Istoria poporului lui Dumnezeu

Scoala duminicala iunie – august 1999

 

Istoria poporului lui Dumnezeu

 

Trimestrul acesta vom parcurge împreună cartea <începuturilor>: Geneza și vom recapitula istoria poporului Israel.

Vom studia trei secțiuni:

 

Luna Iunie: <La început …>

6 Iunie: CREAțIA CEA BUNă A LUI DUMNEZEU

13 Iunie: SCOPUL LUI DUMNEZEU PENTRU OM

20 Iunie: CONSECINțELE PăCATULUI

27 Iunie: JUDECATA ȘI UN ÎNCEPUT NOU

 

Luna Iulie: <Începuturile unui popor>

4 Iulie: DUMNEZEU CHEAMă PE AVRAAM

11 Iulie: PROMISIUNEA ÎMPLINITă

18 Iulie: TESTUL CREDINțEI

25 Iulie: ÎNȘELARE ȘI BINECUVÂNTARE

 

Luna August: <Un popor încercat>

1 August: FUGA LUI IACOV ȘI VEDENIA

8 August: LUPTA LUI IACOV

15 August: FIUL FAVORIT ÎN ROBIE

22 August: OPORTUNITATEA DE A SLUJI

29 August: IERTARE ȘI UNIFICARE

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

6 IUNIE 1999 CAP. I.                                                 LA ÎNCEPUT

CREAțIA CEA BUNă A LUI DUMNEZEU

Geneza 1:1, 2, 20-31

Cuvântul de aur:

<Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară, și apoi a fost o dimineață: acesta a fost ziua a șasea.> – Geneza 1:31

INTRODUCERE:

La început, Dumnezeu … Fără doctrina biblică a creației omul rămâne izolat într-un univers lipsit de orice semnificație și țel. Cartea Genezei este cea care ne evocă planul măreț al lui Dumnezeu care a creat omul ca pe o splendidă cunună a creației Sale. Tema creației este una din principalele teme ale Vechiului Testament. Porunca Sabatului este bazată pe săptămâna creației (Exod 20:8-11). Cartea lui Iov, Psalmii și proorocii scot în evindeță frumusețea, gloria și splendoarea creațiunii.

EXPLICAREA LECȚIEI:

A. La început  (1:1, 2)

<La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul …> Încă de la începutul Bibliei, este enunțată realitatea creației divine. Întregul univers își datorează existența voinței și puterii lui Dumnezeu. În aceste pasaje, este proclamată existența lui Dumnezeu, care nu este explicată și nici analizată, ci este prezentată ca un adevăr fundamental al Bibliei.

<Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de ape era întunerec, și Duhul lui Dumnezeu se mișca deasupra apelor.> Acest verset descrie starea creației înainte de stabilirea ordinii. Urmează prezentarea detaliilor: lumina și întunerecul, aerul, apa, uscatul și mările, plantele și animalel. Îngerii au existat încă înainte de creațiune, căderea lui Satan precedând-o (Iov 38;7). <Duhul Domnului se mișca pe deasupra apelor,> pregătind măreața lucrare a creației.

B. Ziua a cincea (1:20-23).

Cele șase zile ale creației pot fi divizate în două grupe. În primele trei zile, Dumnezeu a creat terenul unde urmau să locuiască viețuitoarele, iar în următoarele trei, a făurit însuși ființele care să populeze terenul creat anterior. Cineva a denumit aceste zile: <zile ale formării> și <zile ale umplerii.>

1. Dumnezeu crează (1:20-21). Dumnezeu a zis: <Să mișune apele de viețuitoare și să zboare păsări deasupra pământului pe întinderea cerului.> Această expresie redă volumul imens și varietatea vieții acvatice. Viețuitoarele sunt <suflete vii> (Gen. 2:7). Ele au fost create în mod unic și distinct, <după soiul lor,> ideea evoluării dintr-un strămoș comun fiind exclusă. <Dumnezeu a văzut că erau bune.> Tot ceea ce face Dumnezeu este bun și desăvârșit.

B. Dumnezeu binecuvintează  (1:22, 23). Dumnezeu a binecuvântat creaturile să crească și să se înmulțească, aceeași poruncă fiind dată și oamenilor.

C. Ziua a șasea (1:24-31).

1. Crearea animalelor  (1:24, 25). Este accentuată din nou legea reproducerii: <după soiul lor.> Chiar dacă într-un <soi> biologic apar importante variații, nu există și nu este posibilă trecerea sau evoluția de la un soi la altul.

2. Crearea omului  (1:26, 27). Omul este cununa creației. Chiar dacă Dumnezeu a știut bine cum se va manifesta omul, în dragostea și harul Său, El l-a făurit după chipul Său, prin aceasta înțelegându-se mintea, voința, sistemul emoțional, libertatea omului, și nu fizicul său (Efes. 4:24; Col. 3:10). După ce omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, el a dobândit autoritate asupra celorlalte creațiuni. Omul a fost lăsat să conducă (Ps. 8:5), plin de compasiune și nu cu lăcomie. Adam a fost așezat în grădina Edenului ca <s-o lucreze și s-o păzească> (2:15). Atât bărbatul cât și femeia au fost creați ca să se bucure de binecuvântări, dar și cu mari responsabilități, ei fiind creați după chipul lui Dumnezeu.

3. Mandatul (1:28). <Dumnezeu i-a binecuvântat, și … le-a zis … stăpâniți …> Adam nu a fost doar un simplu grădinar. El a fost creat ca să stăpânească pământul. Am convingerea că el a fost în stare să controleze vremea după cum controlăm noi temperatura în locuințele noastre. El a stăpânit pământul. Domnul Isus, când a fost pe pământ, a avut control perfect asupra naturii. El a spus mării înfuriate să tacă și a tăcut. El a hrănit mulțimi cu cinci pâini și doi pești. Tot astfel, în opinia mea, și Adam a putut face toate aceste lucruri, înainte de căderea sa, când și-a pierdut dreptul de stăpânire dat de Dumnezeu> (J.Vernon McGee).

D. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu (1:29-31).

Înainte de potop, omul și celelalte viețuitoare s-au hrănit vegetal. După aceea, omul a început să se hrănească și cu carne (9: 2, 3). <Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune …> (1:31). Lumea creată de Dumnezeu a fost una perfectă, fără influența păcatului și a consecințelor sale. Omul a fost menit să stăpânească peste creație. El a avut libertatea alegerii, dar a abuzat de acest privilegiu.

INTERPRETARE 

1. <La început Dumnezeu a făcut …> Nu există nici un om de știință sau vreun istoric care să fie în stare să îmbunătățească acest adevăr. Afirmația aceasta cu care începe relatarea Bibliei proclamă existența lui Dumnezeu, respinge ateismul, dezaprobă materialismul. Este exclus politeismul, Dumnezeu fiind Cel care a făcut, fatalismul este eliminat și panteismul respins. Mai mult, agnisticismul este combătut, Dumnezeu fiind plin de personalitate, El vorbind, binecuvântând, etc. Teoria evoluției este negată categoric prin afirmarea adevărului că Dumnezeu a creat toate lucrurile în forma lor definitivă. Apoi, <S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune …>

2. <La început Dumnezeu …> Acest verset constituie poarta de intrare în Biblie. El este o sublimă mărturie. Dumnezeu nu are vreo definiție, creația nu este descrisă și nici datată în timp. Afirmația de început este pozitivă și deschisă, ea este completă. Acceptând această afirmație, acceptăm tot ceea ce urmează în Biblie, respingând-o respingem însăși Biblia.

3. Când vorbește despre creație, Biblia accentuează poziția noastră supremă (1:26, 27) Unicitatea și superioritatea noastră asupra restului creației denotă faptul că omul este apoteoza creației.

APLICARE

Dacă suntem creați după chipul lui Dumnezeu, avem valoare în fața Sa și în fața celorlalți semeni. Cum ne vedem noi și cum îi vedem pe semenii noștri?

Existența lui Dumnezeu și creația nu sunt axplicate și nici analizate. Ele sunt o problemă de credință (Evrei 11:3). Să nu uităm însă că dovezile în favoarea credinței în Dumnezeu și a creațiunii Sale sunt extrem de substanțiale. Care este poziția ta? Ai credință?

 

Note:

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

13 IUNIE 1999  CAP I.                                                 LA ÎNCEPUT

SCOPUL LUI DUMNEZEU PENTRU OM

Geneza 2:7-9, 15-25

Cuvântul de aur:

<Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu.> Geneza 2:7

INTRODUCERE

Planeta noastră și universul infinit au fost <făcute prin Cuvântul Domnului> (Ps. 33:6) în șase zile. În ziua a șasea au fost create animalele și omul, parte bărbătească și parte femeiască (1:27). Apoi, <i-a binecuvântat, și … le-a zis: creșteți, înmulțiți-vă …> (1:28). La sfârșit, <Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune …> (1:31). Cu aceasta, procesul creației a fost încheiat. A urmat ziua de odihnă, conform Exod 20:8-11, unde Dumnezeu poruncește israeliților să-și aducă aminte de <ziua de odihnă … căci în șase zile a făcut cerurile, pământul și marea, și tot ce este în ele …>     

EXPLICAREA LECȚIEI

A. Crearea omului (2:7).

<Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu.> Din punct de vedere fizic, omul a fost creat din pământ, având aceleași elemente chimice. Fizic, valoarea omului este neînsemnată. Dar omul este mult mai mult decât țărână. El este dotat cu un duh care va merge la Dumnezeu. De ce? Fiindcă Dumnezeu <i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut suflet viu.> Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu viață fizică și spirituală. Omul are în sine capacitatea de a fi în relație cu Dumnezeu. Prin aceasta, se deosebește omul de celelalte creații.

B. Mediul special al omului (2:8, 9, 15, 17).

1. Un teritoriu special  (2:8, 9). <Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină …> Grădina în care a fost așezat Adam este situată în Eden. Grădina aceasta se bucura de niște condiții care nu existau în afara ei. În locul acesta minunat sunt menționați doi pomi deosebiți: <pomul vieții> și <pomul cunoștinței binelui și răului.> Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuți la vedere și buni la mâncat.> Și în ziua de astăzi putem vedea cât de minunat este combinată natura, împletind armonios frumosul cu utilul.

2. O slujbă deosebită (2:15). <Domnul Dumnezeu a luat pe om și l-a așezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze și s-o păzească.> Chiar și în paradis munca era importantă. Adam trebuia să lucreze în grădină și s-o păzească, ceea ce sugerează prezența unui dușman. Misiunea lui Adam reprezenta începutul procesului de stăpânire asupra pământului, care era conform cu planul lui Dumnezeu (1:28).

3. Prima lege  (2:15-17). Omul era o creatură perfectă care avea capacitatea de a păcătui, dar nu păcătuise până atunci. Dumnezeu l-a creat pe om stăpân și conducător (1:26). Edenul a reprezentat pentru Adam un loc de plăceri, dar și de încercare. El era dotat cu o voință liberă. Adam s-a bucurat de mari privilegii, însă și responsabilitățile sale erau mari. Testul urma să stabilească dacă se va supune lui Dumnezeu sau nu. Omul dotat cu o voință liberă trebuie să dovedească dacă este gata a se supune lui Dumnezeu. Fizic, Adam a murit mai târziu, dar spiritual a murit imediat după cădere, separându-se de Dumnezeu.

C. Rolul special al omului  (2:18-20).

 Adam, după ce a fost creat, a fost singur. < Nu este bine ca omul să fie singur.> Această constatare așează bazele căsătoriei. <Domnul Dumnezeu a făcut din țărână toate fiarele pământului și toate păsările cerului și le-a adus la om … să le numească …> Omul a dobândit autoritate asupra împărăției animale.

D. Prima căsătorie (2:21-25).

Dumnezeu a creat femeia din carnea și oasele lui Adam. Matthe[ Henr] spunea că Dumnezeu n-a făcut-o pe Eva din capul lui Adam, ca să nu-i fie superioară, și nici din picioare, ca să nu-i fie inferioară. El a făcut-o din coastă, ca să-i fie egală. Prin natură, bărbatul și femeia își aparțin unul altuia.

INTERPRETARE

1. <După chipul lui Dumnezeu.> Omul a fost dotat cu atributele personalității lui Dumnezeu: cunoaștere, sentimente, voință. Omul se mai aseamănă cu Dumnezeu prin faptul că are calități morale. El se bucură de libertate, chiar dacă nu absolută, și are mari responsabilități. Odată cu căderea lui Adam și Eva, libertatea a fost restrânsă, limitată. Apoi, omul se aseamănă cu Dumnezeu din punct de vedere spiritual. Trupul nostru <este Templul Duhului Sfânt> (I Cor. 6:19) și trebuie să ne îngrijim de el cum se cuvine. Sufletul din noi ne conferă personalitate. Datorită lui, avem capacitatea de a iubi și de a comunica cu semenii noștri. Duhul este cel care ne ajută să intrăm într-o relație de comuniune cu Dumnezeu.  (Ioan 4:24).

