Paradoxurile naşterii lui Mesia (Mica 5:1-4)

Posted by statu pe 11 februarie 2011

Ce dă măsura unui om? Primele răspunsuri care ne sar în minte sunt: cultura lui, realizările lui, moştenirea lui? De aceea în ultimii ani asistăm la o inflaţie de dicţionare de personalităţi de tip Who’s Who care îşi caută victimele printre persoanele cu intenţii de ascensiune. Ce dă măsura unui om? Dacă ne mai frământăm puţin mintea am putea găsi şi altele: caracterul său, statura sa morală, binele care l-a făcut şi mulţimea celor pe care i-a ajutat. Ce dă măsura unui om? Probabil că nu este uşor să găsim un răspuns la această întrebare capitală, dar cred că viaţa unui asemenea om trebuie să fi avut un impact extraordinar nu numai pentru generaţia sa ci pentru mai multe generaţii consecutive. Un om cu adevărat mare, trebuie să fie acela care pe lângă toate acestea a avut o conştiinţă clară a vocaţiei şi, îndrăznesc să spun, a fost anunţat încă înainte de a se naşte. În aceste condiţii puţini oameni se mai califică să intre în galeria celor mai renumite personalităţi ale lumii. Despre unele personalităţi au fost inventate împrejurări speciale în care ar fi avut loc naşterea, semne pe cer şi anunţuri profetice.

Există o astfel de persoană celebră care în ciuda faptului că a trăit doar trei ani, viaţa sa a avut un impact de cel puţin două milenii şi încă mai continuă să impresioneze. Este vorba despre Isus din Nazaret. Despre el citim că a fost prezis în repetate rânduri încă din zorii civilizaţiei umane. Primilor oameni Dumnezeu le spusese că se va ridica dintre urmaşii lui Adam şi al Evei se va ridica unul care va ridica rasa umană din mizeria supunerii faţă de diavolul şi îi va da lovitura de moarte (Gen. 3:15). Din păcate sosirea acestuia s-a lăsat aşteptată milenii la rând fără ca problema să fi fost rezolvată.

Patriarhul Iacov a primit înştiinţarea că unul dintre fiii săi, un altul decât fiul său preferat Iosif, va avea onoarea de a da principele familiei alese de Dumnezeu pe pământ. Astfel lui Iuda Dumnezeu îi promitea prin testamentul lui Iacov că va avea un domnitor în familie până când va veni unul numit Şilo (Trimis) ca să conducă toate popoarele lumii (Gen. 49:10). Israel a ajuns să aibă un regat şi o dinastie domnitoare, dar acest regat nu a ajuns niciodată la stăpânire mondială. Regele David însuşi a primit promisiunea unei dinastii fără sfârşit (2Sam. 7:15-16). Cu toate acestea, împărăţia s-a rupt în două după numai două generaţii de la întemeierea sa şi a sfârşit desfiinţată cu totul, iar populaţia deportată. E adevărat că Dumnezeu a îngăduit refacerea regatului dar nu a mai ajuns niciodată la strălucirea de pe vremea lui David şi Solomon, cu atât mai puţin să acceadă la stăpânire mondială. Împlinirea promisiunii a rămas suspendată.

Descendenţa din Işai a unuia care va pacifia şi va conduce pământul prin autoritatea cuvintelor sale, fără forţa armelor se află şi în promisiunea lui Isaia (11:1-5) în sec. VIII a.Chr. Tot în această perioadă se ridică profetul Mica din Moreşet anunţând printre oracole de judecată şi un oracol surprinzător:

„Dar tu, Betleeme Efrata,

deşi eşti neînsemnat printre miile lui Iuda,

totuşi din tine Îmi va ieşi

Cel Ce va fi Conducător în Israel,

Cel a Cărui origine este din vechime,

chiar din zilele veşniciei.

De aceea El îi va abandona

până la vremea când cea care trebuie să nască va naşte.

Apoi, rămăşiţa fraţilor Săi se va întoarce la israeliţi.

El se va înfăţişa şi va păstori poporul în puterea Domnului,

în toată maiestatea Numelui Domnului, Dumnezeul Său.

Şi ei vor locui liniştiţi,

căci atunci El va fi măreţ până la marginile pământului!”

