândria trebuie să moară, altfel nimic din ceruri nu poate locui în tine … Nu considera  mândria un temperament nepotrivit și nici smerenia o virtute decentă … Una este iadul și cealaltă este cerul> ({. La[).

4. Adevărul despre slujirea în curăție este ilustrat în preoția Vechiului Testament. Preotul era <scăldat> când era consacrat (Exod 29:4) și experiența aceasta nu mai era repetată. Dar în timpul slujirii sale zilnice, preotul se murdărea, așa că era necesar să-și spele picioarele (exod 30:18-21). Dumnezeu ne curățește prin sângele Domnului Isus (I Ioan 1:5-100 și prin aplicarea Cuvântului Său la viața noastră (15:3; Ps. 119:9; Efes. 5:25-26).   

 

Note:

16 MAI, 1999

ISUS, ADEVăRATA VIță

                               Ioan 15:1-17

CUVÂNTUL DE AUR:

<Eu sînt Vița și voi sunteți mlădițele.  Cine rămâne în Mine, și în cine rămân Eu, aduce multă roadă;  căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic.> Ioan 15:5

INTRODUCERE

Poate că niciunul dintre peisajele din Israel nu le era mai cunoscut evreilor decît podgoriile care acopere dealurile țării.

Istoria evreilor deasemenea are referințe la vie. Când cei doisprezece au fost trimiși de Moise în Canaan ca să iscodească țara, ei au vorbit despre strugurii gigantici care nu puteau fi duși de un singur om (Numeri 13:23).

Cînd Domnul Isus s-a numit pe Sine Insuși <viță,> El folosea un simbol foarte bine cunoscut ascultătorilor Săi.

EXPLICARE

CULTIVAREA UNEI VIEțI RODITOARE (15:1-6)

De multe ori, referințele Vechiului Testament la poporul Israel reprezentat prin vița de vie au conotații negative (Isaia 5:1-7; Ieremia 2:21; Ezechiel 15:1-6; Osea 10:1).  Domnul Isus, însă, S-a referit la El Insuși ca <adevărata viță>, punându-Se astfel în contrast cu Israelul neascultător.

Ioan de asemenea folosește contrastul dintre Christos, ca <adevărata pâine> și mana pe care au m`ncat-o israeliții în pustie (6:31, 32).  <Adevărata lumină>, care este Domnul Isus, este prezentată în contrast cu lumina lui Ioan Botezătorul (1:6-9).  Cu puțin timp înainte, în aceeași săptămână, Isus le spune conducătorilor evrei pilda vierilor (Marcu 12:1-12), în care Dumnezeu Tatăl este reprezentat de stăpânul viei.

Unii spun că mlădițele, sau ramurile, care sunt tăiate nu a fost niciodată cu adevărat parte din viță.  Dar expresia <în Mine> indică o conecție sau o relație cu Christos.  Alții spun că mlădițele neroditoare i-ar reprezenta doar pe cei din Iuda.  Dar atunci ce facem cu cuvântul <orice>?  Isus ne atrage atenția la felul în care lucrează Dumnezeu:  Așa cum un grădinar taie mlădițele neroditoare, tot așa vor fi tăiați și cei care se dovedesc a fi neproductivi.  Mlădițele bune sunt curățite ca să aducă și mai multă roadă.  Această <operație> de curățire implică înlăturarea tuturor lucrurilor care ne-ar împiedica de a trăi o viață cu adevărat roditoare. Câteodată termenul de <roadă> se referă la suflete câștigate pentru Christos (Romani 1:13).  Aici, însă, se referă la caracter (vezi Matei 3:8; 7:16-20; 12:33; Galateni 5:22, 23).

Apoi, Isus ne amintește că efectul Cuvâtului în viața noastră este un efect curățitor (v. 3).

