Category Archives: Serii de studii

Binecuvântații din Matei 5

Binecuvântarea oferită celor blânzi

Matei 7:1-6 (Matei 5:5)

Scopul lecţiei: Să descoperim cine sunt cei ce au parte de a treia binecuvântare rostită de Domnul Isus în Predica de pe Munte şi să înţelegem care este esenţa acestei binecuvântări.

Contextul lecţiei:  În primele fericiri anunţate de Domnul Isus în Predica de pe Munte, este evidenţiată atitudinea pe care trebuie să o aibă cetăţenii Împărăţiei faţă de ei înşişi („ferice de cei săraci în duh”) şi faţă de păcat („ferice de cei ce plâng”). Cea de-a treia fericire enumerată de Domnul Isus („ferice de cei blânzi”) descoperă atitudinea pe care trebuie să o aibă cetăţenii Împărăţiei atunci când sunt înzestraţi cu autoritate şi putere. Deşi cetăţenilor Împărăţiei li se cere să fie tari şi puternici, manifestarea acestora trebuie să exprime blândeţe.

Conţinutul lecţiei: Păstrând în atenţie cea de-a treia fericire anunţată de Domnul Isus, în contrast cu pasajul lecţiei biblice de astăzi, descoperim:

1.    Ce înseamnă a fi blând

Termenul grecesc „praus”, folosit pentru a-i identifica pe cei blânzi, este greu de tradus. Acesta poate să însemne absenţa pretenţiilor (1 Petru 3:4, 14-15), sau a fi gentil (blând – Matei 11:29; Iacov 3:13) şi paşnic (Matei 21:5) . Deoarece pentru greci bărbaţii adevăraţi erau războinici, blândeţea era considerată un viciu, nu o virtute.

Din perspectivă divină, blândeţea este însă o virtute spirituală care a înnobilat pe cei mai mari oameni ai lui Dumnezeu: Moise (Fapte 7:24; Numeri 12:3), Domnul Isus (Matei 11:29, 21:5) şi apostolul Pavel (1 Corinteni  4:21, 2 Corinteni 10:1), este roada Duhului Sfânt (Galateni 5:23), cerută tuturor celor credincioşi (Efeseni 4:1-2; Iacov 3:13; 1 Petru 3:4) şi mai ales celor implicaţi în slujire (1 Timotei 3:3; 6:11; Tit 3:2), o virtute spirituală care trebuie să fie văzută de toţi oamenii (Filipeni 4:5; 2 Timotei 2:24-25).

Aplicaţii practice: faceţi portretul unui om blând şi arătaţi de ce este această virtute spirituală tot mai rară în zilele noastre.

2.    Un opus al blândeţii

Prin Predica de pe Munte, Domnul Isus a condamnat atitudinea de judecată care este în contrast cu cea a unui duh blând şi liniştit (Matei 5:5; 1 Petru 3:3-4). Termenul „krinete”, care este tradus prin „a judeca”, îi identifică pe cei ce au o atitudine negativistă, un duh de critică, cei care acuză şi condamnă cu scop de a distruge. Domnul Isus condamnă această atitudine de critică, arătând că: cel ce judecă va fi judecat (Matei 7:1/b), cel ce judecă va fi tratat în acelaşi fel (Matei 7:2), cel ce judecă nu este mai bun decât cel judecat (Matei 7:4-5), judecata nu este dreaptă (Matei 7:5;1 Corinteni 11:28; 2 Corinteni 13:5; Galateni 6:3-4), iar atitudinea de judecată este condamnată de Dumnezeu (Matei 7:1; Filipeni 2:3-4; Galateni 6:2; Romani 12:3).

 Aplicaţii practice: faceţi portretul unei persoane stăpânite de duhul de critică şi arătaţi de ce este această atitudine tot mai frecventă. Subliniaţi felul în care poate fi confruntat duhul de critică şi arătaţi ce paşi ar trebui să facă o persoană stăpânită de această atitudine pentru a dobândi un duh blând şi liniştit.

3.    Ce binecuvântare este promisă celor blânzi

Dacă pentru cei stăpâniţi de duhul de critică Domnul Isus a rostit o condamnare, pentru toţi cei blînzi Domnul Isus a promis o binecuvântare. Prin această promisiune Domnul Isus a arătat că cei blânzi vor moşteni pământul (Matei 5:5/b). Această promisiune a fost  interpretată însă în mod diferit, făcându-se referire la: ţara promisă de Dumnezeu lui Israel (Isaia 57:13, 60:21; Psalmul 37:9, 11, 29), pământul , locul în care Dumnezeu ne-a aşezat să locuim (2 Petru 3:10; Psalmul 102:25-26; Isaia 51:6), sau cerul nou şi pământul nou pe care  Dumnezeu îl va crea (Isaia 66:22; Apocalipsa 21:1).Sensul corect al interpretării acestei promisiuni arată că cetăţenii Împărăţiei pe care a venit s-o întemeieze Domnul Isus vor moşteni ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru noi prin Hristos (2 Corinteni 6:10; Matei 19:28; Galateni 4:7; Romani 8:16-17).

Întrebări pentru discuţii:

1.    Cum definiţi blândeţea ?
2.    Blândeţea este un viciu sau o virtute ?
3.    Ce persoane menţionate de Sfânta Scriptură au strălucit prin blândeţe ?
4.    De ce trebuie ca blândeţea să înnobileze pe fiecare credincios ?
5.    Ce atitudine aflată în contrast cu blândeţea a fost condamnată de Domnul Isus ?
6.    De ce i-a condamnat Domnul Isus pe cei stăpâniţi de duhul de judecată ?
7.    Ce înseamnă promisiunea făcută de Domnul Isus celor blânzi ?

Pastor Dan Boingeanu

********************

Binecuvântarea oferită celor milostivi

Matei 6:1-6 (Matei 5:7)

Scopul lecţiei: Să descoperim cine sunt cei menţionaţi de Domnul Isus în cea de-a cincea fericire, modul în care trebuie să ne exprimăm mila şi compasiunea faţă de semeni şi să cunoaştem binecuvântările pe care le primesc cei milostivi.

Conţinutul lecţiei:
  Dacă în primele patru fericiri enunţate în Predica de pe Munte, Domnul Isus a făcut referire la trăsături de caracter (virtuţi spirituale) care ne-au descoperit atitudinile pe care trebuie să le aibă cetăţenii Împărăţiei lui Dumnezeu faţă de ei înşişi şi faţă de preceptele Împărăţiei, prin cea de-a cincea fericire El face referire la binecuvântarea  pe care o primesc cei ce sunt pregătiţi să acţioneze, exprimând milă şi compasiune faţă de semeni. Studiind această fericire, descoperim:

1.    Cine sunt cei milostivi

Mila defineşte o atitudine de iertare a celui ce a greşit şi de compasiune faţă de cel aflat în nevoie, iar cei milostivi sunt oamenii care prin acţiuni concrete împlinesc nevoile celor aflaţi în suferinţă. Înţelegem aceste adevăruri prin exemplul „samariteanului milostiv” (Luca 10:30-37), „pilda robului nemilostiv” (Matei 18:21-35) şi cea a „bogatului nemilostiv” (Luca 19-31). Mila nu este însă numai o manifestare de ocazie, ci o acţiune continuă a celor credincioşi, având baze biblice atât în Vechiul Testament (Psalmul  37:21, 112:5; Proverbe 14:31), cât şi în învăţătura Domnului Isus (Matei 6:1-3, 9:13, 12:7, 18:21-34) şi a Noului Testament (Iacov 2:13; 1 Petru 3:8; Iuda 1:23). Cei miloşi se aseamănă cu Dumnezeu, fiindcă mila este unul dintre atributele lui Dumnezeu (Iona 4:2; Osea 11:8; Matei 9:36; Evrei 2:17; Iacov 5:11).


2.    Modul în care oamenii fac milostenie

După ce i-a fericit pe cei milostivi (Matei 5:7),  Domnul Isus a condamnat modul greşit în care fac oamenii milostenie (Matei 6:1-4). În această secţiune a Predicii de pe Munte, Domnul Isus a arătat că Dumnezeu aşteaptă ca oamenii să fie buni unii cu alţii şi să se ajute, dăruind cu generozitate ori de câteori cineva a ajuns în nevoie. În acelaşi timp, Domnul Isus a arătat că, pe lângă actul şi măsura milosteniei, la fel de importantă este şi motivaţia cu care este împlinită această jertfă. De aceea El îi condamnă pe cei ce fac milostenie cu o motivaţie greşită (pentru a câştiga merite – neprihănire personală – Matei 6:1, pentru a dobândi popularitate – Matei 6:1 sau a primi aprecierea oamenilor – Matei 6:3) şi prezintă motivaţiile corecte, arătând că milostenia trebuie să fie făcută fără a se ţine evidenţa (Matei 6:1), în ascuns (Matei 6:3), cu nădejdea răsplătirii oferite de Dumnezeu (Matei 6:4) şi ca un act al închinării (Matei 6:5-6).

Aplicaţie practică: arătaţi formele greşite prin care este practicată milostenia în zilele noastre, menţionând motivele pentru care oamenii aleg aceste alternative.

3.    Binecuvântarea primită de cei milostivi

Pentru cei milostivi, Domnul Isus a promis ca binecuvântare faptul că şi ei vor avea parte de milă (Matei 5:7/b). Această promisiune nu înseamnă că cei ce dovedesc milă faţă de cei aflaţi în nevoie vor câştiga mila lui Dumnezeu, ci, fiindcă au avut parte de mila lui Dumnezeu aceştia trebuie să dovedescă milă faţă de semeni (Matei 18:21-35).