2. Fiind creați după chipul lui Dumnezeu, noi avem și o mare responsabilitate morală. Ea se reflectă în tot ceea ce facem și în atitudinea pe care o avem față de Dumnezeu. Dumnezeu l-a lăsat pe om stăpân peste creație, dar el este responsabil în tot ceea ce face.

Este responsabil față de Dumnezeu, care ne-a creat (3:9, 11, 13; Apoc. 20:12).

Este responsabil față de ceilalți oameni (9:6; Iacov 3:9, 10).

Este responsabil față de natura înconjurătoare Dumnezeu nu este indiferent față de creația Sa materială (Rom. 8:20-21).

Este responsabil față de el însuși (Ps. 8:5; I Cor. 6:19).

3. Testul pomului interzis (2:16-17) avea menirea de a măsura gradul de responsabilitate și capacitatea de ascultare a omului față de Cel care l-a creat. Adam și Eva n-au ascultat și au murit. Duhul lor, acea parte din ei care avusese părtășie cu Dumnezeu murise. Această decădere le-a afectat mai târziu sufletul și trupul, după cum descrie Pavel în Romani 1:21-23).

APLICARE

1. Munca nu este un blestem. Ea este împlinirea unei misiuni (2:15).

2. Ascultarea. Creatorul are dreptul de a stăpâni asupra creației Sale. Dragostea stabilește limite spre binele omului. Dumnezeu dorește ca noi să-L ascultăm de bună voie și nu din obligație. El ne vrea copii ai Săi și nu niște roboți. 

 

Note:

Scoala Duminicala Decembrie – Februarie 2000

 

  La cumpăna anilor

 

<Trăim în fapte, nu în ani;

În bucurii și nu în bani;

În sentimente ce-au rămas,

Nu-n  limbile ce merg pe ceas.

 

Ne măsurăm cu ce-am făcut,

Nu doar cu ceasul ce-a bătut.

Și vom primi, doar ce am dat,

Săraci sau sfinți la secerat>

 

 

Fiți bineveniți la încă un trimestru de studiu asupra vieții Domnului Isus Christos. Vă invităm să ne privim fața ca într-o oglindă și să ne lăsăm schimbați >din slavă, în slavă> într-un chip asemenea Lui.

 

Pentru cei ce vor și alte materiale ajutătoare, vă invităm să vizitați pe Internet site-ul  <Românilor baptiști din America>:

 

http://roboam.com

 

 

 

 

 

3 DECEMBRIE 2000                                    CAP. I. S-A NăSCUT MÂNTUITORUL

PREGăTIND CALEA DOMNULUI

Luca 3:1-20

Cuvântul de aur:

<După cum este scris în cartea cuvintelor proorocului Isaia: Iată glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiți calea Domnului, neteziți-I cărările.> – Luca 3:4

INTRODUCERE:

Evanghelia lui Luca  accentuează universalitatea Domnului Isus (2:10). Luca era dintre neamuri și de profesie doctor (Col. 4:11, 14). El și începe Evanghelia cu relatarea nașterii a doi copii importanți.

Prima naștere miraculoasă pe care o prezintă este cea a lui Ioan Botezătorul. Copilăria sa rămâne învăluită în mister și trece direct la începutul misiunii sale. Ioan devine preot, prooroc și învățător. El este cel care a început propovăduirea botezului pocăinței. Fiind ultimul dintre prooroci, el se deosebește de predecesorii săi prin îmbrăcăminte, regim alimentar și stil de viață.

EXPLICAREA LECȚIEI:

Când a venit Ioan?(3:1,2) Este uimitor cât de bine marchează Luca apariția în istorie a lui Ioan, prin introducerea unui împărat, a patru guvernatori și a doi mari preoți. Toți aceștia simbolizau lumea de atunci. Chiar dacă misiunea lui Ioan s-a desfășurat în pustie, toată Iudeea a simțit efectele ei. Luca merge până acolo încât prezintă influența lui Ioan ca pe un eveniment de importanță mondială. Era în vremea domniei lui Tiberiu Cezar, un împărat talentat, ambițios, dar crud, imoral și inuman. Aceasta este imaginea politică a lumii de atunci. Urmează, în ordine, vasalii Romei și cei doi mari preoți, care-și exersau slujba în contradicție cu autoritatea divină. Luca ne prezintă astfel poporul lui Israel divizat, condus de vasali ai Romei și orbiți de o preoție degenerată.

Cum a venit Ioan?(3:3)   Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit în aceste condiții. El nu a răsunat în Roma, nici la Ierusalim, nu în fața împăratului, sau a dregătorilor și nici măcar în fața marilor preoți, ci în pustie, adresându-se unui umil prooroc. Asemănându-se cu Ilie, în ceea ce privește îmbrăcămintea și comportarea (1:17; Mat. 3:4; II Împ. 1:8), Ioan a venit în ținutul de lângă Iordan, predicând și botezând. Pentru evrei, botezul  nu era ceva nou, ei obișnuind să boteze neamurile care îmbrățișau legea lui Moise. Ceea ce era neobișnuit, era faptul că Ioan boteza iudei, dorind să demonstreze că nu era suficient să faci parte din poporul ales al lui Dumnezeu pentru a fi mântuit. Era nevoie de pocăință sinceră, cu credință în Dumnezeu, care trebuia mărturisită public. Ioan predica o pocăință a inimii și a minții, care trebuia demonstrată printr-un act exterior și printr-un stil de viață care să arate schimbarea interioară.

De ce a venit Ioan?(3:4-20)  Întâi de toate, Ioan a fost <GLASUL celui ce strigă în pustie …> (3:4; Is. 40:1-5; Ioan 1:23). Corupția preoților (în loc de un mare preot, erau doi) și ipocrizia legalistică a fariseilor și a cărturarilor au slăbit națiunea din punct de vedere spiritual. Se simțea nevoia unui mesaj din partea lui Dumnezeu și Ioan a devenit acea voce, care urma să pregătească națiunea pentru venirea lui Mesia (1:16, 17, 76, 77; Ioan 1:6-8, 15-34). Ioan le cerea oamenilor să se pocăiască, motivând  că <Împărăția cerurilor> era aproape (Matei 3:2). Cei care nu se pocăiau nu puteau să-I dea Împăratului Ceresc gloria pe care o merita.

INTERPRETARE:

<Va merge înaintea lui Dumnezeu … ca să gătească Domnului un norod bine pregătit …> (1:17). Prin această afirmație, Luca ne informează că ne aflăm în pragul celei mai mărețe perioade din istoria omenirii. Viața Domnului Isus este pivotul în istoria omenirii. Istoria lui Ioan este veriga de legătură dintre vechea și noua economie, dintre perioada din istorie în care Dumnezeu <a vorbit în vechime părinților noștri prin prooroci, în multe rânduri și în multe chipuri …> și acea perioadă în care, la <sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul …> (Evrei 1:1, 2). Istoria lui Ioan Botezătorul ne demonstrează că, din punct de vedere divin, în istorie nu există întrerupere, ci continuare. Ioan leagă trecutul de ceea ce urma să vină. Vechiul și noul sunt în mișcare continuă în planul lui Dumnezeu.

Profeția lui Maleahi a fost împlinită prin Ioan, după patru sute de ani (Mal. 4:5, 6). <Avem de-a face cu un principiu măreț. Lucrarea Domnului este continuă, uneori cu întreruperi, și aceasta din două motive. Întâi, Dumnezeu nu lucrează după un calendar omenesc, apoi, omul păcătos ar putea amâna lucrarea lui Dumnezeu, dar nu o va putea înfrânge. În cei patru sute de ani întunecoși, s-ar putea ca oamenii să fi spus că Dumnezeu a uitat de poporul Lui, că a fost înfrânt, că a eșuat!  Chiar și astăzi sunt creștini care fac asemenea afirmații. Dar Dumnezeu nu ne-a uitat, El nu este înfrânt, nu a eșuat! După patru sute de ani de la profeția lui Maleahi, într-un  Templu splendid, dar profanat, în fața unei preoții degradate, dar având fii loiali în cadrul ei, a venit îngerul Gabriel și a afirmat că Dumnezeu n-a uitat, nu a fost înfrânt, nu a eșuat!> (G. C. Morgan).

APLICARE:

Ioan a pregătit calea pentru Domnul Isus. Astăzi, noi putem pregăti calea Lui pentru alții, mărturisindu-L prin viața noastră și prin vorbirea noastră.

Ioan și-a îndemnat ascultătorii să aducă <roade vrednice de pocăință …> (3:8). Aceste roade sunt cele ale Duhului Sfânt (Fapte 2:38).   Ce fel de roade ai tu?

 

Note:

.

10 DECEMBRIE 2000                                    CAP. I. S-A NăSCUT MÂNTUITORUL

UN RăSPUNS ÎN FAțA LUI DUMNEZEU

Luca 1:26-38

Cuvântul de aur:

<Maria a zis: Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale! Și îngerul a plecat de la ea.> – Luca 1:38

INTRODUCERE:

Luca ne introduce încă de la începutul Evangheliei în atmosfera generală a vremii. El ne prezintă un preot bătrân care, împreună cu soția sa, trăia în ascultare smerită față de Dumnezeu. Apoi, ni-l prezintă pe Ioan, proorocul lui Dumnezeu care a pregătit calea pentru Mesia. Urmează Maria, femeia devotată prin care Dumnezeu a decis să-L trimită pe Fiul Său pe pământ. Urmașă a lui David (1:27; Rom.1:3), Maria cunoștea bine Scripturile și avea o credință puternică, fapt demonstrat și prin cântarea ei de laudă (1:46-55). Identificarea ei cu cei smeriți și flămânzi (1:52, 53), cât și  jertfa adusă de ea și Iosif (2:22-24; Lev. 12:6-8), sugerează modul modest de viață pe care Maria îl ducea. Ea demonstrează că Dumnezeu a ales <lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari> (I Cor. 1:27-29).

EXPLICAREA LECȚIEI:

Mesajul îngerului (1:26- 33). Acesta este cel mai senzațional mesaj de care s-a putut bucura omenirea. Relatarea vestirii nașterii lui Isus scoate în evidență două aspecte principale: providența divină și persoanele implicate.

În ceea ce privește providența, se remarcă trimiterea îngerului într-o cetate din Galilea, numită Nazaret. Evreii din Iudea îi disprețuiau pe cei din Galilea pentru că în ea locuiau mulți dintre neamuri (Matei 4:15). Nazaretul era disprețuit în mod deosebit pentru corupția sa (Ioan 1:45, 46). Dar Dumnezeu, în harul Său, a ales o fecioară din Nazaret ca să fie mama Domnului Isus.

Persoanele care au fost implicate sunt două: Iosif și Maria. Matei îl descrie pe Iosif ca pe un bărbat neprihănit (Matei 1:19; 13:55). Maria este cea care poate cădea în două extreme: fie să fie preamărită până acolo, încât Domnul Isus să ocupe un loc secundar (1:32), fie să fie ignorată și lipsită de respectul care i se cuvine (1:48).

Răspunsul Mariei (1: 34-38). Răspunsul Mariei revelează smerenia și onestitatea ei.

Maria știa CE urma să se întâmple, dar nu și CUM. Ea este nedumerită nu din necredință, ci din credință. Ea credea promisiunea îngerului, dar nu înțelegea cum se va realiza. Îngerul îi răspunde și explică faptul că Cel ce se va naște va fi un Sfânt și nu va avea natura păcătoasă a omului. Trupul Lui urma să fie pregătit de Duhul Sfânt (Evrei 10:5), care o va <umbri> pe Maria. Pântecele Mariei este asemănat cu Sfânta Sfintelor din cortul întâlnirii (Exod 40:35). Răspunsul Mariei vine imediat: <Iată roaba Domnului, facă-mi-se după cuvintele tale!> Ea se lasă complet în mâna Domnului, cedând și ascultând prin credință. Maria va fi folosită de Duhul Sfânt pentru a se împlini voia lui Dumnezeu. Bucuria ei era așa de mare, încât ea a înfrânt teama de consecințele care decurgeau.

INTERPRETARE:

Mulți ar dori mai multe amănunte despre Maria și sunt tentați să-și pună imaginația la contribuție, acolo unde Biblia nu oferă detalii. Cea mai sigură sursă rămâne însă Biblia. Copilăria Domnului Isus nu este povestită cu prea multe detalii. Citim despre aducerea Sa la Templu, la vârsta de șase săptămâni (2:22-38), apoi despre suirea la Templu, când avea 12 ani (2:43-50). Maria este asociată cu prima minune pe care o face Domnul Isus și spune: <Să faceți orice vă va zice> (Ioan 2:1-5). Domnul Isus a afirmat că familia Sa spirituală, de credincioși, era mai importantă decât cea naturală (Matei 12:46-50; Luca 11:27, 28). Pe cruce, Domnul Isus Își încredințează mama lui Ioan (Ioan 19:27). Maria este menționată împreună cu cei 120 de ucenici care s-au rugat împreună la Ierusalim, înainte de Rusalii (Fapte 1:14). Pavel scrie că <Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie …> (Gal. 4:4), dar nu îi menționează numele. Maria trebuie privită ca un membru al familiei lui Dumnezeu, care merită onoare pentru ascultarea și predarea ei în mâna lui Dumnezeu, supunându-se în totul voii Sale.