Poziția lui Christos este clară:  atâta timp cât alegem să rămânem în El, și El va rămânea în noi  (aici ilustrația viței se oprește: într-o vie reală, mlădițele nu au de ales;  dar în cazul nostru, alegerea este a noastră.  Altfel Christos nu menționa expresia <dacă rămâneți>).  Iar rezultatul este că vom aduce multă roadă.  Cuvântul <multă> este folosit ca să înțelegem că roadele spirituale nu sunt limitate, ci putem aduce multă roadă pentru că ne tragem viața din adevărata Viță.  Pe de altă parte, a nu rămâne în El înseamnă nu numai totală inabilitate de a aduce roade, ci moarte sigură.

BINECUVÂNTăRILE UNEI VIEțI RODITOARE (15:7-17)

De multe ori vorbește Cuvântul Sfânt despre o viață binecuvântată de Dumnezeu, dar promisiunea aceasta este însoțită de un condițional <dacă>. <Dacă rămân în voi cuvintele Mele> ne sugerează că este posibil pentru un creștin să nu rămână în Christos.  Pericolul acesta poate fi evitat dacă lăsăm cuvintele Lui să locuiască în noi (Psalm 119:11; Coloseni 3:16). 

Apoi, o promisiune mai neobișnuită ne este făcută de Domnul Isus:  <Cereți orice veți vrea și vi se va da> trebuie plasată în contextul <rămânerii în Christos.>  Creștinul are nevoie să știe că cererile celor ce rămân în Christos trebuie să reflecte voia și scopurile Lui (1 Ioan 5:14).  Domnul Isus nu promite că va satisface toate dorințele noastre. Nici un părinte înțelept și iubitor nu va da copilului său absolut tot ce cere.  Situațiile în care Tatăl nostru cel Ceresc nu ne ascultă o rugăciune ar trebui să ne întărească și mai mult credința în înțelepciunea Sa.

Nu ne este greu să înțelegem că muzica și cântarea noastră Îi adu ce slavă lui Dumnezeu, sau că <cerurile spun slava lui Dumnezeu.>  Aici însă, Domnul Isus ne spune că viețile noastre Îi pot aduce slavă lui Dumnezeu, <dacă aducem multă roadă.>

Dacă dragostea ar fi un sentiment, cu greu ar putea cineva păzi porunca pe care o dă Isus (v. 12).  Când însă înțelegem dragostea ca un devotament, înțelegem că ea poate fi subiectul unei porunci.  Cea mai deplină înțelegere a dragostei lui Dumnezeu pentru omenire vine prin înțelegerea jertfei de pe Calvar: <Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi.>  Domnul Isus ne numește prieteni, scoțând în relief intimitatea pe care dorește să o aibă cu noi.

Versetul 16 merită o atenție specială, pentru că a fost folosit de mulți pentru a susține că, indiferent de voința noastră, noi am fost aleși ca să fim părtași la mântuire. Pasajul vorbește despre alegerea celor doisprezece ca apostoli. Contextul imediat conține referințe la păzirea poruncilor Lui și la trăirea în dragoste.  Chiar dacă lărgim contextul ca să cuprindă și ilustrația viței, Domnul Isus vorbește despre relația noastră cu El, deja în calitate de mlădițe și nu despre plantarea acestor mlădițe.  Așadar, aici nu avem o subminare a deciziei noastre inițiale de a-L urma pe Christos.  Pasajul amitește de responsabilitatea noastră ca mădulare ale lui Christos.

APLICARE

1. Păstrează legătura intimă cu Dumnezeu. 

Cineva întreba:  <Dacă nu mai ai o viață de părtășie strânsă cu Dumnezeu, cine crezi că s-a schimbat? Tu sau El?>

Dacă am plasa lecția aceasta în contextul modern, ar trebui să vorbim despre un cablu de telefon sau de curent: când cablul este desprins de la sursa de curent, telefonul sau aparatul electric sunt inutile.  Numai prezența și lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră ne dă valoare, scop și o viață plină cu roade.