Aplicaţie practică: arătaţi de ce nu mai jertfesc oamenii din zilele noastre cu generozitate, menţionând care sunt cauzele şi consecinţele acestui fapt.

Întrebări pentru discuţii:

1.    Cine sunt cei la care a făcut referire Domnul Isus în a cincea fericire ?
2.    Mila este o atitudine sau o acţiune ?
3.    Care sunt bazele biblice ale milosteniei ?
4.    De ce a condamnat Domnul Isus milostenia fariseilor ?
5.    Ce motivaţii greşite pot avea oamenii atunci când fac milostenie ?
6.    Ce motivaţii (corecte) trebuie să determine actul milosteniei ?
7.    Ce binecuvântare a promis Domnul Isus celor milostivi ?

Pastor Dan Boingeanu
***********************

Binecuvântarea oferită celor cu inima curată

Mat.5:27-37 (Mat.5:8)


Scopul lecţiei:
Să descoperim ce înseamnă a avea o inimă curată, de ce a ajuns omul să aibă inima murdară, cum putem dobândi o inimă curată şi ce binecuvântare  primesc cei ce trăiesc împlinind această condiţie spirituală.

Conţinutul lecţiei: Cea de-a şasea fericire rostită de Domnul Isus în Preica de pe Munte, este cea mai semnificativă fericire rostită de Domnul Isus, fiindcă împlinirea ei dă sens şi face posibilă împlinirea tuturor celorlalte fericiri. Înţelegem esenţa acestei fericiri descoperind:

1.    Ce înseamnă a avea o inimă curată

Inima curată „ kataros te kardia”, defineşte starea interioară şi valorile morale ale unei persoane exprimate prin gândire, motivaţii, decizii şi sentimente. Pentru a defini starea de curăţie, în NoulTestament sunt folosiţi doi termeni: „hagnos” care înseamnă a fi cast (castitate), pur, sincer, curat (Tit 2:5,Fil.4:8;2 Cor.11:2;1 Pet.3:2;1 Tim.5:22;2 Cor.7:11) şi „kataros”, folosit de 27 de ori în Noul Testament cu sensul de a fi curat în interiorul fiinţei tale (spălat), pur (în sensul unui metal curăţit prin foc), fără vină, dar şi de a fi pus deoparte pentru o lucrare sfântă (Mat.5:8;23:26;Ioan.13:10;Ioan15:3,1 Tim.1:5;3:9,2 im.2:22). Inima curată, este un subiect primordial al Sintelor Scripturi (Deut.10:16;30:6;1 Sam.15:22,  Is.1 10-17;Ier.4:4), iar curăţia inimii despre care a vorbit Domnul Isus în cea de-a şasea fericire poate fi o referire la condiţia apropierii de Dumnezeu menţionată in psalmi (Ps.24:3-4,6).

2.    De ce a ajuns omul să aibă inima murdară

Inima omului a ajuns murdară din pricina întinăciunii păcatului ( Rom.1:19-32:Gen.6:5;Mat.15:8-9;19-20; Ps.139:23-24). Păcatul care aduce cea mai mare întinîciune este „preacurvia” (Mat.5:27-32). Acesta întinează ochii (prin privire), inima (prin poftă) şi trupul (prin comiterea faptei) (Mat.5:27-29;2 Pet.2:14;Mat.12:39;Iac.4:4;1 Cor.6:18). Deşi comiterea păcatului precurviei este condamnată de Dumnezeu prin Legea Mozaică (Mat.5:27;Ex.20:14;Deut.5.18), Domnul Isus arată garavitatea acestui păcat nu numai datorită măsurii în care acesta întinează, ci şi a pedepsei de care este urmat (Mat. 5:28-32;1 Cor.6:9-10;Gal.5:19-21;Rom.6:13).

3.    Cum se poate dobândi curăţia inimii

Curăţia inimii  este iniţiativa lui Dumnezeu (Ier.31:33;32:39;33:29) şi este împlinită prin puterea jertfei Donnului Isus, pentru toţi cei ce cred, îşi recunosc păcatul şi se pocăiesc (1 Ioan 1:7-9;2 Cor.5:17;1 Cor.6:9-11;Ef.1:7;Evrei 9:141 Pet.1:18-19;1 Ioan.2:2). Dacă o inimă curată poate fi dobândită prin credinţă, pentru a păstra inima curată trebuie să strângem cuvântul lui Dumnezeu în inima noastră  (Ps.11:9;11) şi să trăim împlinind voia lui Dumnezeu, fugind de poftele ochilor, poftele firii şi poftele lumii  (Iov. 31:1; 2 Tim.2:22;1 Pet.4:1-5).

4.    Ce binecuvântare primesc cei ce au inima curată

Celor cu inima cutrată Domnul Isus le-a promis că „vor vedea pe Dumnezeu” (Mat.5:8). Prin această binecuvântare înţelegem că cei cu inima curată vor experimenta prezenţa lui Dumnezeu (Iov.42:5;Ps.36:7-9;Ps.36:7-9), vor avea parte de binecuvântările lui Dumnezeu (Ps.66:18), îl vor vedea pe Dumnezeu (Iov.19:25;Ap.22:3-4 şi vor fi ca Dumnezeu (1 Ioan 3:2).

Întrebări pentru discuţie:

1.    Ce înseamnă a avea inima curată ?
2.    De ce spălările rituale practicate în Vechiul Legământ nu asigurau
curăţirea inimii ?
3.    La ce pasaj din V.T. a facut referire Domnul Isus prin această fericire?
4.    Ce factori au cauzat întinarea inimii ?
5.    De ce preacurvia este păcatul care aduce cea mai mare întinăciune ?
6.    Cum se poate dobândi curăţia inimii ?
7.    Ce binecuvântare primesc cei ce au inima curată ?

Pastor Dan Boingeanu

********************

Binecuvântarea oferită celor împăciuitori

Mat.5:17-26 (5:9)

Scopul lecţiei: Să descoperim cine sunt cei menţionaţi de Domnul Isus în cea de-a şaptea fericire, modul în care trebuie să restabilim relaţiile cu cel care ne-a greşit şi să cunoaştem binecuvântările pe care le primesc cei împăciuitori.

Conţinutul lecţiei:  Prin ce-a de-a şaptea  fericire, Domnul Isus a prezentat o atitudine diferită faţă de cea a zeloţilor, care îi numeau fii ai lui Dumnezeu” pe cei ce promovau violenţa, agresiunea şi revolta faţă de stăpânirea romană, arătând că adevăraţii  „fii ai lui Dumnezeu” sunt cetăţenii Împărăţiei Cerurilor, care promovează pacea, apărând dreptatea şi adevărul.

1.    Identitatea făcătorilor de pace

Făcătorii de pace nu sunt cei ce acceptă şi tolerează fărădelegea, ci acei ce iubesc pacea, depunând orice efort pentru a o restabili şi a o păstra. Deoarece făcătorul de pace este implicat activ în a rezolva conflicte, a potoli tensiuni, şi a confrunta predispoziţia spre violenţă a fiinţei umane, pentru a împlini această slujire el are nevoie de multă putere spirituală, exprimată cu înţelepciune şi bunătate. Cel mai bun exemplu al unui făcător de pace este însuşi Domnul Isus, care a realizat împăcarea omului cu Dumnezeu (Isaia 9:6-7;Is.52:7;Ef.2:14-16;Col.1:19-20). De aceea, toţi cei credincioşi trebuie să trăiască în pace cu semenii şi să împlinească slujba împăcării (2 Cor.5:18-20;Rom.14:19;Evrei 12:14;Iac.3:13-14;16-18;1 Pet.3:8-11).

2.    Modul în care este restaurată pacea

Pentru a înţelege modul în care putem restaura pacea, avem exemplul Domnului Isus care a împlinit Legea (a împlinit preceptele divine – Mat.5:17-20) şi învăţătura Domnului Isus prin care ne este descoperită pedeapsa pentru violenţă (Mat.5:21-22), paşii pe care trebuie sa-i parcurgem pentru împăcare (Mat.5:23-24; Mat.18:15-17;1 Cor.6:5-11) şi cadrul în care trebuie să fie împlinită această slujire (Mat.5:25-26;Prov.25:8-11;Luca 12:58-59;Ps.34:11-14;34:6).

3.    Binecuvântarea oferită făcătorilor de pace 

Aşa cum a arătat Domnul Isus în cea de-a şaptea fericire, cei împăciuitori sunt numiţi „fii ai lui Dumnezeu”.  Această numire este un contrast faţă de identitatea prin care suntem cunoscuţi ca fiinţe umane (suntem „fii ai oamenilor”), o binecuvântare, ce descoperă asemănarea cu Dumnezeu şi statutul spiritual pe care îl căpătăm prin credinţa în Domnul Isus (Mat.5:9;I sam.2:12;Ef.2:1-2,5:6;Col.3:6;Ioan.1:11-12;Ef.2:11-22.

Întrebări pentru discuţii:

1.    Pe cine îi numeau zeloţii „fiii lui Dumnezeu”?
2.    Cine sunt „făcătorii de pace” la care a făcut referire Domnul Isus ?
3.    Ce îl identifică pe Domnul Isus ca exemplu pentru făcătorii de pace ?
4.    Ce paşi trebuie parcurşi pentru realizarea împăcării ?
5.    De ce trebuie să ne împăcăm cu cel ce ne-a greşit ?
6.    În ce cadru se realizează împăcarea ?
7.    Ce binecuvântare este promisă celor împăciuitori ?