APLLICARE:

1. Ce onoare să fii aleasă mama lui Mesia! Maria se decide să asculte și să se supună, chiar dacă decizia ei îi va aduce întristare și suferință. Suntem oare gata să ascultăm necondiționat de Dumnezeu?   

2. Îngerul a venit nu în Templu, ci într-o casă. Să înțelegem de aici că Dumnezeu acționează în afara instituțiilor Sale, dacă acestea au fost degradate de oameni.

 

Note:

 17 DECEMBRIE 2000                                    CAP. I. S-A NăSCUT MÂNTUITORUL

GLORIFICÂNDU-L PE DUMNEZEU

Luca 1:39-55

Cuvântul de aur:

<Și Maria a zis: Sufletul meu mărește pe Domnul, și mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că, de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită> – Luca 1:46-48

INTRODUCERE:

Pasajul lecției de astăzi prezintă împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu, rostit la început, după căderea omului și promisiunea Sa de a înfrânge dușmanul prin sămânța femeii. Textul ne vorbește despre o mamă care este chemată să coopereze cu Dumnezeu, în lucrarea Sa de răscumpărare a lumii umane.

EXPLICAREA LECȚIEI:

CÂNTAREA ELISAVETEI (1:39-45). Elisaveta scoate în evidență credința Mariei (1:45): <Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință …> (Efes. 2:8, 9). Maria a crezut Cuvântul lui Dumnezeu și, ca atare, I-a experimentat puterea. Probabil că acela a fost momentul în care s-a împlinit promisunea lui Dumnezeu cu privire la umplerea lui Ioan cu Duhul Sfânt <încă din pântecele mamei sale> (1:15). Elisaveta este plină de bucurie și <a strigat cu voce tare … .> Ea o descrie pe Maria ca pe <maica Domnului meu,> recunoscând cu smerenie superioritatea ACELUIA  pentru care fiul ei va pregăti calea. Bucuria Elisavetei este generată de reacția copilului ei la vocea Mariei. Este interesant de comparat acest verset cu reacția de mai târziu a lui Ioan, care afirmă că bucuria sa se bazează pe împlinirea misiunii dată de Dumnezeu (Ioan 3:29).

CÂNTAREA MARIEI (1:46-55). Această cântare a Mariei este plină de referiri la expresii ale Vechiului Testament, un comentator numărând douăsprezece asemenea referiri. Maria este cuprinsă de dorința de a exprima minunea lui Dumnezeu.

Ce a făcut Dumnezeu pentru Maria? (1:46-49). El este Mântuitorul ei, întâi de toate (1:47), ceea ce indică faptul că și ea a fost o păcătoasă, ca fiecare dintre noi. Și ea avea nevoie de credința în Dumnezeu pentru a fi salvată. Dumnezeu, nu numai că a mântuit-o, dar a ales-o să fie mama lui  Mesia (1:48). Domnul a privit spre ea cu har (I Cor. 1:26-28). El a devenit pentru ea <Cel Atotputernic> (1:49). Dumnezeu a făcut minuni în viața ei datorită faptului că ea s-a supus voii Sale și a crezut, folosind-o să aducă pe lume pe Mântuitorul.

Ce a făcut Dumnezeu pentru noi? (1:50-53). Maria include în cântarea ei pe <cei ce se tem de El,> din toate generațiile. Toți am beneficiat de îndurarea Lui și toți am experimentat ajutorul Lui. Maria definește trei grupuri de oameni față de care Domnul Și-a arătat îndurarea: cei fără ajutor (1:51), cei smeriți (1:52) și cei flămânzi (1:53). Maria Îl vede pe Domnul răsturnând sistemul de valori: <a răsturnat pe cei puternici … a înălțat pe cei smeriți, pe cei flămânzi i-a săturat cu bunătăți, iar pe cei bogați i-a scos afară cu mâinile goale.> Harul lui Dumnezeu lucrează într-un mod total diferit față de planurile și gândurile omului (I Cor. 1:26-28).

Ce a făcut Dumnezeu pentru Israel? (1:54, 55). <El va mântui pe poporul Lui de păcatele Sale> (Matei 1:21). Dumnezeu a fost întotdeauna alături de Israel. El Își ține promisiunile și îndurarea Sa este veșnică (Ps. 98:1-3; Gen. 12:1-3; 17:19; 22:18; 26:4; 28:14). Domnul Isus a venit în lume prin Israel.

INTERPRETARE:

<În ceea ce privește cântarea Mariei, primul lucru care impresionează este faptul că ea este în întregime evreiască, fiind compusă în mare parte din citate luate din psalmi. Maria a folosit expresii cu care ea era foarte familiară. Măreția acestei cântări zace în faptul că Maria a adunat și a pus laolaltă expresii folosite în trecut, compunând o cântare valabilă în prezent. Ca o adevărată fiică a lui Avraam, ea merge înapoi în istorie până la acel moment arătând măreția actelor lui Dumnezeu. Să notăm expresia <din neam în neam.> Ea a privit înapoi până la Avraam și trece în revistă activitatea lui Dumnezeu <din neam în neam,> și până în prezent, chiar dincolo de el: <toate neamurile îmi vor zice fericită …> Exaltarea ei este izvorâtă din binecuvântarea care s-a abătut asupra ei. Elisaveta, o fiică a vechiului, rostește un cântec al noului, în timp ce Maria, de asemenea o fiică a vechiului, cântă despre trecut. Trecutul prezentat de Maria este împlinit și este în drum spre viitor, prin secretul ascuns în viața și inima ei. Ca structură, cântarea ei are două părți. În prima parte, Maria își descrie propria experiență (1:46-49). În a doua, ea Îl celebrează pe Dumnezeu (1:50-56). Experiența ei este exprimată prin cuvintele: <Sufletul meu mărește pe Domnul, și mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu>. Întreaga ei minte a fost cuprinsă de Duhul lui Dumnezeu și ea Îl mărește pe Domnul. Apoi, duhul meu, cel care reprezintă partea esențială a personalității ei, se bucură de Mântuitorul. Maria vorbește întâi de mintea ei, apoi de duhul vieții ei. Maria Îi aduce lui Dumnezeu cea mai autentică închinare, care se ridică la cel mai înalt nivel. Ea Îl sărbătorește pe Domnul în patru etape. Întâi, Numele Lui este sfânt (1:49), apoi, îndurarea Lui se întinde din neam în neam peste cei ce se tem de El (1:50). A treia etapă este descrisă în versetele 51 și 52, iar în ultima etapă Maria Îl glorifică pe Dumnezeu (1:53-55). Putem spune că Elisaveta ne prezintă prima cântare a noii ere, iar Maria ultima cântare a celei vechi> (G. C. Morgan).

APLICARE:

Umilința și smerenia celor două femei, Elisaveta și Maria, stârnesc în noi întrebarea: Suntem oare vrednici de harul și îndurarea lui Dumnezeu? Fără îndoială că nu! De aceea, suntem datori să-I aducem toată cinstea și lauda, cu adânci mulțumiri pentru ceea ce a făcut pentru noi.           

 

NOTE:

.

24 DECEMBRIE 2000                                    CAP. I. S-A NăSCUT MÂNTUITORUL

NAȘTEREA MÂNTUITORULUI

Luca 2:1-20

Cuvântul de aur:

<Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.> – Luca 2:11

INTRODUCERE:

Luca descrie nașterea lui Isus mai detailat decât ceilalți evangheliști. Luca descrie câteva evenimente care s-au petrecut în vremea nașterii Domnului Isus. Documentele oficiale arată că împăratul Cezar August a autorizat un recensământ general, în scop militar și pentru impozitare, cu câțiva ani înaintea nașterii Domnului Isus. Procesul recensământului se desfășura mai greoi în regatul lui Irod, deoarece evreilor li s-a permis să-și urmeze tradițiile și să se înregistreze în locurile de origine. Mai aflăm că Siria era guvernată de Cirenius (~uirinius).

EXPLICAREA LECȚIEI:

<Vi s-a născut un Mântuitor …> (2:11). Cu reverență și cu o delicată frumusețe, îngerul anunță cel mai măreț eveniment înregistrat vreodată în istoria omenirii. Relatarea nașterii Mântuitorului poate fi studiată din trei puncte de vedere: condițiile istorice de pe pământ, evenimentul măreț al  nașterii și, în final, activitatea cerească.

Condițiile istorice (2:1- 5). Chiar dacă împărat era Cezar August, Dumnezeu este Cel care conducea istoria. August a devenit un instrument în mâna lui Dumnezeu ca să emită decretul recensământului și să-i determine pe Iosif și Maria să plece de la Nazaret la Betleem, împlinind astfel profeția: <Și tu, Betleeme Efrata, măcar că ești prea mic între cetățile de căpetenie ale lui Iuda, totuși din tine Îmi va ieși Cel ce va stăpâni pe Israel, și a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei> (Mica 2:6, 7).

Evenimentul nașterii (2:6, 7). Luca înregistrează mai bine ca oricine detaliile de ordin uman: înfășarea în scutece, culcarea Pruncului, scoțând în evidență partea omenească a Domnului Isus. Apoi, menționând faptul că <în casa de poposire nu era loc pentru ei,> Luca accentuează începutul vieții de smerenie a Domnului Isus, umilință care va culmina pe Golgota (Matei 8:20).

Activitatea cerească (2:8-20). Primul anunț cu privire la nașterea Domnului a fost făcut unor păstori anonimi. Au fost aleși păstorii deoarece harul lui Dumnezeu este nespus de mare. Păstorii erau clasa cea mai de jos și erau priviți ca necurați, profesia lor împiedicându-i să vină cu regularitate la templu, pentru a se curăți. Dumnezeu Și-a arătat mila și îndurarea față de cei săraci și umili (Luca 1:51-53; I Cor. 1:26-29). Apoi, Mesia a venit pe pământ ca să fie Păstorul Cel Bun (Ioan 10) și Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29). Probabil că acești păstori aveau în grijă animalele care urmau să fie sacrificate în Templu. De aceea, a fost potrivit ca vestea bună să fie transmisă întâi unor umili păstori.

INTERPRETARE:

Domnul Isus a dat dovadă de cea mai profundă umilință, atunci când a decis să părăsească gloria cerului și să vină pe pământ. Aceasta este tema principală în Filipeni 2:5-11 și Ioan 1:14. El a spus: <Fiul omului nu are unde-și odihni capul> (Matei 8:20).

Fostul președinte al Germaniei, Gustav Heinemann, obișnuia să afirme: <Isus Hristos nu a venit în lume împotriva lui |arl Marx, ci pentru noi toți!> Domnul Isus a venit pe pământ în cel mai gingaș mod, ca și copilaș. Prin aceasta, El nu a renunțat la dumnezeirea Sa, ci doar la gloria Sa. Chiar dacă a venit ca și un copilaș primit de niște păstori, El a fost și va rămâne Dumnezeu!

<Nu vă temeți, căci vă aduc o veste bună … astăzi vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul> (2:10, 11). Mesajul îngerului poate fi extins întregii lumi: <Nu vă temeți.> El se adresează unei lumi care era lipsită de vești bune, de bucurie, timp de generații întregi. Mesajul este actual și astăzi. <Și deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulțime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu și zicând: Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui> (2:13, 14). Aceasta este însemnătatea venirii acestui copil, care este Mântuitorul, Isus Hristos. Afirmația îngerilor cu privire la pacea de pe pământ nu este una ireală, ea se referă la <oamenii plăcuți Lui.> Pacea promisă de El vine asupra celor care trec printr-o schimbare interioară, crezând în Domnul Isus (Rom. 5:1).

<S-a născut un Mântuitor …> El a venit la noi pentru ca, prin El, lumea care nu era pe placul lui Dumnezeu, din pricina păcatului, să poată fi împăcată cu  Dumnezeu (II Cor. 5:19; Rom. 3:24, 25). Să prețuim acest cuvânt: Mântuitorul! Iată ce spunea Dr. J. Par\er: <Mântuitor este un cuvânt complex. El conține întreaga natură umană, toată natura divină, tot trecutul istoriei, toată posibilitatea profeției, tot misterul apocalipsei, o sensibilitate care depășește dragostea unei femei, o măreție care umilește aroganța împăraților.

APLICARE:

1. Un fir proeminent în istoria nașterii Domnului Isus este împlinirea profețiilor. În ce mod ne întărește credința împlinirea acestor profeții? Împlinirea profețiilor dovedește că Dumnezeu este Cel care cunoaște și controlează viitorul.

2. Cezar August se credea domnitorul lumii, dar adevăratul Stăpân era în pântecele Mariei, Cezar fiind doar un pion în mâna lui Dumnezeu. <Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria> (2:6). Tot ce a urmat, era aranjat de Dumnezeu. <Și a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfășat în scutece, și L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei> (2:7).