2. Formează-ți obiceiul de a studia și a medita la Cuvânt. 

Am auzit de atâtea ori acest îndemn, încât probabil că suntem imuni la cererile lui.  Cuvântul are și rolul de curățire.  Este un proces tainic, pe care Dumnezeu îl îndeplinește în viața noastră atunci când Cuvântul locuiește în noi.  Psalmul 119:11 este o indicație a rolului curățitor al Scripturii pentru sufletele noastre.  Domnul Isus s-a rugat pentru ucenici ca să fie sfințiți prin Cuvânt (Ioan 17:17).

 

Note:

23 MAI 1999

ASCULTAREA PRIN DUHUL SFÂNT

 

Ioan 14:15-18, 24-26, 16:7-15

Cuvântul de aur:

   <Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va timite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăța toate lucrurile și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus.>                                                 – Ioan 14:26

INTRODUCERE

Computerele au fost inventate și sunt folosite pentru a ușura munca omului. Ne place să găsim scurtături la toate activitățile care cer efort. Probabil că o ilustrație pe care o înțelege fiecare dintre cei veniți din România este învățarea limbii engleze.  Ce mult am fi dorit să găsim o modalitate de a învăța limba engleză mai repede.  Dar celor mai mulți dintre noi ne-a luat și poate ne mai ia un timp destul de îndelungat.

Lecția de astăzi este menită să ne amintească de faptul că Domnul Isus nu ne-a lăsat scurtături în viața de slujire.  Ci ne-a dat Duhul Său, ca într-un mod continuu să creștem în înțelegere și aplicare a învățăturilor sfinte.

Cuvintele acestea sunt luate, la fel ca lecția trecută, din conversația pe care o are Domnul Isus cu ucenicii Săi în seara dinaintea prinderii și crucificării Lui.  Subiectul central al lecției este promisiunea Duhului Sfânt. 

EXPLICARE

 ÎNSOțITOR STATORNIC (14:15-18)

Pasajul acesta începe cu ceea ce am putea numi <testul dragostei>: <Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele> (vers. 15). 

Cineva a descris învățăturile Scripturii ca adevăruri care trebuiesc crezute, porunci care trebuiesc ascultate, promisiuni de care să ne bucurăm și avertizări la care trebuie să luăm aminte.  Lecția de astăzi ne oferă un ansamblu de porunci pe care trebuie să le împlinim, în mijlocul multor promisiuni. 

Apostolul Ioan se preocupă mai mult decât alții de dragoste, de ascultare și de cunoaștere. El le plasează într-o relație de interdependență:  dovada dragostei noastre pentru Dumnezeu stă în ascultarea de El și nu putem spune că Îl cunoaștem pe Dumnezeu decât atunci când Îl ascultăm (1 Ioan 2:3, 4).

Duhul Sfânt este prezentat cu numele de Mângâietor.   Înțelesul literal este <Cel care stă lângă cineva sau cu cineva>.  Poate să fie o referință la o persoană care a fost chemată să ajute, să apere (asemenea unui avocat), să mustre, să încurajeze, sau să mângâie.

Expresia <un alt Mângâietor> nu înseamnă un alt fel de Mângâietor, ci un altul de același fel.  Aceasta este o promisiune a prezenței divine cu ucenicii după plecarea Domnului Isus dintre ei. Ca să întărească faptul că Duhul promis este de aceeași natură, după ce mai înainte Christos se indentifică pe Sine Însuși ca <Adevărul> (v.6), El Îl numește pe acest Mângâietor <Duhul Adevărului> (v.17).

ÎNVățăTOR CARE INSPIRă (14:24-26)

<Cine nu mă iubește, nu păzește Cuvântul Meu>.  Ascultarea este din nou dovada dragostei. Christos folosește această ocazie ca să le reamintească ucenicilor că El a fost trimis de Tatăl și autoritatea finală este a Tatălui.