Pastor Dan Boingeanu

Anunțuri

50 de motive pentru care a murit Domnul nostru

PATIMILE lui ISUS CRISTOS

de JOHN PIPER

50 de motive de ce a murit Domnul nostru

1 Cristos a suferit şi a murit …
Pentru a absorbi mînia Lui Dumnezeu

„Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii,făcându-se blestem pentru noi (căci este scris :Blestemat este oricine care atârnă pe lemn)”(Galateni 3:13)
„pe care Dumnezeu L-a rânduit să fie jertfa de împăcare , prin credinţa în sângele Lui , ca să-Şi arate dreptatea Lui , căci Dumnezeu în îndelunga Sa răbdare trecuse cu vederea peste păcatele făcute mai înainte ”
(Romani 3:25)
„Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu , ci că El ne-a iubit şi a trimis pe Fiul Său ca o jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1Ioan 4:10)

Dacă Dumnezeu n-ar fi fost drept , nu ar fi fost nevoie ca Fiul Său să sufere şi să moară .Şi dacă Dumnezeu n-ar fi fost iubitor , nu ar fi fost doritor ca Fiul Său să sufere şi să moară , de aceea dragostea Lui este gata să împlinească cererile dreptăţii Sale .
Legea Lui Dumnezeu cerea : „iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta , cu tot sufletul tău şi cu toată voinţa ta” ( Deuteronom 6:5) , dar cu toţii am iubit alte lucruri mai mult .Iar acesta este păcatul: a-L dezonora pe Dumnezeu preferând alte lucruri în defavoarea Lui şi trăind conform lor .De aceea Biblia spune „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava Lui Dumnezeu ”(Romani 3 : 23 ) .Noi glorificăm ceea ce ne face plăcere , iar acestea nu sunt Dumnezeu, prin urmare păcatul nu este mic pentru că nu păcătuim împotriva unui Suveran mic .Seriozitatea unei insulte creşte odată cu demnitatea celui insultat.Creatorul universului este infinit de vrednic de respect , admiraţie şi loialitate.De aceea eşecul în a-L iubi pe El nu este trivial – este trădare.Îl defăimează pe Dumnezeu şi distruge fericirea umană
De vreme ce Dumnezeu e drept , El nu ascunde aceste “crime “ ale noastre sub presul universului ci mai degraba simte o manie sfinta impotriva lor . Ele merita sa fie pedepsite si a facut acest lucru clar “Fiindca plata păcatului este moartea “ (Romani 6:23 ) “Sufletul care păcătuieşte , acela va muri “ ( Ezechiel 18 :4)
Exista un blestem sfânt atîrnînd asupra tuturor păcatelor, iar nu le pedepsi ar fi nedrept şi natura lui Dumnezeu ar fi ştirbită , o minciună ar domni la temelia realităţii . De aceea Dumnezeu zice :”Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii , ca să le facă “(Galateni 3:10 , Deuteronom 27:26). Dar dragostea Lui Dumnezeu nu poate sta alături de blestemul care atîrna asupra întregii omeniri păcătoase .Dumnezeu nu se bucură sa afişeze mânie,oricât de sfânta ar fi aceasta .
Prin urmare Dumnezeu şi-a trimis singurul Său Fiu pentru a absorbi /anula mânia Sa , şi pentru a purta blestemul în locul celor ce se incred în El . „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii,făcându-se blestem pentru noi (căci este scris :Blestemat este oricine care atârnă pe lemn)”(Galateni 3:13)
Aceasta este definiţia cuvîntului “ispăşire “ în textul citat mai sus ( Romani 3:25 ) Se referă la indepărtarea mîniei Lui Dumnezeu , prin oferirea unui substitut. Substitutul este oferit de insăşi Dumnezeu , adică Isus Hristos, care nu doar anulează mânia , El o absoarbe şi o direcţionează dinspre noi spre El . Mania Lui Dumnezeu este dreaptă şi ea a fost consumată nu retrasă sau amînată
Haideţi să nu luăm ca un fleac sau să trivializăm dragostea Lui Dumnezeu.Niciodată nu vom sta uimiţi în faţa dragostei Lui Dumnezeu dacă nu vom ţine seama de seriozitatea păcatului nostru şi de dreptatea mâniei Lui împotriva noastră .Dar când prin har conştientizăm propria nevrednicie ,atunci ne vom putea uita la suferinţe şi la moartea Domnului Isus şi spune : „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu , ci că El ne-a iubit şi a trimis pe Fiul Său ca o jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1Ioan 4:10)

2 Cristos a suferit şi a murit …
Pentru a-şi mulţumi Tatăl Ceresc

„Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă ….. Dar, după ce îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat , va Citește în continuare

Personalitati biblice

Scoala duminicala septembrie – noiembrie 2000

 

Prezentarea lecțiilor

 

În urmqtoarele trei luni, vă propunem să străbatem împreună pagini de biografie biblică. 

Învățăm din sfaturi, dar urmăm și mai ușor pildele pe care le-am văzut în viața altora. Din cauza aceasta, ne-am propus ca, în toamna aceasta, să privim împreună la lucrarea lui Dumnezeu în viața unor oameni din Vechiul Testament.

Vom începe cu patru lecții din vremea Judecătorilor:

 

3 Septembrie: Debora

10 Septembrie: Ghedeon

17 Septembrie: Samson

24 Septembrie: Samuel

 

Vom trece apoi la începutul monarhiei în Israel. După ce vom zăbovi puțin asupra lui Saul, primul dintre împărați, ne vom concentra asupra vieții lui David, cel mai mare împărat din istoria poporului evreu, și asupra lui Solomon, cu care se încheie epoca regatului de aur:

 

1 Octombrie: Saul devine împărat

8 Octombrie: Saul respins și David uns

15 Octombrie: David plânge pe Saul și pe Ionatan

22 Octombrie: David este făcut împărat peste tot Israelul

29 Octombrie: Legământul lui Dumnezeu cu David

5 Noiembrie: David și Bat-Weba

12 Noiembrie: Solomon, urmașul lui David

19 Noiembrie: Solomon construiește Templul

26 Noiembrie: Căderea lui Solomon

 

Vă urăm un trimestru plin de învățaminte cu o aplicabilitate mare în viața practică.

 

 

 

 

 

3 SEPTEMBRIE 2000                                     CAP. I. JUDECĂTORII LUI ISRAEL

DEBORA

Judecători 4:1-24

Cuvântul de aur:

<Atunci Debora a zis lui Barac: Scoală-te, căci iată ziua când dă Domnul pe Sisera ‘n mâinile tale. Într-adevăr, Domnul merge ‘naintea ta. Barac s-a repezit de pe muntele Taborului, cu zece mii de oameni după el.> – Judecători 4:14

INTRODUCERE:

După ce Israel a ajuns ‘n țara promisă, au urmat ani ‘n care poporul a rămas credincios Domnului, trăind ‘n pace și prosperitate. Anii au trecut și a urmat o nouă generație, care nu cunoștea pe Domnul și care a făcut <ceea ce nu plăcea Domnului,> părăsindu-L și ‘nchinându-se altor dumnezei. Ca urmare, Israel a ajuns ‘ntr-o mare strâmtorare. <Domnul a ridicat judecători, ca să-i izbăvească> (2:10-16). Printre judecători, se număra și o femeie numită Debora.

EXPLICAREA LECȚIEI:

O situație tragică (4:1-3)  <Copiii lui Israel iarăși au făcut ce nu place Domnului și Domnul i-a vândut ‘n mâinile lui Iabin> Sub conducerea lui Ehud, israeliții s-au bucurat de cea mai lungă perioadă de pace. Putem vedea aici diferența dintre <reforma religioasă> și <trezirea spirituală.> Reforma este o schimbare exterioară și este temporară, pe când trezirea spirituală este permanentă și afectează caracterul. Ehud a ‘nlăturat idolii și a poruncit ca toți să se ‘nchine numai lui Iehova. Poporul a ascultat, atâta vreme cât Ehud a fost ‘n viață. După aceea, și-a urmat din nou propriile dorințe. Când Iosua a ars Hațorul (Ios. 11:13), canaaniții au reconstruit orașul și <copiii lui Israel au strigat din nou către Domnul.> 

Revelația divină (4:4-7). Atunci când Dumnezeu a ridicat ‘n Israel ca judecător o femeie, pe Debora, poporul a beneficiat de un mare har, dar și de smerire. Dumnezeu a chemat-o pe Debora să fie proorociță și judecător. 

Ezitarea lui Barac (4:8-10). <Poruncile lui Dumnezeu sunt oportunitățile Sale.> Ca urmare, noi trebuie să ascultăm de El, ‘n ciuda ‘mprejurărilor sau a sentimentelor. Este ezitarea lui Barac un semn al necredinței, sau un act de umilință? Faptul că a acceptat ca Debora să-l ‘nsoțească sugerează că cererea lui Barac rămâne ‘n sfera voii lui Dumnezeu. Totodată ‘nsă, bărbaților le-a fost luată gloria și dată unei femei. Barac a reușit, ‘mpreună cu Debora, să adune o armată considerabilă și s-o organizeze, ceea ce a constituit un mare act de credință. Ca urmare, Dumnezeu le-a dat victoria.