3. Păstorii au căutat, apoi au găsit: >un prunc înfășat în scutece și culcat într-o iesle.> Păstorii sunt demni de urmat. Ei au primit mesajul îngerului prin credință și au acționat în deplină ascultare. Ei <s-au întors slăvind și lăudând pe Dumnezeu.>

 

Note:

 

31 DECEMBRIE 2000                                    CAP. I. S-A NăSCUT MÂNTUITORUL

ISUS ADUS LA TEMPLU

 Luca 2:25-38

Cuvântul de aur:

<Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea popoarelor, lumina care să lumineze neamurile, și slava poporului Tău Israel.> – Luca 2:30-32.

INTRODUCERE:

Părinții lui Isus L-au dus la Templu pentru a împlini cele prescrise de Legea lui Moise. Părinții unui întâi născut aveau trei obligații: tăierea împrejur, dedicarea copilului și curățirea mamei. Isus a fost tăiat împrejur în <ziua a opta,> eveniment care a avut loc în timp ce familia era la Betleem. Cu acest prilej, <I-au pus numele Isus, nume care fusese spus de înger înainte ca să fi fost El zămislit în pântece> (2:21). Apoi, conform Legii, femeia care a născut era considerată <necurată> timp de o perioadă de timp specificată. În acest răstimp, ea nu putea participa la acte publice de închinare, sau alte activități în afara casei (Lev. 12). Mama era obligată să participe la ceremonia de curățire, specificată prin Lege. Resursele lui Iosif și ale Mariei erau limitate, ca urmare, ei au adus ca jertfă <o pereche de turturele sau doi pui de porumbei> (2:24).

EXPLICAREA LECȚIEI:

SIMEON (2:25-35). Simeon și Ana erau evrei credincioși care așteptau cu nerăbdare pe Mesia. Evreii obișnuiau să se roage pentru <mângâierea lui Israel,> ceea ce însemna speranța mesianică. Rugăciunea lui Simeon a primit răspuns.  Aceasta este a cincea și ultima cântare prilejuită de nașterea Domnului, relatată de Luca (Elisaveta 1:42-45; Maria 1:46-56; Zaharia 1:67-69 și îngerii 2:13-14).

Ea este o cântare de închinare, întâi de toate. Simeon binecuvintează pe Dumnezeu pentru împlinirea promisiunilor Sale de a trimite pe Mesia. El Îl glorifică pe Iehova pentru că a avut prilejul de a-L vedea pe Domnul Isus. Apoi, ea este un imn al salvării : <căci au auzit ochii mei mântuirea Ta> (2:30).

Cântarea lui Simeon este și un imn misionar,  un lucru mai puțin obișnuit la un evreu devotat. El vede marea salvare pentru neamuri. Isus a restaurat gloria lui Israel și a adus lumină neamurilor, astfel că toți oamenii pot fi mântuiți (2:10).

După aceasta, Simeon a început să profețească, folosindu-se de trei imagini importante: piatra, semnul, sabia.

Piatra este o imagine importantă din Vechiul Testament a lui Dumnezeu (Gen. 49:24; Ps. 18:2; 71:3; Deut. 32:31). Mesia va fi piatra <pusă în capul unghiului,> pe care au lepădat-o zidarii (Ps. 118:22; Fapte 4:11). Israel este cel care se va împiedica în Domnul Isus (Isaia 8:14; Rom. 9:32). Până în ziua de astăzi evreii s-au poticnit în Cruce (I Cor. 1:23) și n-au înțeles că Isus este Stânca lor (I Petru 2:1-6).

Semn reprezintă minunea revelării adevărului divin (Ioan 20:30, 31). Isus este semnul lui Dumnezeu. Evreii, în loc să I se închine, L-au atacat și, în final, L-au răstignit. Ei au afirmat că minunile Sale sunt făcute cu puterea lui Satan (Matei 12:22-24).

Sabia este o imagine care se referă la Maria. Ea reprezintă suferința și întristarea de care va avea parte în calitate de mamă a lui Mesia. Chiar în timpul vieții Domnului Isus, Maria a experimentat durerea (Ioan 19:25-27). Durerea ei personală nu poate fi considerată ca fiind parte a lucrării răscumpă-rătoare a Domnului. Doar Isus a putut muri pentru păcatele lumii (I Tim. 2:5, 6).

ANA (2:36-38). Ana era o văduvă evlavioasă și înaintată în vârstă. Ana <slujea lui Dumnezeu cu post și cu rugăciune.> Dumnezeu a potrivit ca Ana, care era înzestrată cu darul proorociei, să apară tocmai când Simeon Îl lăuda pe Domnul, pentru copilul Isus.

INTERPRETARE:

<Nașterea Copilului Mariei și a Fiului lui Dumnezeu este strâns legată de trecut.

Venirea Sa reprezintă răsăritul unei zile noi, începutul unei noi mișcări din partea lui Dumnezeu. Trecutul este o parte a economiei lui Dumnezeu, el fiind legat de poporul lui Dumnezeu prin acel  grup de suflete devotate și în așteptare pe care le întâlnim. În Ierusalim, era un grup de suflete devotate care așteptau răscumpărarea lui Israel. Ei mergeau la Templu, se rugau și cântau cântări pline de speranță (Mal. 3:16-18).

Vedem cum istoria veche respectă Legea. Copilul este revelat în relația Sa cu vechiul, prin respectarea ritualurilor mozaice și sărbătorirea vechiului în cântarea și binecuvântarea lui Simeon și în proorocia Anei. Zaharia, preotul, Elisaveta, o fiică a lui Aaron, Iosif, un fiu al lui David, Maria, o fiică a lui David, Simeon, un cetățean al Ierusalimului, Ana, o devotată a templului, Ioan, copilul Zahariei și al Elisavetei, toți aceștia reprezintă istoria și ritualurile Vechiului Testament.

De pe această tulpină, apare ISUS, FLOAREA ȘI FRUCTUL final al întregii istorii israelite. Ce sfârșit minunat al Vechiului și ce început glorios al Noului!> (după G. C. Morgan).

Domnul Isus a fost  născut <sub Lege> (Gal. 4:4) și, deși a respins multe din tradițiile omului religios, S-a supus Legii în mod perfect (Ioan 8:46). El a purtat blestemul Legii pentru noi (Gal. 3:13) și ne-a eliberat de sub <jugul robiei> (Gal. 5:1).

APLICARE:

1. Aducerea Domnului Isus la Templu a avut un mare efect asupra adevăraților închinători, ca Simeon și Ana. Care este atitudinea noastră față de El? Care este emoția inimii tale când vii să te întâlnești cu Domnul la Biserică?

 

Note:

7 IANUARIE 2001                                    CAP. II. MISIUNEA ȘI SLUJIREA

ISUS ÎN NAZARET

Luca 4:16-30

Cuvântul de aur:

<Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozenia și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați și să vestesc anul de îndurare al Domnului>

                                                            – Luca 4:18-19

INTRODUCERE:

Evenimentele lecției de astăzi s-au petrecut pe când Domnul Isus avea 30 de ani (3:23). La această vârstă, El Și-a început misiunea Sa mesianică, prin botezul Său în râul Iordan (3:21-22). Apoi, Duhul L-a dus în pustie pentru a Se confrunta cu Satana. Deși era slăbit fizic, după un post de patruzeci de zile (4:1, 2), Isus S-a dovedit mai puternic decât ispititorul, ieșind din această experiență întărit spiritual. După ispitire, Domnul Isus a petrecut o vreme la Ierusalim. Apoi, El și ucenicii Săi au plecat spre nord, în Galilea (4:14).

EXPLICAREA LECȚIEI:

MISIUNEA LUI ISUS (4:16-21). Domnul Isus se întoarce la Nazaret. El păstrează obiceiul de a frecventa serviciile religioase publice. Chiar dacă sistemul religios era corupt, chiar dacă Domnul Isus nu avea nevoie de instruire, El totuși a făcut din Sabat un timp de închinare și rugăciune. Mulțimea din sinagogă era aceiași, dar Domnul Isus nu mai era același. Cel Promis urma să devină Mântuitorul, Isus Hristos, Domnul (2:11; Mat. 1:21). Luca este singurul evanghelist care înregistrează acest eveniment.

Serviciul din sinagogă se deschidea cu invocarea binecuvântării lui Dumnezeu și continua cu recitarea mărturisirii de credință iudaică (Deut. 6:4-9; 11:13-21). Urmau, în ordine, rugăciunea, citirea Legii și a proorocilor și o scurtă predică ținută de un membru sau vizitator rabin (Fapte 13:14-16). În final, preotul încheia cu rugăciune.

Domnul Isus a citit din Isaia 61:1-2, pasaj pe care evreii îl interpretau ca pe o referință la Mesia. Este important de remarcat faptul că Domnul Isus nu a citit expresia: <… și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru …> (Isaia 61:2).  A privit doar la mulțime și a zis: <Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-ați auzit> (4:21). Ceea ce a citit El atunci, s-a împlinit, dar <ziua de răzbunare> nu se va împlini decât la a doua Sa venire, când va reveni cu multă putere. Prima oară, El a venit plin de <puterea Duhului Sfânt> (4:14), ca să aducă tuturor mesajul glorios al mântuirii. <Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc … Evanghelia; M-a trimis să tămăduisc … să propovăduiesc … slobozenia …> (4:18).

Care a fost în esență misiunea Lui? El a fost calificat și însărcinat de Duhul pentru următoarele lucrări: El a venit ca să fie un mare Profet (<pentru că M-a uns să vestesc Evanghelia …>), un mare Medic (<M-a trimis să tămăduiesc …>) și un Răscumpărător (<M-a uns … să propovăduiesc … slobozenia …>). După ce Domnul Isus a citit pasajul din Biblie, S-a așezat și a început să interpreteze cele citite.

RăSPUNSUL (4:22-30).  Domnul Isus le-a amintit despre zilele lui Ilie și a transmis un mesaj clar: pe Dumnezeu Îl bucură mai mult un credincios dintre neamuri decât un evreu necredincios. Aceste afirmații au lovit din plin în mândria evreilor.

În ciuda necredinței celor din Nazaret, Scripturile au proclamat că Isus din Nazaret este Fiul lui Dumnezeu, Mesia trimis să-I împlinească promisiunile.Cei care nu acceptă <anul de îndurare al Domnului> vor avea de-a face cu <o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru> (Isaia 61:2).

INTERPRETARE:

Cei din Nazaret au fost întocmai ca cei descriși de Augustin: <Ei iubesc adevărul când îi luminează, dar urăsc adevărul când îi acuză.> Să învățăm de aici patru adevăruri importante despre credință:

Necredința încețoșează evidențele (Matei 13:54). Cum de-L respingeau pe Isus, când era evident că tot ceea ce făcea putea realiza numai cu putere de la Dumnezeu? Cum puteau acești oameni să nu creadă, când numai puterea și înțelepciunea divină puteau explica învățăturile și faptele Sale?

Necredința ascunde esența (4:22; Matei 13:55-56). În loc să accepte evidențele și să-L recunoască pe Mesia, cei din Nazaret și-au concentrat atenția asupra lucrurilor neesențiale, cum ar fi faptul că El era fiul tâmplarului Iosif și al Mariei, că El avea frați numiți Iacov, Iosif, Simeon și Iuda, că fiecare dintre ei Îi cunoșteau surorile. Toate acestea ascundeau marele adevăr esențial: că El era Mesia.

Necredința orbește adevărul (4:24; Matei 13:57). Ei s-au poticnit în faptul că provenea dintr-o familie modestă, că era fără educație religioasă.

Necredința blochează supranaturalul (4:23; Matei 13:58). Unele minuni ale Domnului Isus au fost săvârșite ca răspuns la credință, dar multe au fost făcute și fără exprimarea credinței. Scopul primordial al minunilor a fost acela de a întări credința  celor care credeau.

APLICARE:

1. Isus a venit să elibereze pe cei întemnițați, să dea vedere orbilor și să-i elibereze pe cei apăsați. Sursa puterii Sale a fost Duhul Sfânt> Aceasta este și sursa noastră de putere, ca urmași ai Săi (Fapte 1:8). Domnul Isus a propovăduit și a vestit Evanghelia. Tot ceea ce a afirmat a aplicat în practică. Să nu uităm de mila arătată de Domnul față de cei în suferință. Facerea binelui a fost o parte esențială a misiunii Domnului Isus. Este ea și pentru noi?  

2. Până ce o persoană nu-și lasă ogorul inimii să fie arat de plugul adevărului lui Dumnezeu și până ce nu este gata să se pocăiască, acea persoană va fi mereu ofensată de Evanghelie, iar adevărul și binecuvântarea ei îi vor rămânea ascunse

 

Note:

14 IANUARIE 2001                                     CAP. II. MISIUNEA ȘI SLUJIREA

PREțUL UCENICIEI

Luca 9:57-62; 14:25-33

Cuvântul de aur:

<Și oricine nu-și poartă crucea, și nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu> – Luca 14:27

INTRODUCERE:

Capitolul nouă din Evanghelia după Luca poate fi considerat ca punct de reper pentru studierea în continuare a Evangheliei. Versetul 51 atestă faptul că Domnul Isus era conștient că moartea Sa, ca împlinire a voii Tatălui, se apropia. Misiunea Domnului Isus începe în Iudea, fapt descris în 9:51-13:21, și se continuă în Perea. <Împreună cu Isus mergeau multe noroade> (14:25). Urmează prezentarea de către Domnul Isus a celei mai clare și directe definiții a uceniciei.