Mulți dintre noi nu ne amintim prea mult din predicile de duminicile trecute, dar apostolii au fost în stare să-și amintească învățăturile Domnului Isus după mai mulți ani de la plecarea Lui dintre ei. Aceasta s-a datorat inspirației Duhului Sfânt (vers. 25, 26).  Promisiunea Domnului Isus probabil că a avut de a face cu scrierea Scripturii și cu învățăturile pe care apostolii ni le-au transmis nouă, genrațiilor de mai târziu cu privire la mântuire.  Dar promisiunea aceasta are de a face și cu viața noastră de zi cu zi, de felul în care suntem călăuziți de Duhul lui Dumnezeu. 

Avem nevoie de Duhul Sfânt nu pentru a primi o revelație suplimentară (aceasta se află în Scriptură), ci pentru ca să ne dea putere ca să trăim vieți de sfințenie (1 Tesaloniceni 4:7, 8).

EVANGHELIST CARE CONVINGE (16:7-15)

Înălțarea Domnului Isus din mijlocul ucenicilor este o piatră de hotar în ce privește lucrarea Duhului.  Nu înseamnă că Duhul lui Dumnezeu a fost inactiv înainte, căci încă de la creație El este la lucru în mijlocul oamenilor (Numeri 11:17; Deuteronom 34:9; Judecători 6:34; 14:6, 19; 15:14; 1 Samuel 23:1, 2; Neemia 9:30). 

Noul stagiu al lucrării Duhului este prezentat în Ioan 7:39 și în Fapte 2:1- 4,33,38. Acum Duhul Sfânt face o lucrare de evanghelist (vers. 8), fiind implicat în aducerea oamenilor la Christos. Creștinii îi ajută pe alții să audă Cuvântul, dar Duhul Sfânt este singurul care poate să-i convingă pe cei păcătoși de starea lor de păcat.

Nimeni nu poate fi salvat decât după ce și-a dat seama că este pierdut. Lucrarea aceasta de <lămurire> îi aparține Duhului lui Dumnezeu.

A doua parte a lucrării Duhului este aceea de a ne convinge cu privire la nevoia de neprihănire, iar a treia parte este lucrarea de convingere cu privire la judecată viitoare.

Noul Testament vorbește adesea despre o judecată (Matei 25:31-46, Romani 14:12, 2 Corinteni 5:10, Evrei 9:27, Apocalipsa 20:12).

Rezultatul lucrării Duhului Sfânt este prosăvirea Domnului Isus. De aceea Pavel, sub călăuzirea Duhului, scrie că Isus Christos are <înâietatea>(Coloseni 1:18).

APLICARE

1.   Prezența lui Duhului lui Dumnezeu în noi ne dă speranță.

Proorocul Isaia a vestit că Pruncul din Betleem va fi numit Emanuel, adică Dumnezeu este cu noi.  Și a venit Isus pe acest păm`nt să trăiască un timp printre oameni. Dar la plecarea Lui dintre ei, El le-a promis că nu-i va lăsa orfani.

Această promisiune se referă la venirea Duhului Sfânt care va fi cu ei <până la sfârșitul veacurilor>.

2. Prezența lui Duhului lui Dumnezeu în noi ne dă înțelepciune. 

Cuvântul lui Dumnezeu este menit să ne învețe (2 Timotei 3:16,17). Dar Duhul lui Dumnezeu are menirea de a ne face să înțelegem cuvintele Scripturii (1 Corinteni 2:14-16).

O cunoaștere mecanică a Biblie nu va fi de mare folos. Avem și noi aceeați dilemă ca famenul etiopian: <Cum aș putea să înțeleg dacă nu mă va călăuzi cineva?> (Fapte 8:31)

3. Prezența lui Duhului Sfânt în noi ne dă putere și curaj.

Înainte de plecarea Sa dintre ei, în contextul promisiunii Mângâietorului, Domnul Isus le promite ucenicilor pacea Lui.  Prezența Duhului Sfânt în viața noastră este antidotul <tulburării> și al <înspăimântării> (14:27).