Lupta și victoria (4:11-24). Armata canaaniților era mult superioară celei a lui Israel (1:19, 4:3).  Israel ‘nsă Îl avea pe Domnul de partea sa (5:20-22). Dumnezeu este Cel care a condus toată acțiunea. El a ținut sub control armata dușmanului, trimițând o furtună care a ‘nfrânt armata lui Sisera.  Furtuna trimisă de Domnul a reușit să creeze panică și confuzie ‘n rândul armatei inamice (4:15). Sisera nu știa că Domnul ‘l va da ‘n mâinile unei femei (4:9), care-l va omor’. Debora a lăudat-o pe Iael afirmând că este binecuvântată ‘ntre femei (5:24).

INTERPRETARE

<Pe vremea aceea, judecător ‘n Israel era Debora, proorocița> (4:4). Poporul Israel era plin de prejudecăți, dar istoria Deborei demonstrează că aceste prejudecăți nu existau ‘n mintea lui Dumnezeu. Deși rolul femeii ‘n societate este ‘n special acela de mamă, atunci când Dumnezeu o alege pentru anumite lucrări ea nu este ‘mpiedicată de nici o lege. Debora a fost o proorociță veritabilă și un judecător ‘n Israel. Ea și-a ‘ndeplinit funcțiile cu succes, conducând poporul spre victorie. <Această ‘ntâmplare ne avertizează și ne atrage atenția să nu ne considerăm mai ‘nțelepți decât Dumnezeu. Când El cheamă și ‘nzestrează o femeie pentru o lucrare ‘naltă, să avem grijă să nu-L dezonorăm, refuzând cooperarea cu cea aleasă de El> (G. C. Morgan).

APLICARE:

1.  <Dar toate să se facă ‘n chip cuviincios și cu rânduială> (I Cor. 14:40). Dumnezeu urmează acest principiu ‘n creația Sa. Pavel revelează parte din planul lui Dumnezeu privind rolul femeii ‘n biserică (I Tim. 2:9-15). El se referă la ținuta, atitudinea, mărturia, rolul, scopul și contribuția ei. Ținuta femeii trebuie să fie cuviincioasă, iar atitudinea sa modestă și discretă (I Tim. 2:9). Mai mult, femeia trebuie să dea dovadă de o bună mărturie <prin fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase> (I Tim. 2:10).  Deși egalitatea spirituală ‘n Hristos este de necontestat (Deut. 1:1; 6:4-7; Ex. 21:28-32; Num. 36:1-12; Gal. 3:28), bărbatul și femeia au roluri diferite (I Tim. 2:11, 12). Biblia nu interzice însă ca femeia să-i învețe pe alții (Tit 2:3, 4; II Tim. 1:5; 3:15). Pavel mai arată scopul pentru care a fost creată femeia ( I Tim. 2:13, 14) și contribuția ei (I Tim. 2:15).

2. Credința și ascultarea pot schimba multe în istorie. Să ne străduim să rămânem credincioși, fiindcă credința este secretul victoriilor. 

 

Note:

..

10 SEPTEMBRIE 2000  CAP. I. JUDECĂTORII LUI ISRAEL

GHEDEON

Judecători 6:11-24; 7:1-7, 15-25

Cuvântul de aur:

<Domnul S-a uitat la el și a zis: Du-te cu puterea aceasta pe care o ai și izbăvește pe Israel din mâna lui Madian, oare nu te trimit Eu?>                                                 – Judecători 6:14

INTRODUCERE:

După experiența poporului Israel cu Debora și Barac, <țara a avut odihnă patruzeci de ani> (5:31).  Dar israeliții au început să facă din nou <ceea ce nu plăcea Domnului și Domnul i-a dat în mâinile lui Madian, timp de șapte ani> (6:1). Madianiții erau nomazi care se stabiliseră în deșertul la sud și est de Israel. Ei <se suiau împreună cu turmele și corturile lor, soseau ca o mulțime de lăcuste, erau fără număr, ei și cămilele lor, și veneau în țară ca s-o pustiască. Israel a ajuns foarte nenorocit din pricina lui Madian, și copiii lui Israel au strigat către Domnul> (6:5, 6).

EXPLICAREA LECȚIEI:

Alegerea lui Ghedeon (6:11-14).Alegerea lui Ghedeon confirmă faptul că Dumnezeu a ales <lucrurile slabe ale lumii,> pentru săvârșirea lucrărilor Sale mărețe, spre Gloria Sa (I Cor. 1:26-29). Ghedeon provenea dintr-o familie care se închina idolilor (6:25-32) și nu avea o credință prea puternică, dar Dumnezeu a avut răbdare și l-a pregătit pentru misiunea sa (Efes. 2:10; Filip. 2:12, 13). La început, Ghedeon se îndoiește de grija lui Dumnezeu față de poporul Său și nu are încredere în înțelepciunea Sa de a face alegerea cea mai bună, cu toate că Domnul l-a încurajat nespus de mult (6:12, 14), numindu-l <viteazule,> și promițându-i că va <bate pe Madian ca pe un singur om,>

Reducerea armatei (7:1-7). <Domnul a zis lui Ghedeon: Poporul pe care-l ai cu tine este prea mult, ei ar putea să se laude împotriva Mea și să zică: mâna mea m-a izbăvit> (7:2). Deși comparativ cu madianiții, armata lui Ghedeon era mică, Dumnezeu a hotărât să mai reducă din ea.

Înlăturarea fricoșilor (7:3). După Lege, cei care erau fricoși puteau pleca acasă, în caz de război (Deut. 20:8). Chiar Ghedeon ar fi trebuit să plece, dar Domnul l-a însărcinat să stea acolo. După prima triere, au fost eliminați 22 de mii de bărbați. Dumnezeu îi spune lui Ghedeon să mai facă o triere.

Înlăturarea celor prea siguri de ei (7:4-7). Ca și cei fricoși, cei care erau prea încrezători în ei reprezentau un pericol la fel de mare. Urmează un ciudat test :<Cei care vor bea apă din genunchi> (7:5) nu erau suficient de atenți la pericol, dar <cei care au limpăit apa, ducând-o la gură cu mâna> (7:6), erau adevărații luptători. După aceste teste, armata lui Ghedeon era într-un raport numeric de 1la 450.

Dumnezeu i-a înarmat cu ulcioare, făclii și trompete. Din punct de vedere omenesc, această strategie militară este mai mult decât absurdă! Dar această armată <slabă> avea de partea ei OMNIPOTENȚA LUI DUMNEZEU.  Domnul l-a încurajat pe Ghedeon (7:9-14). În timpul nopții, Ghedeon merge în tabăra madianiților. Acolo, aude visul unui madianit și interpretarea sa. Întărit, Ghedeon se întoarce în tabăra sa și-și provoacă armata la luptă: <Sculați-vă, căci Domnul a dat în mâinile voastre tabăra lui Madian> (7:15). Din acele momente, Ghedeon se bazează pe Dumnezeu și Duhul Domnului se folosește de el din plin.

Victoria (7:15-25). Dumnezeu este gata să ne răsplătească credința, tot așa după cum a răsplătit-o pe cea a lui Ghedeon.

INTERPRETARE:

Trierea israeliților reprezintă o lecție importantă pentru noi cu privire la alegerea divină și libera voință a omului. Acestea două lucrează împreună. Dumnezeu a decis să aleagă, dar trierea s-a făcut prin atitudinea și reacția fiecăruia.  Dumnezeu alege, dar ne lasă pe noi să luăm deciziile. În ceea ce privește testele la care suntem supuși, Dumnezeu se folosește de situațiile noastre cotidiene pentru a ne măsura credința. Bărbații lui Ghedeon au fost testați prin modul în care au băut apă, Lot a avut o dispută cu privire la un teren de pământ (Gen. 13:6). Israel a fost testat prin sete (Exod 15:22-27), iar Moise prin cârtirea și nemulțumirea poporului (Num. 20:1-13).

Evanghelia ne aduce o veste bună, aceea că, prin credința în Isus Christos, oricine poate fi schimbat (II Cor. 5:17).  Ghedeon a trecut printr-o transformare radicală. Cei șapte ani de asuprire madianită au adus Israelul la cel mai de jos nivel. Ei au ajuns să <fugă în văgăunile munților și ale peșterilor> (6:2). Însuși Domnul Isus Christos l-a vizitat pe Ghedeon în teascul unde bătea grâul. Necredința lui demonstrează lașitate (6:13-17). Dar Dumnezeu îl copleșește cu promisiuni: <Domnul este cu tine izbăvește pe Israel oare nu te trimit Eu? Eu voi fi cu tine!> (6:12-16).  După această întâlnire, Ghedeon este transformat, devine un convertit (6:24), consacrat (6:25) și controlat de Duhul Domnului (6:34). Ghedeon s-a convertit și altarul zidit este semnul exterior al unei transformări interioare. Numele dat altarulul, <Domnul păcii,> arată că el a dobândit pacea.  Consacrarea lui Ghedeon este dovedită în modul în care ascultă de Dumnezeu și dărâmă altarul lui Baal, loc pe care va zidi un altar Domnului, aducând jertfe <cu lemn din stâlpul idolului> (6:25-33). Ghedeon devine un conducător. Dumnezeu nu va folosi niciodată <un sfânt ascuns> care să câștige bătălii mari. Ghedeon a fost transformat, devenind convertit, consacrat și apoi un conducător controlat de Duhul lui Dumnezeu. Aceasta este și calea pe care trebuie să meargă orice credincios din zilele noastre.

APLICARE:

1. Unde ne sunt cei mai mari dușmani ai noștri?

Adevărații dușmani sălășluiau în inimile israeliților. Teama a triat armata, urmând siguranța de sine, care nu s-a dovedit, nici ea, prea bună.