EXPLICAREA LECȚIEI:

TESTE ALE UCENICIEI (9:57-62). Întâi, vedem un cărturar care ar fi dorit să devină ucenic (Mat. 8:19; Luca 9:57). Într-o explozie de entuziasm, el s-a oferit să-L urmeze pe Domnul Isus. Domnul Isus însă, care îi cunoștea sufletul, știa că nu era pregătit și că entuziasmul său se va stinge curând.

Apoi, Domnul Isus i-a spus unui om: <Vino după Mine …> (9:59). Acesta fusese chemat de Însuși Domnul Isus! Omul a dat curs invitației, deși cu o oarecare reținere. Dacă în primul caz, cărturarul a luat o hotărâre fără să analizeze prea mult, cel de-al doilea om nu a considerat că trebuie să se grăbească. Pentru el, ucenicia era de importanță secundară.

Cel de-al treilea caz este tot un voluntar (9:61). Dedicarea sa s-a izbit de un <dar.> Acesta, în loc să privească înainte, a privit înapoi. Ca urmare, Domnul l-a avertizat în cel mai solemn mod: <Oricine pune mâna pe plug și se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăția lui Dumnezeu> (9:62).

CONDIțIILE UCENICIEI (14:25-33). <Împreună cu Isus mergeau multe noroade …> (14:25). Domnul Isus nu S-a lăsat impresionat de entuziasmul acestor oameni. El este interesat în calitate și nu atât de mult în cantitate.  Adevărata ucenicie implică trei condiții:

Un atașament total (14:25, 26, 28-32). În domeniul afecțiunii, Domnul Isus nu acceptă rivalitate. În acest pasaj, întâlnim de trei ori expresia: <nu poate fi ucenicul Meu.> De fiecare dată, ea este precedată de o condiție, care trebuie îndeplinită (14:26, 27, 33). Expresia <urăște> are sensul de a iubi mai puțin. Ucenicul este chemat să-L iubească pe Domnul Isus mai mult ca orice pe pământ. Mai mult, dragostea ucenicului față de Isus trebuie să fie mai mare decât față de ,însăși viața sa.> Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, Domnul Isus spune clar: <nu poate fi ucenicul Meu> (14:26).

O Purtare necontenită a Crucii (14:27). Prin Cruce nu se înțelege vreo infirmitate fizică, temperament, probleme de familie, sau împrejurări adverse. Acestea sunt problemele tuturor. Domnul Isus Și-a luat Crucea de bună voie, a făcut sacrificii, a suferit, a renunțat. Cu alte cuvinte, a respins lumea. Cel care nu este gata pentru aceasta nu poate fi ucenicul Domnului Isus (14:27).

O capitulare fără rezerve (14:33). Dacă prima condiție este legată de inimă, a doua de stil de viață, a treia se referă la posesiunile materiale. Atitudinea pe care o avem față de aceste posesiuni indică faptul dacă putem fi sau nu ucenici. Suntem ispravnici sau proprietari ai posesiunilor noastre?

INTERPRETARE:

În lumina acestor condiții atât de tranșante și intransigente, ne putem pune întrebarea: Are Domnul dreptul să pună asemenea condiții? Răspunsul stă în faptul că El nu a pretins niciodată nimic pe care să nu-l fi înfăptuit El întâi. Nu L-a iubit El pe Tatăl mai mult decât pe mama, frații, familia, chiar viața Sa? Nu Și-a dus El Crucea, murind pe ea, ca să ne asigure nouă mântuirea? Nu a renunțat El la tot ce a avut în calitate de moștenitor al tuturor lucrurilor? La moartea Sa, ostașii au tras la sorț pentru cămașa Sa și și-au împărțit hainele Lui între ei (Ioan 19:23, 24).

<Dacă voiește cineva să vine după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea, și să Mă urmeze (Matei 16:24). Vedem aici trei lucruri, și totuși doar unul. Ultimul este esențial, primele două sunt preliminarii. Nu poți ajunge la al treile fără să treci prin primele două. Esențial este să Mă urmeze. Ce înseamnă a urma? Întâi de toate, înseamnă să te încrezi în El și apoi să te supui Lui, ascultându-L necondiționat. Deci, nu-L putem urma fără să ne încredem, chiar dacă putem să ne încredem în El, la modul general, și să nu-L urmăm. Să se lepede de Sine, să-și ia crucea … Lepădarea de sine este un proces intern și ascuns, iar luarea crucii este manifestarea externă a acestei stări. Luarea crucii demonstrează harul intern și spiritual al lepădării de sine. Dar ce este lepădarea de sine?  Lepădarea de sine adevărată înseamnă să-I înmânăm Împăratului cheile citadelei și să-L lăsăm să domnească în fiecare încăpere a ființei noastre. Să-și ia crucea. Crucea este cea de care ai nevoie în momentul lepădării. Fiecare știe exact ce înseamnă pentru el luarea crucii – care problemă din viață trebuie rezolvată, renunțarea la o anume prietenie, la un obicei nepotrivit, umilirea mândriei, renunțarea la prejudecăți etc. Dumnezeu cere sinceritate și așteaptă, în unele situații, să mergi acasă și să-ți ceri iertare de la soția pe care ai jignit-o, altă dată, să recunoști în fața copiilor că i-ai tratat greșit. Crucea este a noastră, nu a lui Isus. El Și-a luat crucea Sa de Unul Singur și, în misterul ei, a făcut posibil ca și noi să ne-o luăm pe a noastră> (G. C. Morgan).

APLICARE:

Crucea este preludiul învierii. Contrar așteptării, luarea crucii este un prilej de bucurie. <Cel ce se uită la partea luminoasă a Crucii lui Hristos și își ia crucea sa se va simți ca o pasăre cu aripi> (S. Rutherford).

 

Note:

..

21 IANUARIE 2001                                     CAP. II. MISIUNEA ȘI SLUJIREA

PIERDUT ȘI GăSIT

Luca 15:1, 2, 11-32

Cuvântul de aur:

<Căci acest fiu al meu era mort și a înviat; era pierdut și a fost găsit. Și au început să se veselească>  – Luca 15:24

INTRODUCERE:

<Toți vameșii și păcătoșii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Și fariseii și cărturarii cârteau și ziceau: Omul acesta primește pe păcătoși și mănâncă cu ei> (15:1, 2). Domnul Isus a reflectat la generozitatea lui Dumnezeu față de oameni, pe care în mod cert ei nu o merită. Domnul Isus dorește să arate că El acționează în concordanță cu planul ceresc (15:7). El dezvoltă tema harului abundent dând trei exemple de regăsire a unor valori pierdute.

EXPLICAREA LECȚIEI:

<Pilda fiului risipitor> mai poate fi numită și <Pilda tatălui iubitor>. În această pildă, tatăl nu se duce să-și caute fiul pierdut, dar amintirea bunătății sale îl determină pe fiu să se pocăiască și să se întoarcă acasă. Fiul trece prin câteva  experiențe personale.

Rebeliunea. Acest fiu se răzvrătește și pleacă într-o țară depărtată (15:11-16). Fiului cel  mai mare, i se cuvenea, conform legii, dublu față de ceilalți (Deut. 21:17). Ca urmare, fiul cel mic a primit doar o treime din averea tatălui. Chiar dacă nu avem detalii despre viața de acolo, aflăm că fiul a dus acolo o <viață destrăbălată.> El a cheltuit în scurt timp tot ce primise.

Pocăința. <Și-a venit în fire …> (15:17). Păcatul îl face pe om să vadă viața într-un mod cu totul eronat. Dumnezeu, în bunătatea Sa, ne conduce la pocăință (Rom. 2:4). Tânărul ajunge să-și vadă tatăl într-o nouă lumină, el realizând că bunătatea tatălui său îl va determina să-l primească înapoi. Dacă s-ar fi oprit doar aici, s-ar fi ales doar cu niște remușcări. Adevărata pocăință implică, pe lângă schimbarea minții și voința de a trece la fapte: <Mă voi scula … mă voi duce … voi zice …> (15:18).

Veselia. <Și s-a sculat și a plecat la tatăl său … Când era încă departe, tatăl său l-a văzut … și a alergat …> (15:20-24). Acest pasaj accentuează dragostea fără măsură a tatălui.

Bucuria tatălui era așa de mare, încât a decis să o împărtășească cu alții. El îl descrie pe fiul său: <… era mort, și a înviat, era pierdut și a fost găsit …>(15:24). Aceasta este starea fiecărui păcătos care vine la Dumnezeu prin Isus Hristos (Ioan 5:24; Efes. 2:1-10).

INTERPRETARE:

Păcătosul care își vine în fire se îndreaptă către Dumnezeu. Tot așa și fiul risipitor și-a venit în fire și s-a decis să se întoarcă la tatăl său. Oare de ce?

Întâi de toate, avea încă în minte casa tatălui său. Să facem tot posibilul ca să nu dăm la o parte amintirile trecutului. S-ar putea ca ele să ne ajute să începem o viață nouă. Apoi, mizeria în care a ajuns l-a mișcat pe fiul risipitor. În continuare, teama a fost cea care l-a grăbit spre casă: <… iar eu mor de foame aici!> Între timp, o mare nădejde a început să pună stăpânire peste el. El și-a amintit de belșugul din casa părintească (15:17). În sfârșit, toate acestea l-au determinat să treacă la fapte și să plece spre casă. Fiul risipitor și-a venit în fire.

Pilda de față are în centrul ei atitudinea unui Tată iubitor față de cei păcătoși. El este plin de îndurare și de har față de cei care se pocăiesc (Efes. 2:1-10). Toate acestea sunt posibile datorită jertfei Fiului Său pe cruce. Noi nu suntem mântuiți doar prin dragostea lui Dumnezeu, fiindcă El iubește întreaga lume, ci prin harul Său nespus de mare, care este dragostea. Această dragoste a plătit prețul. În pildă, putem vedea un tată care îi dă fiului său <partea de avere.> Tot ceea ce poseda fiul era de la tatăl său. Tot așa este și cu noi. Tot ceea ce avem este de la Dumnezeu. El este Creatorul tuturor lucrurilor. Deși pilda nu menționează special, tatăl a suferit mult la plecarea fiului său (19:10). Revelația principală a pildei este bucuria tatălui la întoarcerea fiului pierdut. <Când era încă departe, tatăl său l-a văzut …> Ce minunat! Dar și mai măreț este ceea ce s-a întâmplat în continuare: <… a alergat de a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat mult.> Fiul nu era curat, el venea dintr-o viață plină de sărăcie și poate că era mai bine ca tatăl să fi așteptat să se curețe. Dar o asemenea atitudine nu are dragostea lui Dumnezeu.

Să-l analizăm puțin și pe fiul cel mai mare. Acesta era la ogor …>

<Am auzit că aceasta este diferența dintre evrei și neamuri. Aceasta este absurd, fiindcă noi nu putem spune despre un evreu ceea ce a spus tatăl despre fiul său. Aici vedem diferența dintre doi fii, unul cu o neprihănire proprie și altul păcătos. Fiul cel mare este supus legii tatălui său și slujirii sale, dar era complet în afara milei pe care tatăl o nutrea. Domnul Isus i-a avut în vedere pe farisei și pe cărturari, când a vorbit de fiul cel mare … Ei erau cei care nu puteau înțelege inima lui Dumnezeu. Cât de mulți asemenea fii sunt chiar în biserică!> (G. C. Morgan).

Cu ani în urmă, Samuel Chad[ic\ a predicat despre acest subiect și a spus că va prezenta un al treilea fiu. După ce a vorbit de cei doi, s-a întrebat dacă nu cumva mai fusese acolo și un al treilea fiu. Da, a existat. Era Fiul lui Dumnezeu, Fiul ideal la nivel uman. El n-a rănit niciodată inima lui Dumnezeu cu păcatul Lui și a fost pe aceeași lungime de undă cu inima lui Dumnezeu până acolo, încât a murit ca să mântuiască păcătoșii.

APLICARE:

Sunt relațiile noastre cu cel de-al treilea Fiu bune? Cu cât Îl cunoaștem pe El mai bine, cu atât vom ajunge să înțelegem ce înseamnă să suferi și să slujești pentru a salva. Să nu socotim pe nimeni fără speranță și să ne bucurăm cu Tatăl când un fiu risipitor se întoarce acasă.           

