În Romani 3, apostolul Pavel descrie starea de păcat a omenirii. După câteva afirmații cu caracter general, el se lansează într-o descriere care enumeră mădularele trupului uman: gâtlejul, limba, buzele, gura, picioarele, mersul și ochii. Interesant și clar, un studiu care așteaptă să fie adus înaintea bisericii. Este și portretul nostru, dacă ne-ar fi lăsat Dumnezeu să fim judecați de Lege. Slavă Domnului că El a găsit o ieșire din aceasta situație.
Romani 3:10 după cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Romani 3:11 Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Romani 3:12 Toţi s-au abătut și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar.
Romani 3:13 Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înșele; sub buze au venin de aspidă; Romani 3:14 gura le este plină de blestem și de amărăciune; Romani 3:15 au picioarele grabnice să verse sânge; Romani 3:16 prăpădul și pustiirea sunt pe drumul lor; Romani 3:17 nu cunosc calea păcii; Romani 3:18 frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor.”
Professor, Midwestern Baptist Theological Seminary
On February 23, 1856, Charles H. Spurgeon found a spare moment to write to a friend about the remarkable revival that was happening under his preaching. He had been in London for less than two years, and in that short time, his popularity had grown such that no building could hold the thousands coming to hear him. England had not seen the likes of Spurgeon since the days of Wesley and Whitefield. “Everywhere, at all hours, places are crammed to the doors. The devil is wide awake, but so, too, is the Master.”
With this growing popularity, the invitations to preach were pouring in. Just that week, Spurgeon had already preached eleven times. His letter concluded with a list of the fourteen preaching engagements he had the following week, preaching two to three times a day (Autobiography, 2:101–2). He would maintain this preaching pace for the first fifteen years of his ministry, and even as poor health began to limit his activity, Spurgeon still regularly preached four times a week in his own church, and usually two or three more times in other venues.
How did he do it? Amid pastoring a growing church, preparing sermons for publication, mentoring pastoral students, caring for his family, and more, how did he find time to prepare so many sermons? For Spurgeon, an important key was learning to deliver his sermons extemporaneously.
What Is Extemporaneous Preaching?
Spurgeon once delivered a lecture to his students on extemporaneous speaking, summarizing his approach on sermon delivery (“The Faculty of Impromptu Speech” in Lectures to My Students). He divided extemporaneous speaking into two categories: “speech impromptu” and extemporaneous sermon delivery.
‘Speech Impromptu’
The first is what he called “speech impromptu,” that is, preaching “without special preparation, without notes or immediate forethought” (227). His general rule was that no ministry should be made up primarily of this kind of preaching. Quakers or Plymouth Brethren preachers had the distinctive practice of not preparing and simply waiting for the Spirit to provide them a sermon. But Spurgeon believed such sermons tended to be repetitive and often void of solid teaching. “Churches are not to be held together except by an instructive ministry; a mere filling up of time with oratory will not suffice” (227).
“The ability to speak clearly and compellingly without preparation can be a tremendous gift to the church.”
At the same time, many unforeseen opportunities to speak arise in ministry: A church member speaks divisively at a meeting, and you, as the pastor, need to respond. A public meeting goes off course with unhelpful comments, and you are burdened to “counteract the mischief, and lead the assembly into a more profitable line of thought” (234). At a funeral, you are unexpectedly invited to say a few words. In all these events, the ability to speak clearly and compellingly without preparation can be a tremendous gift to the church.
Extemporaneous Sermon Delivery
The second kind of speaking is extemporaneous sermon delivery, where “the words are extemporal, as I think they always should be, but the thoughts are the result of research and study” (230). This was Spurgeon’s preferred preaching method. Spurgeon’s prodigious study habits are evident in his library, much of which resides today at the Spurgeon Library in Kansas City, Missouri. These six thousand volumes (half of his original library) contain works of theology, biblical studies, preaching, church history, poetry, fiction, classics, and much more. They give ample evidence of his wide and thoughtful study. Of course, his most important study was in the Bible, and his many Bibles reveal not only discipline but also prayerful meditation.
Beyond his reading, Spurgeon was always on the lookout for illustrations, anecdotes, helpful sayings, and anything else that could be used in a sermon. From his observations on the train to the latest headline in the newspaper to a bird on his windowsill, everything around him provided fresh insight into the truths of God’s word, and he attentively stored them for future use.