2. De unde ne vine biruința?

Armata a fost redusă de Dumnezeu la 300. Dumnezeu ne reduce uneori resursele nu pentru a ne face viața mai grea, ci pentru a ne mări credința.  Ghedeon a știut că sursa puterii sale era numai Dumnezeu (7:15).

3. <Copiii lui Israel au strigat către Domnul> (6:7), așa cum face omul la nevoie. Suferința lor a mișcat inima iubitoare a lui Dumnezeu. El este nespus de îndurător și, în harul Său, El ne dă ceea ce nu merităm (Ps. 103:10).

4. Ghedeon a cerut un semn, prin care să i se confirme că Cel care-i vorbea era Domnul. Dumnezeu, în mila Sa, i-a oferit lui Ghedeon un mesaj de pace, care să-l pregătească pentru război. Ca să ne putem împotrivi dușmanului și ca să putem purta bătăliile Domnului, trebuie să avem pace cu Domnul, întâi de toate. Când Dumnezeu ne cheamă la o lucrare, care depășește puterile noastre, să privim la El și să așteptăm de la El ajutorul. <Este oare ceva greu pentru Domnul?> a fost întrebat Avraam (Gen. 18:14). Răspunsul îl găsim în Luca: <Căci nici un cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere> (1:37). Printre cei care au descoperit acest lucru se numără Iov și Ieremia (Iov 42:2; Ier. 32:17). Domnul Isus a afirmat că <la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință>(Matei 19:26).

 

Note:

 

17 SEPTEMBRIE 2000                                     CAP. I. JUDECĂTORII LUI ISRAEL

SAMSON

Judecători 16:1-30

Cuvântul de aur:  

<Atunci Samson a strigat către Domnul și a zis: Doamne, Dumnezeule! Adu-ți aminte de mine, Te rog; Dumnezeule, dă-mi putere numai de data aceasta, și cu o singură lovitură să-mi răzbun pe Filisteni pentru cei doi ochi ai mei!> – Judecători 16:28

INTRODUCERE:

 <Copiii lui Israel au făcut iarăși ce nu plăcea Domnului și Domnul i-a dat în mâinile Filistenilor> (13:1). Asuprirea filisteană a durat 40 de ani, după care Dumnezeu a pregătit un plan de eliberare. El trimite un înger la o familie fără copii și le promite un fiu deosebit. Este vorba despre Samson, care a crescut binecuvântat de Domnul, și care a început să demonstreze o putere fizică deosebită (13:4-25; 14:5,6).

EXPLICAREA LECȚIEI:

Samson se joacă cu păcatul (16:1-21). Samson are mari probleme și tratează păcatul cu superficialitate. Când se duce în Gaza, Dumnezeu încearcă să-l avertizeze, ducându-l la un pas de capturare. Samson nu ia în seamă semnalul din partea Domnului și refuză să se pocăiască. <După aceea, a iubit o femeie în valea Sorec. Ea se numea Dalila> (16:4). Inima sa este departe de Dumnezeu și, treptat, cade tot mai adânc în păcat. Filistenii doreau cu orice preț să afle de unde provenea puterea neasemuită a lui Samson ca să poată să-l slăbească. Imaginea lui Samson dormind pe genunchii unei femei rele este mai mult decât șocantă. El era un bărbat <dedicat Domnului,> dar care uită să asculte de El și se lasă ademenit de Dalila. De fiecare dată când dușmanul l-a atacat, Samson ar fi trebuit să înțeleagă avertizarea din partea Domnului. Când trebuia să fie treaz însă, el adoarme!

Sfârșitul tragic al lui Samson poate deveni și sfârșitul unui credincios care nu acceptă ca Dumnezeu să-i conducă viața. Viața lui Samson intră într-un declin fără oprire. Își pierde părul, simbolul dedicării sale, și puterea.  Trist este că Samson nu realizează lipsa puterii sale decât în momentul în care intră în criză. Păcatul îi răvășește viața lui Samson: își pierde vederea și apoi libertatea (16:21).

Răzbunarea și moartea lui Samson (16:22-30). Samson ajunge să fie batjocorit și luat în derâdere de către filisteni care au început să se laude spunând că dumnezeul lor, Dragon, l-a dat în mâinile lor pe Samson, dușmanul lor (16:23).

Dar era ceva ce filistenii nu știau, și anume, faptul că Dumnezeu este milos și atotputernic. El a hotărât să-l ierte pe Samson și să-i redea puterea. <Atunci Samson a strigat către Domnul> (16:28). În ultima perioadă a vieții sale, Samson nu s-a mai bucurat de nici un fel de glorie, dar a ajuns să moară onorabil. El s-a pocăit de păcatele sale. Semnul dedicării sale, părul capului, a fost restabilit (16:22). Dumnezeu S-a folosit de el pentru a-i distruge pe cei ce-l provocaseră prin idolatria lor.

Rugându-se și pocăindu-se, Samson și-a primit înapoi puterea pierdută prin păcat (16:28). Istoria lui Samson se încheie cu glorificarea lui Dumnezeu.

INTERPRETARE:

Istoria lui Samson este străbătută de tristețe și de amărăciune. Samson a eșuat și Biblia spune despre el că <nu știa că Domnul Se depărtase de el> (16:20). Tragedia vieții sale constă în faptul că Dumnezeu a încetat să mai coopereze cu el și el nu știa acest lucru.

Când a ajuns la strâmtorare, a spus: <Voi face ca și mai înainte> Acest lucru n-a mai fost posibil. Exemplul lui Samson este înfricoșător. Imaginea unui credincios care încearcă să lucreze pentru Domnul, când Dumnezeu l-a părăsit pentru că a ieșit din perimetrul ascultării, este dezolantă. Finalul unei astfel de încercări este întotdeauna o înfrângere sigură.

Cartea Judecătorilor ne revelează o națiune decăzută și modul în care Dumnezeu știe să rezolve o situație. Dumnezeu este în conflict permanent cu păcatul care sălășluiește în poporul Său, dar nu încetează să lucreze pentru salvarea lor. <Neprihănirea înalță pe un popor, dar păcatul este rușinea popoarelor> (Prov. 14:34). <Domnul face dreptate și judecată celor asupriți> (Ps. 103:6).

<Cauza decăderii națiunii este apostazia religioasă urmată de dezorganizare politică. Consecința este haosul social. Israeliții, ieșind din armonia sfințeniei lui Dumnezeu, au început să tolereze popoarele corupte și nu le-a exterminat, după cum le poruncise Dumnezeu. Apostazia religioasă este generată de toleranța lucrurilor care nu sunt în armonie cu sfințenia lui Dumnezeu. Urmează admirarea acestor lucruri tolerate, ca apoi toți să li se conformeze. Națiunea se dezorganizează politic și  intră în haos social> (G. C. Morgan).

APLICARE:

1. Viața lui Samson ne dovedește că, dacă cedăm dorințelor firii și ieșim din sfera armoniei cu Dumnezeu, El Își va retrage puterea prin care facem lucrarea Sa. Singurul mod care ne oferă certitudinea părtășiei cu El este acela de a ne menține legătura cu Dumnezeu printr-o ascultare totală.  

2. Dumnezeu Se folosește și astăzi de aceleași metode pentru a-Și atinge scopul. El încă pedepsește cu război, catastrofe și opoziție, dar este întotdeauna gata să ierte pe oricine se întoarce la El cu pocăință. Dacă o națiune se va întoarce la El, Dumnezeu o va cerceta și o va mântui (II Cronici 7:14).

 

Note:

..

 24 SEPTEMBRIE 2000                                     CAP. I. JUDECĂTORII LUI ISRAEL

SAMUEL

I Samuel 3:1-21

Cuvântul de aur:

<Domnul a venit, S-a înfățișat și l-a chemat ca și în celelalte dăți: Samuele, Samuele! Și Samuel a răspuns: Vorbește, căci robul Tău ascultă> – I Samuel 3:10

INTRODUCERE:

Nașterea lui Samuel este urmarea rugăciunilor mamei sale, Ana. Aceasta nu putea avea copii și ea a făcut o juruință, promițând că, dacă Domnul îi va dărui un fiu, ea îl va <închina Domnului pentru toate zilele vieții lui> (1:9-11). Ana s-a ținut de cuvânt și l-a dus pe Samuel <să fie dat Domnului> (1:25-28; 2:11).

EXPLICAREA LECȚIEI:

Chemarea neașteptată a lui Dumnezeu (3:1-10). <Samuel creștea mereu și era plăcut Domnului și oamenilor> (2:26). <Tânărul Samuel slujea Domnului înaintea lui Eli> Samuel, care se pare că avea cam 12 ani, stătea la dispoziția lui Eli zi și noapte.

În acea perioadă, revelațiile din partea lui Dumnezeu erau mai rare. În Israel, nu exista nici un prooroc recunoscut care să cunoască și să împărtășească voia Domnului. Într-o noapte, pe când Eli stătea culcat, <Domnul a chemat pe Samuel> Samuel, crezând că Eli era cel care l-a chemat, se duce la el zicându-i: <Iată-mă!> Eli crede că Samuel avusese un vis și îl trimite inapoi la culcare. Dar <Domnul  a chemat din nou> și Samuel se duce din nou la Eli. <Samuel nu cunoștea incă pe Domnul și Cuvântul Domnului nu-i fusese incă descoperit.> El invățase despre Domnul și se inchina lui Dumnezeu, dar nu cunoștea incă revelația Sa.