(Mica 5:1-3)

Intenţionez să zăbovim asupra acestui oracol pentru a ne strădui să înţelegem minunăţiile prezise de profetul înainte cu 700 de ani ca realităţile acestea să se întâmple. Ne aducem aminte din relatările Evangheliei după Matei că atunci când magii din Răsărit au căutat pe regele de curând născut al iudeilor la curtea de la Ierusalim, consilierii lui Irod au ştiut unde să-l caute pe Mesia: în Betleemul din Iudeea pentru că aşa a prezis profetul Mica, citând textul de mai sus (Mt. 2:3-6). Într-adevăr originea lui Mesia din Betleemul Iudeei este transparentă.

Aşadar predicţia lui Mica s-a împlinit în persoana lui Isus din Nazaret. Să privim mai atent la detaliile pe care acest om a fost inspirat de Dumnezeu să le pună în persoana celui ce urma să vină, chiar dacă a trebuit să se mulţumească a le vedea de departe fără a le înţelege pe deplin (1Pt. 1:10-12). Paradoxul este un enunţ contradictoriu dar care poate fi demonstrabil. Oracolul lui Mica privitor la Mesia conţine cel puţin trei paradoxuri.

Primul paradox: Cum se putea ca cineva care se năştea din Betleemul Iudeei să aibă originea în veşnicie?

Israel a avut tot felul de conducători. A fi conducător cu pedigree presupune să ai naşterea corespunzătoare. Spre deosebire de alţi regi contemporani cu sine, cu precedentul rege Saul şi cu mulţi conducători din zilele noastre, regele David nu a făcut din satul natal capitala statului său, nici măcar capitala vreunui regiuni. Faptul că pe vremea lui David a existat la Betleem o garnizoană filisteană presupune existenţa unor lucrări de apărare specifice unei cetăţi. Abia nepotul său Roboam a fortificat aşezarea (2Cr. 11:6). David, însă, a întemeiat capitala la Ierusalim, într-un teritoriu neutru preluat de la canaaneni. Aşadar familia regală s-a aşezat la Ierusalim. David a avut care s-au născut la Hebron sau la Ierusalim. Următorii regi ai lui Iuda s-au născut în capitală.

Profetul vorbeşte despre vremuri în care Betleemul urma să intre în rândul cetăţilor obişnuite alături de celelalte. Invazia asiriană din 701 a.Chr. a terminat opoziţia ridicată de cetăţile întărite din Iuda, lăsând capitala fără nicio apărare. Numai intervenţia lui Dumnezeu a oprit căderea Ierusalimului înaintea trupelor lui Sanherib. După 100 de ani au ajuns la Ierusalim babilonienii. Ei au desfiinţat Iuda ca regat şi au deportat populaţia de rang şi meşteşugarii, ceea ce a dus la sărăcirea ţării.

Aici Mica refuză a folosi termenul „rege” care ar fi fost mai natural pentru a desemna un asemenea lider, poate pentru că acest tip de lider a fost corupt prin întrebuinţare. Conducătorul lui Israel care va veni din Betleem va avea o origine care se va putea urmări până la originile dinastiei (cf. Is. 63:9, 11). În cel mai fericit caz, evreii ar fi înţeles că acesta urma să aibă o genealogie curată până la Adam, fiul lui Dumnezeu.

Cine s-ar fi gândit că prinţul din Betleem urma să fie Cel fără început? Domnnul Isus îşi începe lucrarea cu anunţul: „Pocăiţi-vă căci Împărăţia Cerurilor este aproape!” Când este interogat de Sanhedrin, Domnul afirmă nu numai că este Mesia ci şi că va veni cu autoritatea lui Dumnezeu Însuşi (Mc. 14:62-63), fapt care îi atrage acuza de hulă. Pilat însuşi este deranjat de îndârjirea cu care Domnul refuză să se apere de acuzele evident neîntemeiate ale acuzatorilor Săi şi Îl întreabă direct: „Atunci un Împărat tot eşti?” Răspunsul vine prompt: „Da sunt! Pentru aceasta m-am născut!” Deşi nu a purtat niciodată pe pământ purpura şi coroana, decât purpura soldaţilor şi coroana de spini, era ceva regal în toată purtarea lui. Deşi nu a avut soldaţi în subordine, era ceva regal în cuvintele sale, o autoritate de care ascultau şi duhurile. Deşi a recunoscut că Împărăţia Sa nu era din lumea aceasta, Împărăţia Sa era printre oameni. Oriunde cineva accepta autoritatea lui Dumnezeu asupra vieţii Sale acolo ajungea Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aceasta este în expansiune continuă.