Of course, Spurgeon also dedicated time to prepare sermons. Throughout the week, he was constantly jotting down potential sermon outlines (he called them “skeletons”) out of the overflow of his Bible study and meditation. He spent the most time on his Sunday-morning sermons, devoting his Saturday evenings to preparation. A few hours on Sunday afternoons were spent preparing his Sunday-evening sermons, which tended to complement the morning sermon. For Monday and Thursday-night meetings, Spurgeon usually preached a more devotional sermon based on the things he found himself meditating on that week.
Fruit of Vast Labor
Both forms of extemporaneous speaking require a significant amount of hard work and training. Spurgeon warned students who saw this ability as an excuse for laziness:
Did we hear a single heart whisper, “I wish I had it, for then I should have no need to study so arduously”? Ah! Then you must not have it, you are unworthy of the boon, and unfit to be trusted with it. If you seek this gift as a pillow for an idle head, you will be much mistaken; for the possession of this noble power will involve you in a vast amount of labor in order to increase and even to retain it. (233)
“Step into the pulpit with less reliance on your notes and more prayerful dependence on the Spirit.”
Far from enabling laziness, cultivating this skill will take more work than simply writing a manuscript. So why go through that work? Spurgeon believed extemporaneous delivery enables preachers to connect with their hearers far more than a read or memorized sermon ever could. Preaching extemporaneously enables the preacher to engage the hearer not only with his mouth but with his eyes and heart. This is why people in many other professions work at this skill. From politicians to freestyle rappers, they can develop an impressive ability to speak extemporaneously with eloquence and power.
So, why not the Christian preacher?
Growing in Extemporaneous Speaking
To be sure, extemporaneous speaking, and especially impromptu speaking, is a skill that not every preacher will be able to develop. But Spurgeon encouraged all his students to try. As an exercise, he would sometimes assign his students a topic for a speech on the spot. On one occasion, he called a student to speak on Zacchaeus. The student stood up and said, “Zacchaeus was little of stature; so am I. Zacchaeus was up a tree; so am I. Zacchaeus came down; so will I.” He sat back down to the applause of all his classmates and teacher (A Pictorial Biography of C.H. Spurgeon, 88). This student showed some potential!
What advice would Spurgeon have for developing this ability?
1. Study and prepare.
“You will not be able to extemporize good thinking unless you have been in the habit of thinking and feeding your mind with abundant and nourishing food” (236). Unless you have fed your mind with abundant study and have worked hard to meditate on what you have read, you will have little worthwhile to say. In one sense, extemporaneous preaching requires more work, not less, than written manuscript sermons, because rather than preparing a manuscript, the preacher must prepare himself.
For Spurgeon, one evidence of his study is that his sermons always had an outline, often with points and subpoints. Rather than just rambling through a text, he always organized his thoughts and prepared his sermon in a cohesive and clear structure.
2. Speak out of your own spiritual experience.
“Accustom yourselves to heavenly meditations, search the Scriptures, delight yourselves in the law of the Lord, and you need not fear to speak of things which you have tasted and handled of the good word of God” (236). Don’t feel the need to speak beyond what you have personally come to know. But insofar as the Spirit has revealed wonderful things in his word to you, speak out of your own experience and meditation. Share what has encouraged you and how you have applied these truths in your own life.
3. Select familiar topics.
This was Spurgeon’s practice, especially when it came to his Monday-night devotionals. “When standing up on such occasions, one’s mind makes a review, and inquires, ‘What subject has already taken up my thought during the day? What have I met with in my reading during the past week? What is most laid upon my heart at this hour? What is suggested by the hymns or the prayers?’” (238). Rather than working from a blank slate, speak on topics that have already occupied your thoughts or are suggested by your context.
4. Learn how language works.
Extemporaneous speakers don’t have the benefit of editing their sermons. So you must master the language from the beginning. “Like a workman he becomes familiar with his tools, and handles them as every day companions” (241). Spurgeon found it especially helpful to translate Latin classics, forcing him to understand how the English language works and how to use it effectively. Whatever you do, seek to master grammar, composition, and all those skills from your grade-school language class.
5. Practice in private.
Rather than waiting until you’re unexpectedly called upon, begin practicing in private, even if it means preaching to your chairs and bookshelves. Better yet, gather other aspiring preachers and practice with one another. Spurgeon would often speak out loud in his private study. “I find it very helpful to be able, in private devotion, to pray with my voice; reading aloud is more beneficial to me than the silent process; and when I am mentally working out a sermon, it is a relief to me to speak to myself as the thoughts flow forth” (242).