 

Note:

 

28 IANUARIE 2001                                    CAP. II. MISIUNEA ȘI SLUJIREA

PERICOLUL BOGățIILOR

Luca 16:1-13

Cuvântul de aur:

<Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul și va iubi pe celălalt, sau va ținea numai la unul și va nesocoti pe celălalt. Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona.> – Luca 16:13

Introducere

În <{all Street Journal> un anonim definea banii ca pe un articol care funcționează ca un pașaport universal, având puterea de a te duce oriunde, cu excepția cerului, și având puterea de a cumpăra orice, cu excepția fericirii. Mai trebuia să adauge că banii provoacă lăcomie și concurență, fiind un excelent slujitor, dar un stăpân feroce. Și astăzi, iubirea de bani este <rădăcina tuturor relelor> (I Tim. 6:10). Domnul Isus, pe când era pe pământ, S-a referit de nenumărate ori la posesiunile materiale. El nu era lipsit de sensibilitate și știa că mulți considerau avuțiile soluții vitale. De aceea, i-a încurajat pe mulți să împartă cu cei în nevoie, Biserica primară practicând frecvent aceste îndemnuri (Fapte 2:44-47; 4:33-37). În lecția de astăzi, vom vedea că viața este o isprăvnicie și că trebuie să folosim cu credincioșie oportunitățile ivite. Într-o zi, vom răspunde în fața lui Dumnezeu pentru felul în care ne-am folosit de ocaziile pe care le-am avut.

EXPLICAREA LECȚIEI:

UN ISPRAVNIC NEÎNțELEPT (16:1, 2). Ispravnic este cel care administrează averea altuia. El nu are avere proprie, dar poate să se folosească de averea stăpânului, cu condiția să fie chibzuit și să-i aducă profit. Calitatea principală a ispravnicului este credincioșia (I Cor. 4:2). Ispravnicul din lecția de astăzi a uitat că datoria sa era să-i aducă profit stăpânului, devenind un <ispravnic risipitor.> Stăpânul, auzind că ispravnicul îi risipește averea, a cerut o inventariere a bunurilor. Acuzându-l de risipă, stăpânul îl concediază pe ispravnic. Acuzația nu era una de necinste sau de furt, ci de risipă.

UN ISPRAVNIC ÎNțELEPT (16:3-8). Ispravnicul acesta a știut că-și va pierde slujba. Trecutul nu-l mai putea schimba, dar mai putea face ceva pentru viitor. El a ales să-și facă prieteni printre datornicii stăpânului său. Ca urmare, le-a redus datoria, dacă erau gata să o plătească pe loc. Datornicii au colaborat cu bucurie. Până și stăpânul l-a lăudat pe acest ispravnic pentru că <lucrase înțelepțește> (16:8). Domnul Isus scoate în evidență faptul că acest ispravnic a știut să se folosească de o ocazie. <Fiii veacului> sunt experții care văd oportunitățile. Copiii lui Dumnezeu ar trebui să știe să se folosească de aceste oportunități cu înțelepciune.

APLICAREA (16:9-13). Domnul Isus oferă trei îndemnuri. El ne îndeamnă să folosim cu înțelepciune oportunitățile care se ivesc (16: 9). Viața noastră se va sfârși și trebuie să nu obosim să ne facem prieteni pentru Domnul. Să câștigăm suflete pentru Hristos. Să folosim cu înțelepciune resursele pe care le avem. Cât de trist este să vedem cum credincioșii risipesc ceea ce au ca și cum n-ar exista moarte și judecată.

Al doilea îndemn se referă la credincioșia de care trebuie să dăm dovadă când folosim bunurile materiale (16:10-12). Domnul Isus afirmă clar că nu putem despărți <spiritualul> de <material.> Cei care nu folosesc corect banii vor folosi în mod necredincios și <bogățiile adevărate> ale Împărăției lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, cei necredincioși în <cele mai mici lucruri> sunt necredincioși și în <lucrurile mari> ale Împărăției lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va încredința bogății adevărate în mâna celor care risipesc ceea ce li s-a încredințat. Cei care lucrează pentru Domnul și sunt susținuți material de alții trebuie să fie gata să dea oricând socoteală acestora din urmă. Pavel a fost preocupat să rămână <cinstit nu numai înaintea Domnului, ci și înaintea oamenilor.>

Domnul Isus ne îndeamnă să fim total devotați lui Dumnezeu și numai Lui (16:13). Nu putem iubi și sluji la doi stăpâni, după cum nu putem merge în două direcții în același timp. Domnul Isus ne cere integritate și un devotament total față de Dumnezeu (Matei 6:33). Dacă Dumnezeu este Stăpânul nostru, banii vor deveni slujitorii noștri și vom putea să ne folosim de resursele noastre conform voii lui Dumnezeu. Dacă nu-L considerăm pe Dumnezeu Stăpân peste noi, banii ne vor înrobi și se vor folosi de noi cu cea mai cruntă cruzime.

INTERPRETARE:

<Isus a mai spus ucenicilor Săi … (16:1) … Fariseii, care erau iubitori de bani, ascultau și ei toate lucrurile acestea și își băteau joc de El> (16:14). Pentru farisei, țelul în viață era pur material, deși ei se pretindeau a fi conducătorii spirituali și morali ai poporului. Domnul Isus le-a prezentat ucenicilor o pildă, urmată de o învățătură clară și concisă asupra banilor. Pilda scoate în evidență istețimea și inteligența unui ispravnic. Acesta n-a procedat corect atunci când a schimbat cifrele contabile, și a decis să-și înșele stăpânul pentru a-și asigura viitorul. În final,  stăpânul <a lăudat pe ispravnic.>

<Toată această poveste pare stranie la prima vedere. Să ne uităm cu atenție și să remarcăm faptul că Domnul Isus nu îl laudă pe ispravnic pentru modul în care a procedat. Totuși, de ce a spus această pildă? Citind în continuare, vom găsi răspunsul. Căci fiii veacului acestuia, față de semenii lor, sunt mai înțelepți decât fiii luminii (16:80. Domnul Isus n-a zis că fiii veacului acestuia sunt mai înțelepți decât fiii luminii, ci că fiii veacului, față de semenii lor, sunt mai înțelepți. Acesta este sfârșitul pildei. În această pildă, Domnul Isus nu laudă acțiunea necinstită a ispravnicului, ci perspicacitatea sa. El dorește să le arate ucenicilor inteligența și iscusința fiilor veacului acestuia, afirmând că ei sunt mai înțelepți, față de semenii lor, decât fiii luminii și că sunt mai iscusiți în executarea lucrărilor lor, decât sunt fiii luminii> (G. C. Morgan).

<Și Eu vă zic: Faceți-vă prieteni cu ajutorul bogățiilor nedrepte …> (16:9). Domnul Isus trece la aplicarea pildei. Mulți se înșeală, afirmând că banii sunt rădăcina tuturor relelor, dar Biblia nu afirmă așa ceva.  Banii în sine nu pot fi surse de rău, chiar dacă în ei nu zace nimic bun. Modul în care îi folosim poate fi rău sau bun. Banul poate fi folosit în asemenea mod încât să ne distrugem sufletul și pe cei din jurul nostru. Dar, aceeași bani pot deveni surse de binecuvântare, dacă sunt folosiți cu înțelepciune. Cum ne putem face prieteni cu <ajutorul bogățiilor nedrepte?> Într-un mod total opus celui aplicat de ispravnicul din pildă. Acesta și-a jefuit stăpânul pentru a-și face prieteni. Domnul Isus ne îndeamnă să ne facem prieteni <pentru ca atunci când veți muri să vă primească în corturile veșnice.> Ispravnicul n-a procedat corect, dar a fost perspicace. Noi trebuie să fim destul de înțelepți ca să ne folosim resursele având în față perspectivele veșniciei.

<… Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona> (16:13).  Accentul cade pe <a sluji.> Trebuie să ne decidem pe cine iubim și pe cine urâm. Când banii sunt stăpânii unei persoane aceștia o vor distruge. Când Dumnezeu este stăpân peste o persoană aceasta va deveni completă. Persoana care-L are pe Dumnezeu ca și Stăpân va fi ea stăpâna banilor săi și va ști să-i folosească în perspectiva veșniciei. Banii vor deveni un instrument al binecuvântării pentru cei din jurul nostru, ajungând să-L glorificăm pe Dumnezeu prin ei. Pe de altă parte, cei stăpâniți de bani vor încerca să-L manipuleze, fără să reușească, pe Dumnezeu în interesul lor.

APLICARE:

<Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor …> (I Tim. 6:10). Să fim atenți la motivația noastră, la atitudinile noastre, la valorile, la mărturiile și la isprăvnicia noastră.     

 

NOTE:

..

4 FEBRUARIE 2001                                    CAP. III. CRUCEA ȘI ÎNVIEREA

MERGÂND LA IERUSALIM

Luca 18:31-34; 19: 1-10

Cuvântul de aur:

<Pentru că Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut. – Luca 19:10

INTRODUCERE:

Lecția de astăzi începe studiul secțiunii finale a Evangheliei după Luca. Această parte se concentrează asupra morții și învierii Domnului Isus. Înainte ca Domnul Isus să se îndrepte spre Ierusalim, El începe pregătirea ucenicilor în vederea evenimentelor care urmau să se petreacă. În trecerea lor prin Ierihon, Domnul Isus demonstrează că <Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut .>

EXPLICAREA LECȚIEI:

ISUS VESTEȘTE MOARTEA ȘI ÎNVIEREA SA (18:31-34). <Isus a luat cu Sine pe cei doisprezece și le-a zis: Iată că ne suim la Ierusalim …> Trecuseră șase luni de când Domnul Isus le-a vorbit ucenicilor Săi despre Cruce (Matei 16:21; Marcu 10:32). Conform relatării lui Luca, Isus a luat cu El pe cei doisprezece ucenici și i-a pregătit pentru întâmplările care urmau să se petreacă. <Și tot ce a fost scris despre Fiul omului se va împlini.> În continuare, Domnul Isus prezintă detaliile cu privire la moartea Sa (16:32-34). Relatarea călătoriei la Ierusalim începe în versetul 35 al acestui capitol și continuă în capitolele următoare. Domnul Isus atrage atenția asupra faptului că tot ceea ce urma să se întâmple fusese prevestit prin prooroci și că toate proorociile se vor împlini.

SALVATORUL CARE ÎI CAUTă PE CEI PIERDUțI (19:1-10). Ajuns în Ierihon, Domnul Isus are ocazia să-l întâlnească pe Zacheu, un om care nu era simpatizat în comunitatea evreiască. Zacheu, al cărui nume înseamnă <neprihănit,> trăia departe de acest sens. El era <mai marele vameșilor> și nu numai că aduna taxe de la poporul din care făcea parte, dar lucra și pentru romani. Cei din această breaslă aveau reputația că adunau mai mult decât le pretindeau romanii (3:12, 13). Zacheu, un renegat printre ai săi, a fost remarcat de către Domnul Isus, care dorea să mântuiască pe oricine Îl căuta. Comportarea lui Zacheu este mai mult decât copilăroasă, o persoană în postura sa nu-și putea permite să alerge. Cu toate acestea, Zacheu a <alergat înainte și s-a suit într-un dud ca să-L vadă pe Isus.> În acest sens, John Calvin scria: <Curiozitatea și simplitatea sunt pregătirea pentru credință.> Chiar Domnul Isus a spus: <Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un copilaș, cu nici un chip nu va intra în ea> (18:17). Se pare că mândria este cea care împiedică cel mai mult persoanele cu poziții importante în viață să vină la Domnul. Zacheu credea că el Îl căuta pe Isus (19:3), dar Domnul era cel care căuta (19:10). Prin natura sa, păcătosul nu are putere să-L caute pe Mântuitorul (Romani 3:11). Primii oameni care au păcătuit s-au ascuns de fața lui Dumnezeu, care a venit și i-a căutat (Geneza 3:1-10). Pe când trăia Domnul Isus pe pământ, El i-a căutat mereu pe cei păcătoși. Astăzi, această lucrare este făcută de către Duhul Sfânt. Zacheu avea un handicap, era mic de statură. Dorința sa de a-L vedea pe Domnul a fost atât de puternică, încât și-a călcat demnitatea și s-a urcat într-un copac. Spiritual vorbind, noi suntem ca și Zacheu, <mici de statură.> Nimeni nu se poate ridica la standardul lui Dumnezeu. Mulți oameni se văd <mari,> măsurându-se după normele lumii. Dar toate acestea sunt o <urâciune înaintea lui Dumnezeu> (16:15). Mulți vedeau în Zacheu un om bogat, cu putere, dar el era un păcătos falimentar, având nevoie de viața veșnică. Domnul Isus S-a invitat în casa sa și Zacheu L-a primit cu bucurie. Bucuria este cheia acestei Evanghelii. Zacheu devine musafir în casa sa, în timp ce Domnul Isus ia în stăpânire căminul său. Zacheu este gata să asculte și să facă tot ce trebuie pentru a fi mântuit. Domnul Isus a intrat în casa sa, chiar dacă fruntașii evreilor nu vedeau cu ochi buni legăturile Sale cu <vameșii și păcătoșii> (5:27-32). Pentru Zacheu, ziua aceea s-a încheiat în mod fericit. El s-a întâlnit cu Fiul lui Dumnezeu și viața sa a fost schimbată. <Isus i-a zis: Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci și el este fiul lui Avraam> (16:9). Ceea ce a apreciat Domnul Isus la Zacheu a fost sinceritatea sa. Credința este singura cale de a veni la Dumnezeu și a deveni fii ai lui Avraam (Evrei 11:6; Rom. 4:13-16; Gal. 3:29).