Apostolul Ioan are ceva de spus despre Domnul Isus care a fost înviat şi înălţat la ceruri. El este „Cel Care este, Care era şi Care vine, întâiul născut dintre morţi, Conducătorul regilor pământului, Cel care ne iubeşte, Care ne-a eliberat prin sângele Lui şi ne-a făcut să fim o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu Tatăl Său” (Ap. 1:5-6). El este „Alfa şi Omega, Cel care va veni pe nori şi orice ochi Îl va vedea, Cel Atotputernic” (Ap. 1:8). El este „Cel Dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu! Cel care a fost mort şi acum este viu, Cel care are cheile Morţii şi ale Locuinţei Morţilor” (Ap. 1:18). El este Cel a cărui faţă strălucea ca soarele în toată puterea lui, ale cărui picioare erau ca arama aprinsă, al Cărui glas era ca vuietul unor ape mari, Care poartă în mână Cele Şapte Stele şi din a Cărui gură iese o sabie cu două tăişuri” (Ap. 1:15-16). El este Împăratul căruia îi cântă cerul, Mielul care a fost junghiat şi care „a răscumpărat oameni din orice seminţie, limbă, popor şi neam şi a făcut o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru” (Ap. 5:10). El este „Cel credincios şi adevărat, ai Cărui ochi sunt ca para focului, Care poartă un nume pe care nu-l ştie nimeni, Care este îmbrăcat într-o haină înmuiată în sânge, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel care conduce armatele îngereşti călare pe un cal alb şi pe a cărui coapsă scrie Regele regilor şi Împăratul împăraţilor” (Ap. 19:11-16). El este „Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David” (Ap. 5:5). El este „Rădăcina şi Spiţa lui David, Steaua Strălucitoare de dimineaţă” (Ap. 22:16).

Domnul Isus este Regele a cărui obârşie trece dincolo de Adam, dincolo de timp. Isus este Dumnezeu Însuşi.

Al doilea paradox: Cum putea ca Dumnezeu să-şi fixeze calendarul refacerii relaţiei sale cu Israel în funcţie de „cea care urma să nască”? Câte femei din Israel şi din lume nu se aflau în această situaţie? Cum putea Dumnezeu să dea un semn ca acesta. Ce putea fi atât de neobişnuit în naşterea unei copil?

Este greu să ne dăm seama din puţinele cuvinte ale profeţiei lui Mica despre înţelesul acestor cuvinte. Isaia, contemporanul lui Mica, a primit o profeţie asemănătoare şi mai detaliată. Să investigăm această profeţie cu speranţa că vom găsi mai multe detalii ajutătoare pentru interpretarea acelor puţine cuvinte din Mica. În contextul invaziei din nord a alianţei arameo-israelite, profetul Isaia îl anunţă pe regele Ahazia, un idolatru fără pereche, că Dumnezeu are planuri precise cu privire la regatul lui Iuda şi că ele nu includ deocamdată căderea Ierusalimului.

Dumnezeu îi lui Ahaz privilegiul, la fel cum va face cu fiul acestuia, Ezechia, de a cere un semn care să certifice faptul că Dumnezeu este la cârma evenimentelor. Ahaz, însă, refuză să ceară un semn. Sub sloganul neispitirii lui Dumnezeu, se ascunde multă necredinţă. Ca să desăvârşească profeţia lui Isaia, Dumnezeu ia iniţiativa de a-i da un semn lui Ahaz: „Iată tânăra va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi îi va pune numele Emanuel” (7:14). Domnul îi dădea un răgaz lui Iuda până la ieşirea din copilărie a acestui copil ce urma să se nască cel mai probabil lui Isaia. Vor urma 12 ani de belşug, dar după ce această perioadă se va încheia Asiria va invada Iuda şi va pustii totul în calea lor. Cu toate acestea nu vor reuşi să dovedească regatul lui Iuda şi nu îşi vor putea încheia planurile aşa cum şi le doreau cu privile la Iuda.

La fel cum cuvintele rostite de profetul Isaia erau mărturie pentru Israel, copiii lui Isaia erau „semne şi prevestiri în Israel de la Domnul Oştirilor” (8:18). Predicţia privitoare la viitorul apropiat ilustrată prin copilul profetului Isaia este folosită pentru a anunţa o profeţie mai specială care priveşte viitorul îndepărtat. Profeţia aceasta anunţă că vremea de necaz şi întuneric va fi întreruptă de apariţia unei „mari lumini” (9:2), de încetarea războaielor şi de vremuri de pace. Totul va fi pornit de acest alt Copil care se va naşte tuturor şi Căruia I se adresează cu apelative dintre cele mai măreţe, ca lui Dumnezeu Însuşi şi care va prelua domnia regelui David: Isaia 9:6-7.