Mesajul Domnului (3:11-21). Dumnezeu nu i-a vorbit lui Eli fiindcă acesta n-a ascultat de El. Domnul avea un mesaj de judecată pentru casa lui Eli. Samuel, care-l iubea pe Eli, a fost profund mișcat, dar  știa că voia Domnului ocupa un loc primordial in viața sa.

După această extraordinară experiență, Samuel și-a indeplinit obligațiile ca și inainte. El știa să dea cinste bătrânilor. Când Eli l-a intrebat despre mesajul Domnului, acesta i-a istorisit totul, fără să-i ascundă nimic. Să remarcăm modul in care Eli, care nu este de admirat pentru familia sa, a primit voia Domnului. Din acele momente, <tot Israelul a cunoscut că Domnul pusese pe Samuel prooroc al Domnului> (3:20).

Pocăința poporului (7:3-12). Capitolul patru descrie implinirea judecății lui Dumnezeu asupra lui Eli și a fiilor lui. Ca urmare a bătăliei cu filistenii, chivotul este capturat și Dumnezeu Își trimite judecata și asupra acestui popor. Aceștia trimit chivotul inapoi, care ajunge in casa lui Abinadab. <Atunci toată casa lui Israel a plâns după Domnul> (7:2). Samuel a știut că rugăciunea este intotdeauna cea mai bună armă și a chemat poporul la Mițpa pentru inchinare. Acolo, <au scos apă și au vărsat-o inaintea Domnului,> simbolizând pocăința națiunii, care recunoaște că a păcătuit. Apoi, Samuel a adus inaintea Domnului o ardere de tot, indicând dedicarea poporului. Samuel s-a rugat fierbinte pentru poporul care se temea de filisteni și Dumnezeu le-a dăruit o mare victorie. Atunci, <Samuel a luat o piatră pe care a pus-o intre Mițpa și Șen și i-a pus numele Eben-Ezer (Piatră de ajutor), zicând: Până aici Domnul ne-a ajutat> (7:12). Acel loc avea menirea să le amintească de toate experiențele prin care trecuseră și cum Domnul i-a ajutat <până aici.>

Samuel a avut o viziune clară și a ințeles că guvernarea lui Dumnezeu este supremă. Pedeapsa Domnului urmărește pocăința, iar pocăința i-a dus la libertate. Dumnezeu este la cârma tuturor lucrurilor!

INTERPRETARE:

Samuel a auzit o voce care l-a chemat (2:10). Ori de câte ori auzim că suntem chemați pe nume, să ne gândim bine și să avem certitudinea că vocea este a Domnului! Chemarea Domnului va crește in intensitate. Dacă auzim o voce in inimă, să ne rugăm cu insistență, iar dacă vocea este de la Domnul indemnul inițial va crește in intensitate. În caz contrar, să abandonăm indemnul. Apoi, mai putem să ne consultăm cu prieteni credincioși și maturi in Domnul. Un alt criteriu de recunoaștere a vocii lui Dumnezeu este acela al efectului pe care il are asupra noastră. Dacă simțim că suntem umiliți și Dumnezeu glorificat, cu certitudine chemarea este de la Domnul.

<Vorbește, căci robul Tău ascultă>(3:10). Samuel a capitulat in fața lui Dumnezeu, primind revelația Sa in numele lui Israel. Samuel,  promis Domnului incă inainte de naștere, Îl slujește in mod simplu și natural. Dumnezeu ii vorbește la 12 ani, vârsta la care un copil evreu era considerat responsabil. La indemnul lui Eli, Samuel răspunde și se lasă in voia Domnului, devenind instrumentul acțiunii divine. El devine judecător, prooroc și preot. Samuel il reprezintă pe cel care este predat Domnului și este gata să-I audă mesajul. Dumnezeu dorește intreaga noastră atenție pentru a ni Se revela.

APLICARE:

1. Să nu subestimăm puterea păcatului in familie (vezi fiii lui Eli). Totodată, să acordăm toată atenția rugăciunii in casă (vezi exemplul Anei și al lui Elcana). Să nu uităm că Dumnezeu le vorbește copiilor și tinerilor și să-i ajutăm să audă și să ințeleagă vocea Sa.   

2. Samuel era obișnuit cu oamenii care-L slujeau pe Dumnezeu, dar nu Îl intâlnise incă personal pe Dumnezeu. Mulți, in ziua de astăzi, sunt familiari cu biserica, cu aparținătorii ei, dar nici ei nu-L cunosc pe Dumnezeu personal.

 

Note:

.

1 OCTOMBRIE 2000                                     CAP. II. SAUL ȘI DAVID

SAUL DEVINE ÎMPĂRAT

I Samuel 9:1,2, 15-17; 10:17-27

Cuvântul de aur:

<Samuel a zis intregului popor: Vedeți pe cel pe care l-a ales Domnul? Nu este nimeni in tot poporul care să fie ca el. Și tot poporul a strigat: Trăiască impăratul!> – I Samuel 10:24

INTRODUCERE:

<Când a imbătrânit Samuel, a pus pe fiii săi judecători peste Israel. Fiii lui Samuel n-au călcat pe urmele lui, căci se dădeau la lăcomie, luau mită și călcau dreptatea.>

Nemulțumiți, bătrânii i-au cerut lui Samuel să pună un impărat peste Israel (8:1-5). Cererea aceasta nu a fost după voia lui Dumnezeu. Samuel i-a avertizat asupra consecințelor, dar, la insistențele lor, dorința le-a fost satisfăcută.

EXPLICAREA LECȚIEI:

Ungerea lui Saul ca impărat (1 Sam. 9:15-17). <Când a zărit Samuel pe Saul, Domnul i-a zis: <Iată omul despre care ți-am vorbit; el va domni peste poporul Meu> (9:17). Dumnezeu l-a inștiințat in mod personal pe Samuel de vizita lui Saul. <Când a zărit Samuel pe Saul, Domnul i-a spus clar proorocului Său că acesta va fi impăratul.>

<Samuel a luat sticluța cu untdelemn, și a turnat-o pe capul lui Saul. Apoi l-a sărutat și zis: Nu te-a uns Domnul ca să fii căpetenia moștenirii Lui?> (10:1). Până atunci, preoții erau cei unși (Ex. 29:7; 40:12-15; Lev. 4:3; 8:12), dar, de la acest eveniment, <Unsul Domnului> a devenit impăratul. Ungerea semnifica punerea de o parte pentru Domnul, in vederea unei misiuni și inzestrarea pentru acea misiune (Is. 61:1).

Cererea pentru impărat (10:17-19). După ungerea impăratului, trebuia inștiințat poporul. Samuel i-a adunat la Mițpa, unde Domnul le-a reamintit tuturor de binecuvântările și ajutorul de care beneficiaseră. El i-a scos din Egipt, i-a izbăvit din mâna egiptenilor și i-a dus  in țara promisă (Num. 21:21-35). Dumnezeu a rămas credincios poporului Său, iar ei acum cer un impărat peste ei, uitând că Dumnezeu era Împăratul lor. Ei aveau Legea, care trebuia respectată de fiecare in mod personal, iar ei cereau un impărat care să le garanteze aplicarea ei. Astfel, ei evitau responsabilitatea personală de a se supune Legii și de a-și educa copiii in spiritul ei. Acum, trebuiau să se infățișeze <inaintea Domnului după semințiile lor.>

Împăratul și impărăția (10:20-27). Alegerea impăratului s-a făcut prin tragere la sorți. Sorții au confirmat ungerea lui Saul.  Când s-a infățișat inaintea poporului, <ii intrecea pe toți in inălțime, de la umăr in sus. Samuel a zis intregului popor: <Vedeți pe cel pe care l-a ales Domnul? Nu este nimeni in tot poporul care să fie ca el.> Toți au strigat: <Trăiască impăratul!> (10:23, 24). Poporul iși exprima recunoștința față de Dumnezeu pentru alegerea lui Saul ca impărat. Ei erau gata să se supună și să-i fie loiali. Împăratul, la rândul său trebuia să fie conștient de faptul că autoritatea sa venea de la Domnul. În caz contrar, el urma să fie detronat de popor.  Să ințelegem de aici că nimeni, indiferent de poziția sa socială sau politică, nu poate scăpa de puterea și autoritatea lui Dumnezeu.

INTERPRETARE:

Să remarcăm că primul motiv pentru care israeliții au cerut un impărat a fost păcătoșenia fiilor lui Samuel. Fiii lui Samuel nu au fost la inălțimea tatălui lor. Pe vremea lui Eli, națiunea căzuse in păcat deoarece Eli și-a neglijat familia, dar Domnul i-a salvat, dăruindu-le pe Samuel. Deducem de aici că starea unei națiuni este generată de starea familiilor care o compun.

Apoi, al doilea motiv pentru care poporul dorea un impărat era dorința lăuntrică de a fi in rând cu celelalte popoare. Chiar dacă, omenește, dorința lor părea normală, in lumina privilegiilor și chemării lor, cererea era o eroare.

În ultimul rând, poporul a respins teocrația, fapt ce reiese din răspunsul divin: <căci nu pe tine te leapădă ci pe Mine mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei> (8:7).

Dumnezeu le-a dăruit totuși un impărat, obligându-i să păstreze principiile guvernării teocratice. Împăratul era direct răspunzător in fața lui Dumnezeu, fără ca responsabilitatea poporului față de Dumnezeu să scadă. Proorocii și preoții se supuneau lui Dumnezeu, dar, ca cetățeni, erau supuși impăratului.

Împăratul Saul este un personaj tragic. Domnia sa cuprinde trei faze: un inceput promițător, declinul său și căderea sa.