INTERPRETARE:

Valoarea supremă a acestui paragraf constă în faptul că el revelează capacitatea Domnului Isus de a cunoaște perfect tot ceea ce urma să se întâmple. Dacă interpretăm Crucea prin prizma evenimentelor dinainte, vom vedea în Domnul Isus un ÎNVINGăTOR.. El nu a cedat în fața unor oameni, ci a urmat cu demnitate o cale pe care Dumnezeu I-a trasat-o. El nu Și-a pierdut controlul nici o clipă, nici măcar atunci când a exclamat: <Tată, în mâinle Tale Îmi încredințez duhul!> Luca explică mai departe: <ei n-au înțeles nimic din aceste lucruri: căci vorbirea aceasta era ascunsă pentru ei, și nu pricepeau ce le spunea Isus.> Oamenii nu L-au putut urma, dar ucenicii au înțeles că El <va fi dat în mâna Neamurilor,> <că Îl vor batjocori, Îl vor ocărî, Îl vor scuipa.> Cu alte cuvinte, ucenicii au înțeles că <Îl vor omorî.> Dar, când Domnul le-a spus că <a treia zi va învia,> ei nu au putut înțelege. Ca urmare, n-au putut înțelege adevărata semnificație a suferințelor și a morții Sale.

Să revenim la întâlnirea dintre Isus și Zacheu. Acesta <a alergat înainte, și s-a suit într-un dud ca să-L vadă … Isus, când a ajuns în locul acela, Și-a ridicat ochii în sus și i-a zis: Zachee, … astăzi trebuie să rămân în casa ta. Zacheu s-a dat jos în grabă, și L-a primit cu bucurie. Când au văzut lucrul acesta, toți cârteau și ziceau: A intrat să găzduiască la un om păcătos!> Domnul Isus a acceptat invitația unui vameș. Nu știm ce a discutat Domnul cu Zacheu, dar Luca ne relatează că <Zacheu a stătut înaintea Domnului și I-a zis: Iată, Doamne, jumătate din avuția mea o dau săracilor …>  Apoi a continuat: <și, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit.>

<După discuția cu Domnul Isus, Zacheu a luat două hotărâri: aceea de a DA, și de a RESTITUI. Dorința sa de a primi mereu s-a transformat în compasiune pentru cei din jur. Ce s-a întâmplat? Răspunsul îl dă Domnul Isus: Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta. Mântuirea este cea care schimbă esențial natura umană. Lăcomia se transformă în bunăvoință, egoismul devine neprihănire. Domnul Isus explică mai departe: pentru că Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut. Isus l-a văzut, l-a găsit și l-a mântuit pe Zacheu. Să nu uităm însă că Domnul Isus mergea spre Cruce. Tot ceea ce înfăptuia, fie că era vorba de un orb, sau de Zacheu, El acționa în virtutea Crucii, pe a cărei cale mergea> (G. C. Morgan).

APLICARE:

Dumnezeu caută … Ce caută Dumnezeu? Pe cei pierduți (19:10), pe adevărații închinători (Ioan 4:23), roade în viața noastră (13:7) și slujitori credincioși (Ezechiel 22:30). Te-a găsit și pe tine?

 

Note:

 

11 Februarie, 2000                               CAP.III CRUCEA ȘI ÎNVIEREA

Cel care slujește

Luca 22:14-30

Cuvântul de aur:

<Voi să nu fiți așa. Ci cel mai mare dintre voi să fie cel mai mic, și cel ce cârmuiește ca cel ce slujește.>  – Luca 22:26

INTRODUCERE:

În zilele noastre, umilința este pusă la același nivel cu slăbiciunea, sau cu un sentiment foarte scăzut al valorii de sine. Un om căruia îi lipsește calitatea umilinței este surprinzător de prețuit în societatea noastră.  Adeseori, pe locurile cele mai înalte în societate ajung acei care se pun ei înșiși mai presus de alții.

            Domnul Isus, Creatorul universului, Regele regilor și Domnul domnilor, nu a spus niciodată vreun cuvânt de laudă.  El a refuzat în mod categoric standardele și valorile lumii.  Domnul Isus a știut că în fața lui Dumnezeu, înălțarea vine prin smerenie în lucrare.  Și cel mai adânc exemplu de urmat, îl avem în persoana și lucrarea Domnului Isus.

            Dușmanii Domnului Isus plănuiseră de multă vreme prinderea și uciderea Lui.  Și iată că au sosit zilele când Domnul Isus, împreună cu ucenicii Săi se află la Ierusalim, înainte de sărbătoarea Paștelor.  Desigur, evenimentele acestea nu L-au luat prin surprindere pe Domnul Isus (Luca 9:51).  Dar în fața evenimentelor care-L preocupau pe Învățătorul, ucenicii erau preocupați cu alte lucruri.

EXPLICARE:

I. Paștele (22:14-20)

            Paștele era menit spre amintirea mântuirii pe care Dumnezeu a adus-o poporului lui Israel în noaptea în care întâii născuți ai Egiptului au fost omorâți (Exodul 11:4-12:30).  Evreii nu trebuiau să uite evenimentul izbăvirii părinților lor.  Cu toate că Paștele era sărbătorit în familii, Domnul Isus dorește să-L sărbătorească împreună cu ucenicii Săi.  Prin aceasta El a arătat afecțiunea deosebită pe care o avea față de cei doisprezece.  Dar mai mult, Domnul Isus știa că aceasta a fost ultima dată când Paștele trebuia sărbătorit (16). 

            În tradiția Paștelui, cei care luau parte la sărbătoarea aceasta trebuiau să bea din rodul viței de patru ori: de două ori înainte de mâncare, și de două ori după terminarea mesei.  Paharul al treilea era numit Paharul Răscumpărării, și semnifica eliberarea Israelului din robia egipteană.  Se prea poate ca acest al treilea pahar să fie acela pe care Domnul Isus L-a luat și L-a dat ucenicilor Săi, spunându-le să-L împartă între ei.  Și apoi, Domnul Isus probabil că a luat al patrulea pahar, și pe acesta l-a instituit în amintirea unei Răscumpărări noi. 

            Ucenicii au știut că Domnul Isus vorbea în pilde atunci când le-a spus că trupul Său este pâinea care se coboară din cer, și că atunci când a spus că ei vor mânca Trupul Lui, Hristos nu vorbea despre vreun act de canibalism (Ioan 6:53-58).  Dar ceea ce nu și-au dat seama ucenicii, a fost faptul că trupul Domnului Isus va fi frânt pe cruce mult mai curând decât se așteptau ei.  Un nou legământ este instituit, un nou mod în care Dumnezeu lucrează cu omenirea (20).

II. Trădătorul (22:21-23)

            Se pare că Evanghelistul Luca nu pune accent pe ordinea cronologică, ci redă evenimentele în ordinea importanței lor.  Ceilalți evangheliști ne spun că Iuda nu a fost prezent la instituirea Cinei (Iuda este descoperit ca trădător înainte de Cină).  Isus știa că trădarea era parte din planul lui Dumnezeu, dar aceasta nu a scuzat fapta trădătorului.  Trădarea Fiului Lui Dumnezeu nu este un lucru de trecut cu vederea. 

            Imediat după ce au auzit cuvintele Domnului Isus (22), ucenicii au început să-și exprime tulburarea cu privire la anunțul făcut de Domnul.  Nici unul dintre ei nu se credea capabil de o asemenea grozăvie.  Dar se pare că ucenicii n-au făcut legătura între plecarea lui Iuda și planurile lui (Ioan 13:21-30). 

III. Cearta (22:24-30)

            Chiar și acum când mai erau doar câteva ore până la cruce, ucenicii nu realizau încă ce se va întâmpla.  Înlăturarea romanilor, tronul de la Ierusalim și rolul lor de cârmuitori, erau încă subiectele la care se gândeau ei.  Pentru că nu au înțeles originea Împărăției Domnului Isus, nu au putut înțelege nici calea înspre a deveni mare în această Împărăție.  Ucenicii știau felul în care cârmuiau împărații Neamurilor.  Și Domnul Isus folosește această imagine ca să le arate ucenicilor contrastul cu împărăția lui Dumnezeu. 

În casele evreilor, întâiul născut moștenea o parte mai mare a avuției tatălui său, în comparație cu fii cei mai tineri.  Ucenicii se purtau ca și cum fiecare dintre ei ar fi fost <íntâi născuți.>  Dar Domnul Isus le spune să gândească în felul celor mai mici.  Actul de slujire al Domnului Isus trebuia să fie pentru ucenici o pildă de urmat.  Apoi Domnul Isus le face o promisiune pe care pentru moment poate ucenicii nu au înțeles-o: de a fi părtași la masa Domnului în Împărăția Lui, și de a domni peste Israel.

INTERPRETARE

            Sărbătorirea Paștelor nu mai era necesară, pentru că Domnul Isus a fost Mielul desăvârșit al lui Dumnezeu, <care ridică păcatul lumii.> (Ioan 1:29, 1 Corint. 5:7).  După această jertfă nu mai era nevoie de o altă jertfă (Evrei 9:11-15).

            Nu este nimic mistic în frângerea pâinii sau în rodul viței.  Domnul Isus le lasă ucenicilor niște lucruri pe care le cunoșteau bine, pentru ca acestea să le amintească de dragostea Lui.  Dar acestea arată înspre părtășia noastră cu Domnul Isus, înspre sângele Lui care are puterea să ne curățească de păcat (1 Ioan 1:7). 

            Mulți oameni îl considerau pe stăpânul casei ca cea mai importantă persoană din casă, mult mai cu vază decât cel care slujea în casă.  Dar felul acesta de gândire nu se aplică la Împărăția Domnului Isus.  A sluji este o virtute, spune Hristos, iar nu a fi slujit.  Și slujirea Domnului Isus a fost desăvârșită, începând de la spălarea picioarelor ucenicilor Săi până la cruce, care a fost actul suprem de slujire (Matei 20:28).

            Înălțarea ucenicilor în Împărăția lui Dumnezeu avea să însemneze ceva cu totul diferit de ceea ce au înțeles ei la început.  Ucenicii urmau să cârmuiască Israelul într-un fel pe care nu și l-au imaginat.  Prin predicarea Evangheliei, aceeași oameni care erau adunați la sărbătorirea Paștelor cu Isus, aveau să vestească un fel nou în care poporul va fi judecat.  Prin vestirea Evangheliei, ucenicii au deschis porțile Împărăției.  Aceasta a avut loc pentru prima oară în ziua Cincizecimii, și se continuă și astăzi prin proclamarea veștii bune de către Biserică.

APLICARE

            Ce face ca un om să fie însemnat?  În biserică, astăzi, cu toții știm cine a cântat solo la program.  Dar câți știu cine a fost ușierul, sau cine a stat cu copiii în sala de alături, sacrificând din timpul și energia lui pentru a ajuta?  Aroganța este admirată de lumea de azi.  Umilința nu este văzută prea bine.  Ioan ne spune că Domnul Isus a luat ligheanul și ștergarul, și s-a aplecat să spele picioarele celor ce aveau să-l părăsească în curând.

            Dar exemplu Domnului Isus ne învață că adevărata smerenie este regula de bază a Împărăției.  

 

NOTE:

.

18 Februarie, 2000                                 CAP.III CRUCEA ȘI ÎNVIEREA

MURIND PE CRUCE

Luca 23:33-49

Cuvântul de aur:

<Isus a strigat cu glas tare: <Tată, în mâinile Tale îmi încredințez duhul!> Și când a zis aceste vorbe, Și-a dat duhul.> – Luca 23:46

INTRODUCERE:

            Misiunea Domnului Isus a ajuns la apogeu.  După ce a sărbătorit Paștele cu ucenicii Săi, le-a spălat picioarele, în semn de umilință, apoi a suferit agonia din grădina Getsimani, sub povara grea a destinului veșnic al omului.  A urmat apoi noaptea în fața judecății nedrepte, bătăile și batjocorile, cununa de spini și crucea grea pe umeri. 

            Probabil că dușmanii Domnului Isus erau în sfârșit mulțumiți, pentru că Cel care le stătuse ca un țepuș în coastă, era în sfârșit osândit.  Iar cei care fuseseră cu Isus, probabil că se uitau neíncrezători la evenimentele ce aveau loc, gândindu-se dacă oare Dumnezeu va interveni, fără să știe de fapt că ceea ce se  întâmplă este însăși intervenția lui Dumnezeu.  Domnul Isus împlinea planul Tatălui, prin care Hristos era dat la moarte pentru păcatul lumii.  Lumea nu mai văzuse niciodată o așa dovadă copleșitoare a dragostei.

EXPLICAREA

I. Hristosul (23:33-38)

            Mulți împărați în istorie au fost gata să-și dea slujitorii la moarte, pentru a se salva pe ei înșiși.  Dar Regele Isus a acceptat moartea pentru a-Și salva slujitorii.  Aceasta este dragostea lui Dumnezeu pentru noi. 