6. Cultivate dependence on the Spirit.
Public speaking can be terrifying, and even more so without a manuscript. How does the preacher not give way to fear and anxiety? Only by depending on God. “Everything depends upon your being cool and unflurried. Forebodings of failure, and fear of man, will ruin you. Go on, trusting in God, and all will be well” (243). This doesn’t mean we can count on the Spirit’s help if we’ve been lazy. But if we have studied, prepared, and prayed, then we can trust the Spirit to be with us as we seek to serve God’s people.
From Page to People
The aim here is not merely to develop a skill. Our task as preachers is more than simply to become skilled rhetoricians. Rather, the aim is to equip ourselves to best edify the church. So, whether you preach from a simple outline, a full manuscript, or somewhere in between, all of us can improve our delivery and our ability to connect better with our hearers. This is where Spurgeon’s challenge applies. Step into the pulpit with less reliance on your notes and more prayerful dependence on the Spirit. Work on speaking less from your manuscript and more from your heart. And keep your eyes less on the page and more on your people.
The best way to grow is by doing. Your first attempts may seem feeble, but who knows? God can use even your imperfect efforts to accomplish his powerful work. So, keep working at it. Look for opportunities to speak of Christ. Find other preachers to help you. And as Spurgeon told his students, “You must continually practice extemporizing, and if to gain suitable opportunities you should frequently speak the word in cottages, in the school-rooms of our hamlets, or to two or three by the wayside, your profiting shall be known unto all men” (247).
“Cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela, despre care n-au auzit?Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui dacă nu sînt trimişi?” – ROMANI 10:14,15
După ce a expus minunatul plan al mîntuirii dumnezeieşti, după ce a îndreptat privirile cititorilor către o lume pierdută, coruptă în plăcerile ei, epuizată de suferinţă, înecată în lacrimile ei, apostolul Pavel mişcat şi îngrijorat, se opreşte ca să pună aceste patru întrebări:
1. “Cum vor chema pe Acela în care n-au crezut?” Cine ar putea să evalueze binecuvîntările care rezultă din acest simplu fapt: a crede din inimă în Domnul Isus Hristos? “Oricine va chema Numele Domnului va fi mîntuit”, mîntuit de păcatele din trecut şi de vina lui, mîntuit de puterea prezentă a păcatului, salvat de la iazul de foc cu toate chinurile lui veşnice! Credincioşii se bucură nespus de această mîntuire sigură şi veşnică, dar cîţi dintre ei se gîndesc şi au pe inimă mîntuirea altor suflete din sutele de milioane de oameni nemîntuiţi?
2. “Cum vor crede în Acela despre care n-au auzit?” Ei n-au auzit pentru că noi, sîntem surzi, nu ei. Da, surzi la nevoile şi la apelul celor ce zac ruinaţi de păcat, sîntem surzi faţă de această tragică stare a oamenilor, şi noi avansăm tot felul de scuze: “…n-am vreme, sînt foarte ocupat, nu cred că ei vor lua aminte, sau poate frica şi ruşinea de a nu fi batjocoriţi sau zeflemisiţi, etc.
3. “Cum vor auzi despre El fără ca cineva să le propovăduiască?” Dincolo de orizontul nostru mărginit sînt sute de milioane de suflete fără Dumnezeu, fără nici o nădejde şi unii chiar fără Cuvîntul lui Dumnezeu. Nu este vorba aici de a fi un predicator talentat ci pur şi simplu numai de a spune şi altora despre ce a făcut Dumnezeu pentru tine, despre lucrarea Domnului Isus de la Golgota, despre iertarea deplină de păcate, şi toate acestea în cuvintele cele mai simple şi din toată inima.
4. “Şi cum vor predica dacă nu au fost trimişi?” Deasemenea nici aici nu este vorba de o învestitură specială din partea lui Dumnezeu într-o lucrare specială. El a avut în adevăr oameni deosebiţi, înzestraţi de El pentru deosebite lucrări de trezire şi de vestire a Evangheliei prin care au fost cîştigate milioane de suflete. Dar aici este vorba exact de ce a spus Domnul Isus: “Rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său.” (Mat. 9:37).
De aceea apostolul Pavel subliniază că “credinţa vine din cele auzite iar cele auzite prin Cuvîntul lui Dumnezeu” (vs. 17).
Să rugăm pe Domnul să ne facă nişte secerători simpli, fără titluri şi reputaţie.