Un inceput promițător (Cap. 9-12). Pe lângă superioritate fizică, Saul se bucură și de calități sufletești: modestie (9:21), generozitate (10:22), considerație pentru tatăl său (9:5), curaj (11:11), respinge spiritismul (28:3), puritate morală. El beneficiază de binecuvântări speciale din partea lui Dumnezeu, care <i-a dat o altă inimă> (10:6). <Duhul Domnului a venit peste el și el a proorocit> (10:10). Inima ostașilor săi era mișcată de Dumnezeu (10:26). Începutul domniei sale a fost ratificat de Dumnezeu printr-o victorie militară (11:12).

Declinul. Saul a inceput să-și piardă răbdarea și să se increadă tot mai mult in el. El cere călăuzire de la Domnul, dar iși pierde răbdarea și trimite oamenii la luptă, fără să mai aștepte călăuzirea (Cap. 14). Apoi, face un jurământ ușuratic, incearcă să inșele (Cap. 15). <Duhul Domnului s-a lepădat de Saul și a fost muncit de un duh rău> (16:14).

Căderea finală (Cap. 28-31). Cuvintele sale proprii caracterizează situația sa cel mai bine: <Am lucrat ca un nebun> (26:21).

APLICARE:

Istoria lui Saul ne indeamnă să ințelegem că supunerea totală față de voia lui Dumnezeu este o condiție vitală pentru o viață implinită.    

 

Note:

..

8 OCTOMBRIE 2000 CAP. II. SAUL ȘI DAVID

SAUL RESPINS ȘI DAVID UNS

I Samuel 16:1-3

Cuvântul de aur:

 <Și Domnul a zis lui Samuel: Nu te uita la infățișarea și inălțimea staturii lui, căci l-am lepădat. Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbește ochii, dar Domnul se uită la inimă> – I Samuel 16:7

INTRODUCERE:

<Samuel nu s-a mai dus să vadă pe Saul până in ziua morții sale. Dar Samuel plângea pe Saul> (15:35). Saul păcătuise și el și-a recunoscut vina: <Am păcătuit, căci am călcat porunca Domnului.> Saul ținea mult la părerea poporului și el l-a rugat pe Samuel să meargă cu el, pentru ca să nu iasă la iveală păcatul său, dar Samuel a refuzat (15:26-30). Samuel a decis să nu-l mai vadă pe Saul. Drumurile lor s-au despărțit definitiv. Saul nu s-a pocăit niciodată de păcatele sale.

EXPLICAREA LECȚIEI:

Trimiterea lui Samuel (16:1-3). Dumnezeu il trimite pe Samuel: <Du-te, te voi trimite la Isai, Betleemitul, căci pe unul din fiii lui Mi-am ales ca impărat.> Samuel insă se teme că va afla Saul și il va ucide (16:2). Omenește, Samuel avea dreptate, dar Dumnezeu il invață cum să procedeze (16:2, 3). David, care nu știa nimic din ceea ce urma să se intâmple cu el, iși vedea de oile sale. <Pentru el, ziua a inceput ca oricare alta. Puțin știa el că viața sa nu va mai fi ca mai inainte- puțin știa el că fusese desemnat pentru tronul lui Israel> (C. S[indoll). Samuel a făcut ce-i spusese Domnul.

Omul alege  Dumnezeu corectează (16:4-13). Perioada aceea era plină de tensiune. Când Samuel a vizitat bătrânii, ei erau inspăimântați și nu știau la ce să se aștepte. Dar Samuel le-a spus: <Vin să aduc o jertfă Domnului. Sfințiți-vă și veniți cu mine la jertfă > Nimeni nu știa cine urma să fie alesul Domnului.  Samuel credea că unsul Domnului era acolo (16:6). Eliab părea cea mai bună alegere, dar Samuel nu cunoștea caracterul lui și acesta n-a fost ales. Toți cei prezenți care păreau a fi buni candidați nu au fost aleși. Principiul de alegere al Domnului era total diferit de cel al oamenilor. <Domnul se uită la inimă.>

Samuel i-a zis lui Isai: <Aceștia sunt toți fiii tăi?> Și el a răspuns: <A mai rămas cel mai tânăr, dar paște oile> (16:11). Isai il descalifică pe David pentru slujba impărătească. El era cel mai tânăr și efectua munca cea mai de jos. Cu toate acestea, Domnul l-a ales! <Domnul se uită la inimă.> Acest principiu este valabil și astăzi. Dumnezeu se uită la inima noastră, cercetează adânc impulsurile, dorințele și afecțiunile noastre. Ceea ce la David păreau dezavantaje, din punct de vedere omenesc, Dumnezeu le consideră avantaje. <Alegerile și insărcinările divine sunt bazate pe ințelepciunea Sa desăvârșită. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Samuel a avut o perspectivă total diferită. El a dobândit abilitatea de a vedea dincolo de evident, dincolo de vârstă, de statut social, de fizic, sau de nivel intelectual. El a putut vedea potențialul și valoarea dinăuntru. Samuel a dobândit această viziune cu ajutorul lui Dumnezeu> (C. S[indoll). David iși indeplinește slujba conștiincios. Când a ajuns chemat acasă, Samuel a luat cornul cu untdelemn și l-a uns in mijlocul fraților săi. <Duhul Domnului a venit peste David> (16:13). Când David a fost uns, o putere divină a venit peste el și el a crescut in ințelepciune, curaj și grijă față de alții. Dumnezeu l-a calificat pentru slujba sa printr-o infuzie de har, ințelepciune, prudență, curaj și mărinimie. Duhul Sfânt a locuit permanent in David și Ioan Botezătorul, incă inainte de pogorârea sa la Rusalii (Fapte 2).  

INTERPRETARE:

Saul a fost alesul poporului, David este alesul Domnului. <Domnul Și-a ales un om după inima Lui> (13:14). Pentru a ințelege ce fel de oameni alege Dumnezeu, să vedem ce le scrie Pavel celor din Corint (I Cor. 1:26-29). Principiul spiritual enunțat de Pavel este deosebit de important. Calitățile și talentele nu au valoare prea mare in ochii lui Dumnezeu. Pentru ca Domnul să fie totul, omul trebuie să renunțe la ele. 

Când Dumnezeu caută slujitori, El nu se uită după o persoană perfectă. El caută persoane ca și David. Prima calitate pe care El a văzut-o in David este spiritualitatea sa: <Domnul Și-a ales un om după inima Lui > Un om după inima lui Dumnezeu este cel a cărui viață este in armonie cu Domnul. Ceea ce este important pentru El, este important și pentru acest om. Când Domnul ii spune s-o ia la dreapta, el o ia, când ii spune să elimine ceva din viață, el o face, când ii cere să se schimbe, el se schimbă. O persoană spirituală este una care are o inimă sensibilă la tot ceea ce dorește Domnul de la ea (II Cor. 16:9). Dumnezeu caută bărbați și femei cu inimi care Îi aparțin in intregime. Cămăruțele nu sunt incuiate, gunoiul nu este ascuns sub covor. Când greșești, recunoști și rezolvi problema. Lucrurile care nu-I plac lui Dumnezeu te deranjează. Tot ceea ce faci, indeplinești astfel ca să-I placi Domnului. Aceasta este spiritualitate veritabilă și David a avut-o din plin.

A doua calitate a lui David este smerenia. <Domnul a vizitat casa lui Isai, fără ca Isai să știe. Misiunea Domnului era secretă și urmărea cercetarea fiului lui Isai. Domnul l-a ales pe David fiindcă a văzut in el o inimă in intregime a Sa și plină de smerenie (Ps. 78:70; 89:20). El a făcut intocmai tot ce i se spusese, a lucrat cu credincioșie, fără răzvrătire și cu respect față de tatăl său. Domnul a privit la David și l-a aprobat> (C. S[indoll).

APLICARE:

Dumnezeu nu se preocupă de exteriorul nostru, el nu cere de la noi un fizic special și realizări deosebite. El pretinde de la noi caracter!    

 

Note:

.

15 OCTOMBRIE 20000                                     CAP. II. SAUL ȘI DAVID

DAVID PLÂNGE PE SAUL

ȘI PE IONATAN

I Samuel 31:1-4; II Samuel 1:1-27

Cuvântul de aur:

<Fala ta, Israele, zace ucisă pe dealurile tale! Cum au căzut vitejii. – II Sam. 1:19

INTRODUCERE:

Viața lui Saul a fost deosebit de tristă. El ar fi putut fi exemplul și mentorul lui David, dar a devenit urmăritorul său care dorea să-i ia viața. <Saul ar putea spune despre sine: L-am avut pe Dumnezeu de partea mea și totuși am trăit ca și cum El n-a existat. Dumnezeu m-a uns ca impărat. Am fost ales din gunoiul lui  Israel. I-am intrecut pe toți in inălțime, de la umăr in sus. Am fost chipeș, atrăgător, puternic, născut să fiu conducător. Aș fi putut să-mi duc lucrarea la bun sfârșit. Poporul m-a ales, insă nu m-a cunoscut pe dinăuntru. Am lucrat ca un nebun!> (C. S[indoll).

EXPLICAREA LECȚIEI:

Moartea lui Saul (I Sam. 31:1-4, 6, II Sam. 1:1-16). <Bărbații lui Israel au luat-o la fugă dinaintea filistenilor și au căzut uciși, pe muntele Ghilboa. Filistenii l-au urmărit pe Saul  și i-au ucis pe fiii lui Saul, inclusiv pe Ionatan, prietenul cel mai apropiat al lui David. Saul a fost rănit mortal. Fiii lui zac morți. Scena este tragică.