Apostolul Matei inspirat de Duhul lui Dumnezeu recunoaşte că naşterea excepţională a Domnului Isus se potriveşte acestor predicţii din Isaia care îl avea în vedere pe un copil supranumit Emanuel (Dumnezeu este cu noi), născut ca dovadă a faptului că Dumnezeu este interesat de poporul Său. Şi cum altfel ar putea fi din moment ce vocaţia acestui copil era aceea de a „mântui pe poporul Său de păcatele sale” (1:21-23).

Despre acesta copil îngerul anunţa Mariei că era Fiul lui Dumnezeu şi că urma să primească domnia pentru totdeauna (Luca 1:30-32). Minunea era cu atât mai mare cu cât naşterea Sa era cu totul specială, prin intervenţia lui Dumnezeu în procesul zămislirii. Naşterea acestui copil a fost identificată corect de primii martori ai întrupării drept intervenţia personală a lui Dumnezeu. Zaharia exclamă profetic:

„Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel,

pentru că a venit în ajutor şi Şi-a răscumpărat poporul!

El ne-a ridicat un corn de mântuire în casa slujitorului Său David

Aşa cum a spus prin gura sfinţilor Săi profeţi din vechime

Şi ne-a adus izbăvire de duşmanii noştri şi din mâinile celor ce ne urăsc.” (Luca 1:68-70)

Simeon care fusese anunţat că nu va muri până nu-L va vedea pe Mesia, declamă şi el profetic:

„Ochii Mei au văzut mântuirea Ta

pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor

o lumină care să slujească celorlalte neamuri drept revelaţie,

iar poporului Tău, Israel, drept glorie!” (Luca 2:29-32)

Ana era o femeie specială care aştepta mântuirea lui Israel în post şi rugăciune. Şi ea L-a identificat pe Mesia în Pruncul Isus şi a vorbit cu toţi cei care aşteptau răscumpărarea Ierusalimului (2:38).

Acesta era copilul care se potrivea descrierii şi trebuia să aducă vremurile de pace.

Al treilea paradox: Cum se putea ca un om să conducă poporul în toată maiestatea lui Dumnezeu şi slava Lui să cuprindă tot pământul? Au mai fost lideri în Israel, a căror splendoare au captat atenţia popoarelor învecinate. Aşa au fost David şi Solomon care au primit închinarea popoarelor subjugate şi admiraţia popoarelor care au dorit alianţa cu imperiul evreu. Totuşi aceasta situaţie a fost de relativă scurtă durată şi nu a fost descrisă drept una în care Dumnezeu să se fi manifestat în toată maiestatea Lui.

Ca să se împlinească promisiunea că acest Conducător „va păstori poporul în puterea Domnului” era nevoie ca Duhul lui Dumnezeu să fie prezent din belşug şi să coordoneze viaţa acelui conducător, aşa cum numai Moise a mai condus poporul. Deşi toţi liderii, fie ei religioşi sau politici, erau imaginaţi prin metafora ciobanului, iar poporul era imaginat ca o turmă, numai unii lideri s-au calificat pentru o deplină întruchipare de lideri-păstori. Dumnezeu Însuşi şi-a „condus poporul” (Ex. 15:13), lucrare pentru care S-a folosit de Moise şi Aaron (Ps. 77:20). Prezenţa Duhului lui Dumnezeu peste Moise era atât de mare încât i-a îndestulat şi pe alţi 70 de presbiteri care l-au asistat în problemele de conducere (Num. 11). Desigur aceasta nu înseamnă că Duhul este o materie care poate fi tăiată în 72 de părţi egale. Dar prezenţa Duhului în viaţa unui om putea fi suficientă pentru toată diversitatea slujirilor pe care le îndeplinea prin darurile corespunzătoare acestora. Când responsabilităţile erau împărţite între mai multe persoane, darurile erau distribuite şi ele altfel.