Apostolul Pavel exclamă: <Voi n-ați primit un duh de robie, ca să mai aveți frică;  ci ați primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: Tată!> (Romani 8:15).

 

Note:

..

 30 MAI 1999

ISUS SE ROAGă PENTRU UCENICII SăI

Ioan 17:1-24

Cuvântul de aur:

<Sfinte Tată, păzește în Numele Tău, pe aceia pe cari Mi i-ai dat, pentruca ei să fie una, cum suntem și noi.> Ioan 17:11

INTRODUCERE

Îți amintești o ocazie din viața ta când cineva s-a rugat pentru tine? Poate că ai fost bolnav și cineva dintre cei din biserică au venit și s-au rugat pentru tine. Nu-i așa că atunci cînd cineva se roagă pentru te simți încurajat?  Dacă cel care se roagă pentru tine este o persoană cu o deosebită maturitate spirituală, experiența aceasta este cu atât mai adâncă. 

Lecția de astăzi este menită să ne amintească că Domnul Isus S-a rugat pentru noi. El n-a fost doar un simplu conducător al unei cete de doisprezece galileeni, ci însuși Fiul lui Dumnezeu! Ce mare încurajare ar trebui să ne aducă acest adevăr!

În Matei 6 avem <Rugăciunea Domnească>.  Probabil că ar fi mai potrivit ca această rugăciune să fie numită <Rugăciunea ucenicilor>, pentru că Domnul Isus vrea ca ea să fie folosită de ucenici.  Ioan 17 redă rugăciunea ce poate fi pe drept cuvânt numită: <Rugăciunea Domnească.>  Este bine să ne apropiem de studiul acestei rugăciuni cu multă evlavie și teamă, pentru că avem harul de a auzi conversația dintre Fiul lui Dumnezeu și Tatăl. 

EXPLICARE

DOMNUL ISUS ÎN FAțA MORțII (17: 1-5)

 Cei mai mulți dintre noi cunoaștem cântarea <Scumpe Isus ține-mă lângă a Ta cruce>.  Refrenul cântării spune <Lauda mea fie în crucea lui Isus>.

Ce ciudată trebuie să fi fost atitudinea din această cântare pentru cei din primul secol! Nu s-a mai spus despre nici o altă cruce că ea ar fi o pricină de laudă sau glorie!  Crucea era un instrument al umilinței și rușinei.  Pavel, însă nu se rușinează de crucea Domnului Isus, ci afirmă că ea este singurul lui motiv de laudă (Galateni 6:14). 

Domnul Isus nu este luat prin surprindere de evenimentele care duc la moartea Sa pe cruce (12:23; 13:1; 16:32). El știa că rușinea crucii va aduce va fi un izvor de glorie. 

Este remarcabil faptul că, în fața morții fiind, Christos nu vorbește despre moarte, ci despre <viața veșnică> (v.2). 

Evanghelistul Ioan este foarte preocupat de felul în care Domnul Isus vorbește despre aceast <viață veșnică> (4:14; 6:35; 8:12; 11:25; 14:6).  În textul de astăzi, Domnul Isus spune: <Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Isus Christos, pe care L-ai trimes Tu>(v.3). 

Nu este de ajuns să ști despre Dumnezeu, trebuie să ai o cunoaștere personală a lui Dumnezeu.  Este important să înțelegem că Domnul Isus nu vorbește despre <viața veșnică> în sensul ei de durată, ci în aspectul ei <calitativ.>  Viața veșnică este definită ca o relație personală a omului cu Dumnezeu. 

S-ar părea că versetul 4 nu aparține acestui text. Cum poate spune Domnul Isus că și-a sfârșit lucrarea pentru care a venit?    Cuvintele Lui arată că El este gata de a face și pasul final în împlinirea voiei Tatălui.  Lucrarea aceasta L-a proslăvit pe Dumnezeu, și urma foarte repede și proslăvirea Fiului (v.5). 