Regulile au rămas aceleași peste veacuri, iar apostolul Pavel este un exemplu vrednic de urmat. Predicarea trebuie să aibă următoarele caracteristici:
I. Integritate. „Ca unii care am lepădat meşteşugirile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi …“ (Efes. 4:2).
II. Fidelitate. „ … nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu“ (Efes. 4:2).
III. Claritate „ … prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc“ (Efes. 4:3). Trebuie să adaptăm exprimarea la puterea ascultătorilor.
IV. Umilință „Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii voştri, pentru Isus“ (Efes. 4:5). Dintre toate felurile de predicare, cea mai rea este predicarea care-l înalță pe predicator, iar aceasta nu este nici pe departe așa de rară cum am putea crede.
Poate Dumnezeu să binecuvinteze un mugure de credință? Poate El să se uite la puținul din noi care este după voia Lui și să ne facă bine? Iată o întrebare foarte importantă pentru aceste zile de mare încercare venite peste întreg pământul. Vă propun să învățăm dintr-o întâmplare de demult, petrecută pe vremea regilor din Israel. Prima scenă este tragică și dezgustătoare
I. Un rege într-un mare impas.
„Noi am fiert pe fiul meu şi l-am mâncat. Şi în ziua următoare i-am zis: ‘Dă pe fiul tău să-l mâncăm.’ Dar ea a ascuns pe fiul ei.” Cum a auzit împăratul cuvintele acestei femei, şi-a rupt hainele, când stătea pe zid. Şi poporul a văzut că, pe dinăuntru, avea un sac de păr pe trup. Împăratul a zis: „Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea dacă va rămâne astăzi capul lui Elisei, fiul lui Şafat, pe trupul lui!” (2 Regi 6:30-31)
Trei oameni, trei circumstanțe diferite, trei lecții practice pentru tine.
Lucrarea creștină nu se rezumă doar la predicare și la botezarea converitiților. Ea presupune o schimbare a vieții. Convertiții nu sunt niște copii orfani, ci niște nou născuți care au dreptul la o îngrijire deosebită din partea păstorilor. De la cele trei personaje principale ale epistolei, aflate în trei circumstanțe diferite, învățăm trei lecții de viață.
I. De la Onisim, timorat și împins de la spate să se întoarcă la stăpân, învățăm că niciodată nu este prea devreme să îndrepți o greșeală.
II. De la Filimon, cel care dăruise adunării o casă de adunare, robi pentru spălarea picioarelor, hrană pentru musafiri și care este anunțat acum de Pavel că s-ar fi cuvenit să mergă la Roma să-l asiste pe Pavel sau să il trimită măcar înapoi pe Onisim și că trebuie să-i pregătească un log de găzduire, pentru că ,,este dator“ (v.19), învățăm că niciodată nu-i prea mult ce faci pentru Domnul.
III. De la ,,bătrânul și întemnițatul Pavel“ învățăm că niciodată nu-s circumstanțele prea urâte ca să faci ceva frumos. niciodată nu e situația prea rea ca să nu scoți ceva bun din ea.
Elisei a avut un ceas de dezechilibru și îndoială. Ca discipol al lui ilie, el s-a văzut nesigur dacă Dumnezeu îi va da harul să continue mandatul profetic. Dacă sunteți atenți la text, există cinci dovezi că cineva este chemat cu adevărat la slujire:
I. Este un o care-i respectă pe ceilalți slujitori ai lui Dumnezeu. Elisei refuză să se angajeze într-un dialog cu ceilalți despre ,,înălțarea la cer“ a lui Ilie. Știe că lucrul acesta este împotriva dorinței acestui om. Cam la fel suntem și noi la acest eveniment: fratelui Pitt nu-i place să se vorbească despre el. Ca și Ilie, este un om care caută experiențele cu Dumnezeu în smerenie și singurătate. De fapt, adevărata măsură a unui om este ceea ce este elcu Dumnezeu în sigurătate.
II. Este un om care se ține scai de cei care lucrează pentru Dumnzeu. Citiți acei de trei ori: ,,viu este Dumnezeu și viu este sufletul tău că nu te voi părăsi“. Nu există ucenic fără ucenicie! În climaul actual de singurătate se cuvine să ne reafirmăm atașamentul nostru față de cei cu care slujim alături: ,,Sfinții din țară sunt toată plăcerea mea“.