Ioan Botezătorul a primit misiunea de a precede şi anunţa sosirea lui Mesia. El a primit un semn prin care să îl recunoască pe Acesta: la botez Duhul Sfânt să se oprească deasupra lui în chip de porumbel (Ioan 1:31-33). Despre El tot Ioan afirma că este diferit de toţi mesagerii lui Dumnezeu pentru că „Dumnezeu nu-i dă Duhul cu măsură” (Ioan 3:34). Şi într-adevăr prin faptele şi cuvintele Sale, Domnul Isus a dovedit cu prisosinţă că este plin de Duhul lui Dumnezeu. Despre El ap. Ioan afirma că este Cuvântul lui Dumnezeu prin care au fost create toate lucrurile (Ioan 1:1-12).

Ca să se împlinească profeţia că acest Conducător va păstori poporul „în toată maiestatea Numelui Domnului Dumnezeului Său” era nevoie ca nobleţea caracterului lui Dumnezeu, cel mai mare monarh dintre câţi există, să fie prezentă în caracterul său. Ce face un monarh să fie mare? Cărţile de înţelepciune răspund aproape invariabil: înţelepciunea manifestată în sentinţe de dreptate. Regele Solomon şi-a dorit înţelepciunea ca să fie un garant al dreptăţii în Israel şi Dumnezeu i-a dăruit-o pentru că a decis înţelept (1Regi 3:5-15). Înţelepciunea aceasta se manifesta printr-un cuvânt cu autoritate, a cărui judecată nu putea fi pusă la îndoială. Pentru aceasta regele avea nevoie să se aplece asupra Legii lui Moise şi să o cunoască bine (Deut. 17:18-20). Splendoarea dată de veşminte, de palat şi de familie veneau ca un dar de la Dumnezeu peste regele care căuta binele poporului Său. Au fost regi care au investit mai mult în palat decât pentru binele poporului. Solomon Însuşi a impus biruri tot mai mari peste populaţie pentru a întreţine aparatul funcţionăresc, armata şi proiectele de construcţie tot mai mari din ţară.

Domnul Isus şi-a început oficial lucrarea în sinagoga din Nazaret, când a citit din pericopa zilei tocmai textul din Isaia 61:1-2 care anunţa:

Duhul Domnului este peste Mine

Căci M-a uns ca să aduc celor sărmani vestea bună.

El M-a trimis să vestesc celor captivi eliberarea

Şi orbilor – căpătarea vederii

Să-i eliberez pe cei cei asupriţi

Şi să vestesc anul de îndurare al Domnului. (Luca 4:18)

Tot Isaia a văzut ziua în care va veni Mesia şi va pacifia pământul cicatrizat de atâtea războaie, transformându-l într-o nouă grădină a Edenului. Din păcate înţelegerea momentului în care se va întâmpla acest plan dacă se va întâmpla vreodată pe acest pământ sau doar în ceruri a divizat pe interpreţii Bibliei. Ceea ce este evident se referă la caracterul acestei Persoane pe umerii Căreia stă această responsabilitate. Ea este numită Mlădiţa din tulpina lui Işai, Vlăstarul din rădăcina lui Işai, sau Rădăcina lui Işai. Caracterul acestei persoane este descris prin cuvintele din Isaia 11:2-5.

Aceeaşi preocupare pentru proclamarea dreptăţii lui Dumnezeu este atribuită celui numit Robul Domnului şi Alesul lui Dumnezeu, Căruia Dumnezeu îi promite tot sprijinul şi că va pune Duhul Său peste El (Isaia 42:1-4). Evanghelistul Matei, care este foarte atent să identifice profeţiile din VT care s-au împlinit în persoana şi lucrarea Domnului Isus arată că această promisiune s-a împlinit (Mt. 12:15-21).

Concluzie

Cele trei paradoxuri din profeţia lui Mica vorbesc în moduri diferite despre unul şi acelaşi: Mesia va fi în egală măsură om şi Dumnezeu. Evreii nu au reuşit să priceapă mai bine această realitate decât prin afirmarea descendenţei regelui davidic din Adam, fiul lui Dumnezeu. Aici este vorba despre mai mult: este vorba despre o prezenţă neamestecată a firii dumnezeieşti. Tocmai această realitate a fost demonstrată de Domnul Isus nu numai prin pretenţiile Sale care i-au exasperat pe teologi, ci mai ales prin învierea Sa din morţi. Tocmai de aceea Evanghelia predicată de ap. Petru şi ap. Pavel conţineau atât referinţa la întruparea (viaţa şi moartea) Domnului Isus, cât şi la învierea Sa din morţi (F. ap. 2; 4:10; 5:29-31; 10:36-43; Rom. 1:1-4; 1Cor. 15:4-6).

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s