RUGăCIUNEA PENTRU CEI DOISPREZECE (17:6-19)

Christos S-a rugat pentru ucenicii Săi căci știa cât de vulnerabili erau în lumea în care-i lăsa. Ei aveau să primească din partea lumii aceiași ostilitate pe care I-o arătase și Lui (Ioan 15:18-21). 

<Tată, păzește în Numele Tău pe aceia pe cari Mi i-ai dat.>  Între iudei, noțiunea de <nume> era strâns legată de aceea de <putere>.  Isus n-a dorit ca ucenicii să fie separați de lume, ci să poată fi feriți de influențele ei păcătoase.  Grupul de ucenici era destul de fragil în acele momente. Unitatea dintre ei nu era stabilă, fapt care reiese, printre altele, și din cearta ca să vadă cine este cel mai mare. 

Termenul de <sfințire> înseamnă <a pune deoparte pentru un scop special>.  În contextul Vechiului Testament, atât oamenii, cât și obiectele puteau fi <sfințite.>

Întotdeauna c`nd vorbim despre procesul de sfințire trebuie să ținem minte că suntem separați de lume și puși deoparte pentru lucrarea lui Dumnezeu.  Instrumentul de sfințire este Cuvântul lui Dumnezeu, pe care Domnul Isus Îl definește ca <Adevărul.> 

RUGăCIUNEA PENTRU NOI (17:20-14)

După ce s-a rugat pentru apostoli, Domnul Isus și-a îndreptat atenția înspre urmașii Săi din viitor. Ne întâlnim aici din nou cu tema unității: <Ei să fie una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimes.>

Christos a văzut lipsa de unitate ca o piedică în calea evanghelizării. Cei necredincioși văd mereu în diviziunile din cadrul bisericii un motivul pentru lipsa de interes pe care o au față de mesajul Evangheliei.

Expresia <ca toți să fie una> nu desemnează o unitate administrativă realizată cu ajutorul minții umane sau prin decizii ale bisericii.  Christos descrie unitatea noastră în felul următor; <cum Tu Tată ești în Mine și Eu în Tine.>  Unitatea aceasta este de natură spirituală ñ o unitate în intelect, voință și scop, care este făcută vădită în dragostea pentru Dumnezeu și pentru copiii Săi.  Cei care se numesc creștini trebuie să recunoască nevoia de unitate și  să caute  să păstreze <unirea Duhului prin legătura păcii> (Efeseni 4:3). 

APLICARE

1. Isprăvește lucrarea care ți-a fost încredințată!

Cuvintele pot să comunice multe lucruri, dar numai faptele verifică adevăratele noastre intenții și atitudini.  Putem să ne rugăm și cu vorba să-I aducem slavă lui Dumnezeu, dar adevăratul test este în faptele noastre. Domnul Isus Și-a sfârșit lucrarea care I-a fost încredințată și prin aceasta Tatăl a fost proslăvit.  Care este lucrarea care ți-a fost încredințată ție și cum ai dus-o tu la îndeplinire?

2. Îngăduie ca viața ta să fie într-un continuu proces de sfințire. Într-o lume care a hotărât să nege existența oricărui absolut, suntem chemați la alipirea și stăruirea în Cuvântul lui Dumnezeu. Biserica este chemată la propovăduirea singurei nădejdi a lumii, adevărata cale spre salvare. Cuvântul lui Dumnezeu este mai mult dec`t o informație, este o putere, iar această putere, spune Christos, are efect curățitor în viața credinciosului, schimbându-i în mod tainic gândirea și purtarea.

3. Arată lumii că Isus este Fiul Dumnezeului celui viu.  Ce atitudine sau comportament al meu împiedică unitatea în trupul lui Christos?

 

Note:

  

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s