III. Este un om care caută supranaturalul în lucrarea sa. ,,Unde este acum Dumnezeul lui Ilie“ nu este un regret după Ilie, ci un oftat după Dumnezeul care se manifestase plenar prin lucrarea acelui om. De fapt, Eliahu înseamnă literal ,,Domnul este adevăratul Dumnezeu“ (Elohim este Domnul). Dă-mi voia să-ți spun: ,,Dacă tot ce se întâmplă în slujirea ta pentru Domnul se poate explica rațional, mă îndoiesc foarte mult că este ,,lucrarea … Domnului“!
IV. Este un om care, după ce a avut confirmarea în singurătate, este confirmat public prin faptul că Dumnezeu îl folosește pentru ,,vindecarea“ apelor din care curge viață spre ceilalți (2 regi 2:19-22). N-a fost un efect trecător. ,,Şi apele au fost vindecate până în ziua aceasta, după cuvântul pe care-l rostise Domnul.“
V. Este un om pe care-l apără în mod suranatural însuși Dumnezeu. Vai de cei care-l batjocoresc pe ,,robul Domnului“! Când oamenii se sălbăticesc, Dumnezeu folosește fiarele sălbatice ca să-Și impună voia. Urșii ucid pe cei ce l-au batjocorit pe Elisei (2 regi 2:23-25). Nu există nevinovăție în cei care se opun lucrării lui Dumnezeu și-i prigonesc pe cei trimiși la ei!
Simpatia pentru alți lucrători, atașamentul față de ei, apariția supranaturalului în slujirea proprie, confirmarea că ești o binecuvântare pentru cei din jur și faptul că suntem plasați sub protecția divină sunt și dovezile noastre, cum au fst și pentru Elisei, că dubile noastre sunt spulberate de dovezile intervenților divine.
Introducere: Moise a fost luat la rost de Aaron și Maria pentru că-și luase o nevastă etiopiană. Rasismul a fost dintotdeauna o problemă și continuă să fie și azi. Deosebirile dintre oameni sunt însă doar de suprafață. Toți sunt creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Iată un exemplu binevenit:
I. Ebed-Melec, etiopianul doar ,,a auzit“ de necazul profetului ieremia și imediat a luat la inimă (Ier. 38:7-10). Putea foarte bine să spună că nu este treaba lui, dar reacția lui dă pe față o inimă săritoare și gata să ajute.
II. Ebed-Melec a înfruntat ,,opinia publică“ care l-a încovoiat pe împăratul Zedechia (Ier. 38:1-6). De unde a avut omul acesta atâta curaj? Pe ce s-a sprijinit el? Un negru, plecat din start cu un handicat extraordinar riscă furia mai marilor împărăției!
III. Ebed-Melec s-a implicat personal în scoaterea lui Ieremia din groapă (Ier. 38:10-12). Urmăriți0l cum verifică trăinicia frânghiilor și cum se preocupă de confortul profetului. Ce inimă bună a avut omul acesta!
IV. Ebed-Melec dispare înapoi în anonimat după întâmplarea aceasta cu Ieremia. Să-i fi venit de hac complotiștii de la palat? Nu știm. Biblia ni-l dă exemplu și … atât.
Încheiere: Oameni albi cu o inimă neagră și un negru cu o inimă albă. Dumnezeu nu se uită la culoarea pielii pentru că a venit să mântuiască inimi, nu piei! Înaintea Lui, toate inimile sunt la fel, negre de păcat. Dorința Lui este să le facă albe, ca inima acestui Ebed-Melec.
În traducere, Ebed-Melec înseamnă ,,slujitorul împăratului“. Fii și tu unul din ei. Dumnezeu te așteaptă!
Când eram seminarist la București, fratele director Ioan Bunaciu ironiza foamea noastră după noi descoperitele ,,schițe de predici“ zicându-ne:
,,Căutați bine prin pod sau pe la mansardă că sunt pe-acolo caietele cu schițe ale lui Jean Stanevschi și ale lui Alexa Popovici ...“
Le-am tot căutat noi, dar nu le-am găsit. Știam însă de la tatăl meu, unul din preferații lui Jean Stanevschi, că existau cu adevărat câteva caiete cu schițe traduse din limba germană. Nu știu ce s-a făcut cu ele și e paguba noastră. Schițele de studiu și cărțile sunt ca pâinea pentru lucrătorii creștini. Cu cât o frângem și o împărțim la mai mulți cu atât rămân mai multe ,,coșuri cu firimituri“. Dumnezeu repetă minunea asta ori de câte ori există unii flămânzi și alții care au doar doi pești și cinci pâini ...
Luați cu încredere!
Domnul va face să avem fiecare din belșug.
Pas(i)unea pastorilor 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.