            La locul numit <al căpățânii,> au sosit ostașii romani împreună cu cei care urmau să fie crucificați.  Cuvântul grecesc âranion, înseamnă <căpățână> sau <craniu,> și este sursa cuvântului latin <Calvar.> 

            Romanii perfecționaseră execuția prin crucificare, pentru a încetini procesul de omorâre și a intensifica chinul condamnatului.  Cel crucificat murea încet, prin sufocare sub greutatea propriului trup care atârna și apăsa plămânii.  Pierderea de sânge și durerea cumplită contribuiau la îngreuierea respirației.  Moartea venea doar atunci când condamnatul nu mai putea să-și împingă corpul în sus prin apăsarea în cuiele care erau bătute în picioare. 

            Domnul Isus nu era singur pe Calvar.  Mai erau acolo doi condamnați ale căror nume nu le știm.  Știm doar că erau criminali (tâlhari – Matei 27:38; Marcu 15:27).  Ca să adauge la umilirea Domnului Isus, romanii L-au pus între doi tâlhari.  Aceasta ne atrage atenția asupra scopului morții lui Hristos: moartea în locul păcătoșilor. 

            Mulți cred că grăirea <Tată, iartă-i căci nu știu ce fac!> este prima dintre grăirile de pe cruce ale Domnului Isus.  Se poate ca aceste cuvinte să fi fost rostite în timp ce cuiele ÎI erau bătute în mâini și în picioare.  Desigur, mulți dintre preoți au crezut mai târziu (Fapte 6:7; 15:5; Filipeni 3:5).  Cei care au asistat la moartea Domnului Isus nu au înțeles că El era Cel ales de Dumnezeu ca să poarte păcatele poporului Său, așa că mulți L-au batjocorit (35).  Dar dacă Domnul Isus S-ar fi mânuit pe Sine Însuși de la moarte, nici un alt om nu ar fi avut posibilitatea salvării.  Ostașii romani de asemenea contribuie la batjocurile adresate Domnului Isus. În felul lor de înțelegere, Domnul Isus nu era decât un om de rând care a fost prins și condamnat pentru că a încercat să provoace o răscoală.  Inscripția de pe cruce nu era menită doar ca o batjocură la adresa Domnului Isus, ci și la adresa iudeilor.  Pilat a folosit prilejul să arate că regele iudeilor (38) erau un om chinuit, muribund.  Ceea ce Pilat nu a știut, a fost faptul că prin semnul pe care l-a pus pe cruce, el a declarat un adevăr pe care nu l-a înțeles: Domnul Isus este <Rege al regilor și Domn al domnilor.> (Apocalipsa 19:16)

II. Tâlharii (23:39-43)

            Două atitudini total opuse sunt arătate în persoanele celor doi tâlhari:  unul, din motive egoiste, dorește ca Domnul Isus să-l salveze, pe când celălalt își recunoaște starea de condamnat.  Nu aflăm de unde știe tâlharul acesta că Domnul Isus este nevinovat, și nici de unde știe despre Împărăția lui Isus.  Tonul lui se pare că sugerează smerenie și pocăință, pentru că Îl recunoaște pe Hristos ca Domn (42), și Îl roagă să-Și aducă aminte de el în Împărăția Lui.  Și Domnul Isus îl ascultă (43).

III. Apogeul (23:44-49)

            La amiază (ceasul al șaselea), întunerecul cuprinde toată țara, timp de trei ore, ca și cum Dumnezeu ar fi tras o cortină de întunerec pentru a-L ascunde pe Fiul Său de cei care-L chinuiau. În templu, perdeaua care despărțea Sfânta Sfintelor de locul Sfânt s-a rupt prin mijloc.  Iar evenimentele dramatice care au avut loc în ziua aceea au ajuns la apogeu atunci când Domnul Isus a strigat <Tată, în Mânile Tale Îmi încredințez duhul.>(46) 

În mod cu totul neașteptat, un sutaș roman, poate cel care fusese responsabil cu crucificarea, <a slăvit pe Dumnezeu,>  recunoscând că Domnul Isus a fost un om neprihănit.  Nu știm exact momentul când sutașul roman și-a dat seama de adevărul acesta.  Poate a fost întunerecul care a venit pe neașteptate, sau poate cuvintele pe care Domnul Isus le-a schimbat cu tâlharul.  Sau, martor fiind la atâtea condamnări anterioare, sutașul a observat ceva deosebit în cuvintele și faptele Domnului Isus.  Ceilalți oameni care asistaseră la crucificare, ni se spune că <s-au întors, bătându-se în piept.> (48)  Acesta era un semn de frică, durere și disperare (Luca 18:13).  Aceștia poate au fost cei care L-au cunoscut pe Isus mai îndeaproape (49).  Nu putem să ne imaginăm durerea celor care-L cunoscuseră pe Domnul Isus, care fuseseră vindecați de Mâna Lui iubitoare, sau care au fost martori la dragostea cu care Domnul Isus a adunat la El copilașii. 

INTERPRETARE

Unii s-au întors de la scena aceasta de durere, la activitățile lor zilnice.  Oare ce fel de oameni au fost aceștia după ce au asistat la moartea Fiului lui Dumnezeu?  Oare și-au dat seama că evenimentele pe care tocmai le văzuseră au fost unice în istoria omenirii? 

Ceea ce dușmanii Domnului Isus au văzut ca o biruință a lor, a fost de fapt manifestarea voiei lui Dumnezeu și a dragostei Lui infinite pentru creaturile răzvrătite.  Și odată cu ruperea perdelei din lăuntrul templului, intrarea noastră la Dumnezeu este posibilă (Evrei 9:1-8; 10:19-22).  Odată cu strigătul Domnului Isus de pe cruce (46), lucrarea de jertfire a fost desăvârșită.  Sub cerul întunecat, Fiul lui Dumnezeu a plătit prețul păcatului omenirii, făcând posibilă împăcarea noastră cu Dumnezeul Cel Sfânt.

APLICARE

Toți cunoaștem istoria Vechiului Testament cu privire la Avraam.  Dar mai puțini ne amintim de un eveniment care a avut loc după moartea lui Avraam.  Când Avraam a murit, Geneza 25:9 ne spune că Isaac și Ismael și-au îngropat tatăl.  Acești oameni au trăit separați aproximativ 75 de ani.  A trebuit ca tatăl lor să moară, pentru ca ei să se întâlnească. 

Dumnezeu și omul au fost separați de zidul păcatului.  Omul este complet neputincios în a ajunge la Dumnezeu.  Dar Dumnezeu, în mila Sa nemărginită L-a trimes pe Hristos ca să îndeplinească ceea ce noi nu am fi fost în stare niciodată să îndeplinim prin eforturile noastre.  A trebuit ca să fie o moarte, ca omul să fie împăcat cu Dumnezeu.  Dar moartea aceasta încă lucrează în inimile celor condamnați în păcat.  <Dumnezeu își arată dragostea Lui față de noi, prin faptul că pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.> (Romani 5:8)

 

NOTE:

 

25 Februarie, 2000                              CAP.III CRUCEA ȘI ÎNVIEREA

MARTORII ÎNVIERII

Luca 24:33-49

CUVÂNTUL DE AUR

<Și să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăința și iertarea păcatelor, începând din Ierusalim.  Voi sunteți martori ai acestor lucruri.> – Luca 24:47,48

INTRODUCERE

            Îngroparea Domnului Isus a trebuit să fie făcută în grabă, datorită Sabatului, care începea la asfințitul soarelui.  Dar după Sabat, dis de dimineață, niște femei s-au dus la mormânt, ca să sfârșească ceea ce ar fi trebuit să facă înainte de Sabat.  Dar mormântul era gol, și doi îngeri li s-au arătat, spunându-le că Isus este viu (Luca 24:1-6).  Mai târziu, Domnul Isus S-a arătat Mariei, și celorlalte femei (Marcu 16:9-11; Ioan 20:11-18), iar apoi lui Petru (Luca 24:34).  Mai târziu, Domnul Isus S-a arătat la doi ucenici pe drumul înspre Emaus, iar după ce li S-a descoperit, S-a făcut nevăzut din mijlocul lor (v.27).

            EXPLICARE

Întâlnirea (24:33-35)

            Desigur că evenimentele acelei zile au fost destul de greu de priceput pentru ucenici.  Tot ce văzuseră era mormântul gol.  Puteau oare să fie siguri că Domnul a înviat?  Dacă trupul Lui a fost furat?  S-ar fi putut ca totul să fie aranjat de către evrei, pentru ca apoi să-i învinuiască pe ucenici de hoție și să-i aresteze și pe ei.  De aceea, când s-au adunat împreună, ucenicii s-au adunat în secret (Ioan 20:19).

            În culmea bucuriei, cei doi ucenici care merseseră la Emaus au dat de veste celor unsprezece (Iuda nu mai era).  Așa se numeau: <cei unsprezece,> chiar dacă și Toma lipsea din mijlocul lor atunci.  În versetul 34, se pare că vorbește unul dintre cei unsprezece ucenici, pentru că Cleopa și cu tovarășul lui de drum n-aveau de unde să știe despre arătarea Domnului lui Petru. Dar în versetul 35, este clar că vorbesc cei doi.  Ei înșiși L-au văzut pe Domnul.  Imaginați-vă mirarea și bucuria ucenicilor când și-au dat seama că zvonurile pe care le auziseră cu privire la înviere par să fie adevărate. 

Prezența Domnului Isus (24:36-46)

            Ultima dată când Îl văzuseră ucenicii, Domnul Isus murea pe cruce.  Iar acum, deodată Îl văd că stă în mijlocul lor.  Nu este de mirare că atunci când ucenicii L-au văzut, au crezut că este un duh, sau o stafie.  Domnul Isus îi dojenește pe ucenici, dar nu aspru.  El le cunoștea gândurile și îndoielile.  De aceea le cere nu doar să-L privească, ci chiar să-L atingă.  Domnul dorea ca ucenicii Săi să fie complet încredințați de realitatea învierii, deoarece slujba de vestire a Evangheliei urma să le fie încredințată lor.  Și ca să le întărească și mai mult convingerea, Domnul Isus le oferă altă dovadă:  mâncarea. 

            Dar pentru a fi martori buni ai Evangheliei, ucenicii au trebuit să înțeleagă Scripturile.  De aceea Domnul Isus <le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile.>  Probabil că ucenicii au fost mult mai atenți la aceste explicații decât înainte când umblau pe drumurile prăfuite ale Palestinei.  Spunându-le că <așa trebuia să pătimească Hristos,> Domnul Isus poate le-a explicat profețiile din Psalmul 22:1-21, Isaia 53, Psalmul  16:9-11 sau alte pasaje din Vechiul Testament, care s-au împlinit în persoana și viața Domnului Isus. 

Misiunea (24:47-47)

            Împlinirea profețiilor în evenimentele de la Paște, atât moartea cât și învierea Domnului Isus, au ca scop nu doar o informație teoretică, ci pocăința și iertarea păcatelor, a tuturor oamenilor, începând cu cei de la Ierusalim și apoi în toată lumea.  Ucenicii au avut ocazia binecuvântată de a asista la toate evenimentele din viața și lucrarea Domnului Isus.  Dar cu privilegiul acesta, Domnul Isus acum le încredințează o responsabilitate mare: aceea de a fi martori a ceea ce au văzut și au auzit, martori ai suferințelor și învierii Lui. 

 INTERPRETARE

Problema ucenicilor era frica.  Dar această frică era cauzată de lipsa de înțelegere și de necredință.  Dar Domnul Isus știa că lucrarea care le stătea în față ucenicilor era mult prea măreață pentru starea lor.  Prezența Domnului Isus le întărește credința, și pentru prima oară, ucenicii înțeleg natura Împărăției despre care Domnul Isus vorbise de atâta timp. 

            Când se arată ucenicilor, Domnul Isus nu se oprește doar la a le dovedi că ceea ce au profețit cei din vechime s-a împlinit.  Ucenicii trebuiau să înțeleagă bine profețiile și împlinirile lor, dar Hristos le spune ucenicilor că toate au avut un scop precis: de a-i aduce pe oameni la o relație cu Dumnezeu, bazată pe pocăință și pe iertarea păcatelor.  Dar pentru ca vestea bună a împăcării să fie auzită, ucenicii trebuiau să treacă la acțiune.  Și Domnul Isus le amintește că lucrarea aceasta este atât de măreață și de crucială în ochii lui Dumnezeu, încât nu va putea fi făcută decât prin puterea de sus, prin puterea Duhului Sfânt.

APLICARE

1. Nu putem vorbi despre identitatea Domnului Isus fără a amiti învierea Lui.  Învierea este dovada că Isus este Fiul lui Dumnezeu.  Pavel ne spune că Isus a fost <dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea din morți.> (Romani 1:4)  

            2. Fără înviere, suntem lipsiți de orice asigurare cu privire la viitor, și de orice nădejde.  Dacă nu a înviat Hristos, moartea își păstrează puterea, groapa morții este tot înfricoșătoare, iar viața după moarte rămâne un mister de nepătruns.  Atunci credința creștină devine inutilă. 

            Dar noi credem într-un Mântuitor înviat, pentru că avem dovezi din belșug care să susțină credința noastră.  Slujim Salvatorului, datorită mărturiei celor care L-au văzut înviat.  Și la rândul nostru, și noi suntem martorii Lui

 

NOTE:

 

 

 

+++++++++++++++++++++++++++

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Note:

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s