Toate aceste triste intâmplări sunt urmarea  neascultării. Preocupați de ceea ce vor zice alții, ajungem să fim in pericol să pierdem contactul cu Dumnezeu. În relatarea despre moartea lui Saul, rugăciunea nu este amintită. Aflăm doar că <Saul și-a luat sabia și s-a aruncat in ea> (31:4).

<Saul, bărbatul care a cunoscut bucuriile și binecuvântările impărăției, cel care a fost reprezentantul lui Dumnezeu, atât de interesat de ceea ce cred alții despre el, este acum mort. Acest om n-a fost destinat să moară astfel. El a ales să se compromită, zi de zi, pas cu pas, trăind mereu in neascultare. L-a refuzat pe Cel care I-a dat har și a ales să trăiască și să moară după plac. Să nu fim surprinși de finalul vieții lui Saul, fiindcă el și-a ales calea firii, acceptând compromisul, trăind in mediocritatea superficialității. Saul și-a ales singur destinul> (C. S[indoll).

Cântarea de a jale a lui David (II Sam. 1:17-27). David, care era după inima lui Dumnezeu, a simțit tragedia păcatului in viața lui Saul. Ionatan a murit și el arătând că păcatul tatălui a adus judecata și asupra ființelor nevinovate. Cântarea de jale a lui David relevă durerea sa. <Fața ta, Israele, zace ucisă pe dealurile tale! > Psalmistul David scrie această cântare intr-o formă poetică. Din conținut, reiese că el nu dorea ca inamicii să afle ceea ce se intâmplase. <Cum au căzut vitejii in mijlocul luptei! Cum a murit Ionatan pe dealurile tale! Mă doare după tine, frate Ionatane! > Prietenia dintre cei doi a fost unică și pierderea lui Ionatan l-a indurerat pe David profund.

INTERPRETARE:

< Am lucrat ca un nebun > (26:21). J. Sidlo[ Baxter oferă o descriere a acestei atitudini: <Un om lucră ca un nebun atunci când iși neglijează prietenii evlavioși, după cum Saul l-a neglijat pe Samuel. Apoi, el pleacă in lucrarea pentru Dumnezeu inainte ca Domnul să-l trimită. Inconștiența lui merge până acolo că nu ascultă de Dumnezeu, fie că e vorba de lucruri mărunte, sau mai mari. Ascultarea face mai mult decât jertfele. Un om lucră ca un nebun, atunci când caută să se autoconvingă că implinește voia lui Dumnezeu, când știe prea bine că nu e așa. El permite ca gelozia sau ura să pună stăpânire pe el, să-l robească și să-l distrugă. Un om lucră ca un nebun atunci când luptă impotriva lui Dumnezeu, așa cum a făcut Saul când l-a urmărit pe David. El merge până acolo, incât se indepărtează de Dumnezeu, intristându-L și inlocuindu-L cu spiritismul. O asemenea atitudine nu poate duce decât la sinucidere morală și spirituală. Cel care merge pe această cale va sfârși intr-un geamăt patetic, ca și Saul.>

APLICARE:

1. Să dovedim că suntem in stare de lucruri mari făcându-le pe cele mici in locuri singuratice. Dumnezeu nu se grăbește atunci când dezvoltă calități interne.

2. Dumnezeu caută oameni spirituali, smeriți și integri. Toate aceste calități El le-a aflat din plin in David (Ps. 78:71, 72). Un om integru este același și când nu-l vede nimeni.

Dumnezeu l-a trecut pe David printr-o școală caracterizată prin singurătate, obscuritate și monotonie. În singurătate, David a invățat lecții majore, care l-au pregătit pentru responsabilitățile care urmau. Singurătatea este un educator excelent. Cei mai buni lucrători ai lui Dumnezeu sunt necunoscuți la inceput.  Monotonia iși are și ea rolul ei, contribuind la indeplinirea cu credincioșie a indatoririlor zilnice. David a trecut cu succes prin această școală și a invățat să fie responsabil și când nu-l vedea nimeni.

 

Note:

..

22 OCTOMBRIE 2000                                     CAP. II. SAUL ȘI DAVID

DAVID ESTE FĂCUT ÎMPĂRAT PESTE TOT ISRAELUL

II Samuel 2:1-7; 5:1-10

Cuvântul de aur:

<Chiar odinioară, când Saul era impăratul nostru, tu povă-țuiai și strângeai pe Israel. Domnul ți-a zis: Tu vei paște pe poporul Meu Israel și vei fi căpetenia lui Israel> – II Samuel 5:2

INTRODUCERE:

După moartea lui Saul și a fiilor săi, Israel a rămas fără impărat. <Cei din Israel, care erau dincolo de vale și dincolo de Iordan, văzând că oamenii lui Israel fugeau și că Saul și fiii lui muriseră, și-au părăsit cetățile și au luat-o și ei la fugă. Și Filistenii au venit și s-au așezat in ele (I Sam. 31:7).

EXPLICAREA LECȚIEI:

Împărat peste Iuda (2:1-7). <După aceea, David a intrebat pe Domnul: Să mă sui in vreuna din cetățile lui Iuda? Domnul i-a răspuns: Suie-te. David a zis: Unde să mă sui? Domnul a răspuns: La Hebron.> David fusese uns de Samuel să fie impărat, dar el nu a incercat să ocupe tronul până ce Domnul nu i-a dat instrucțiunile necesare. Și răspunsul Domnului a fost clar: <Hebron.> David a ascultat de Domnul, I-a urmat cu răbdare instrucțiunile și s-a dus la Hebron, unde a domnit peste Iuda timp de șapte ani. Din nefericire, David ia aici niște decizii regretabile (3:1-5). El practică poligamia, care devine una din părțile intunecate ale vieții sale.

Împărat peste tot Israelul (5:1-10). <Toate semințiile lui Israel au venit la David, in Hebron > (5:1). Felul in care a condus in Hebron, a determinat și celelalte seminții să-l ungă impărat. I Cronici 12:23-40 relatează pe larg modul cum s-au prezentat semințiile la David.

<Iată că noi suntem os din oasele tale și carne din carnea ta > (5:1). David era unul dintre ei (Deut. 17:15), insă motivul principal pentru care David a fost ales impărat peste tot Israelul este acela că el a fost uns chiar de Dumnezeu: <Domnul i-a zis: Tu vei paște pe poporul Meu Israel și vei fi căpetenia lui Israel> (5:3). David a fost uns de trei ori: o dată l-a uns Samuel in Betleem, a doua oară, prin bărbații lui Iuda, la Hebron, iar a treia oară, impărat peste tot Israelul. Psalmul 18 este cântecul victoriei lui David. Domnul I-a dat victorii in toate incercările și l-a  dus in locuri binecuvântate. 

Când a devenit impărat, David era in vârstă de treizeci de ani și el a domnit patruzeci de ani (5:4, 5). Vârsta este semnificativă, mai ales pentru faptul că și Domnul Isus. <Fiul lui David,> Și-a inceput tot atunci misiunea Sa (Luca 3:23). După ce a fost instalat, David și-a ales drept capitală Ierusalimul, oraș care a fost numit <cetatea lui David> (I Cron. 11:5-8).

INTERPRETARE:

Israeliții aveau un nou impărat, de data aceasta, insă, unul după inima lui Dumnezeu. David s-a mutat din câmpiile Betleemului intr-un palat, unde a devenit ginerele lui Saul. Mulți ani a fost nevoit să fugă ca să-și scape viața, dar, in toată această perioadă, Dumnezeu il pregătea pentru impărăție, nu numai ca să domnească peste ea, dar și s-o edifice. Fiecare etapă din viața sa și-a avut rostul ei. În timp ce se ascundea in peșteri, Dumnezeu il invăța disciplina și Își forma impărăția, urmându-Și planul dinainte stabilit.

Trei oameni, Samuel, Saul, David, au colaborat cu Dumnezeu, fie prin loialitate, fie prin eșec.

Samuel a avut misiunea de a transmite poporului mesajele lui Dumnezeu și să contribuie la avansarea lucrării Sale.

Saul a avut șansa de a fi uns impărat și de a avea drept prieten pe Samuel. Ezitările sale, incăpățânarea sa și neascultarea l-au dus tot mai jos, până la pieirea sa.

David a avut parte de ungere, dar a trebuit să aibă răbdare, să aștepte și să sufere perioade lungi din viață. Răbdarea și ascultarea sa l-au inălțat și a devenit un instrument al lui Dumnezeu.

Din cei trei, doi au răspuns corect, al treilea a eșuat. David, care-l cunoștea bine pe Saul și eșecurile sale, n-a făcut nici un pas fără să aibă certitudinea că infăptuiește voia lui Dumnezeu. Atâta vreme cât a acționat ascultând de Dumnezeu și consultându-se cu El, David s-a bucurat de victorii, dar când a acționat singur, a avut numai eșecuri.

APLICARE:

Un principiu demn de urmat este consultarea permanentă cu Dumnezeu. <Când un credincios este chemat să facă o lucrare pentru Domnul nu este scutit să se consulte cu Dumnezeu asupra următorilor pași. Nu suntem unși să slujim și să găsim noi calea prin care să lucrăm. Dumnezeu stă la dispoziția celor pe care ii cheamă să lucreze. Cel care iși face timp să se roage are numai de câștigat, dar cel care crede că iși irosește timpul stând de vorbă cu Domnul va eșua> (G. C. Morgan).  

 

Note:

 

29 OCTOMBRIE 2000 CAP. II. SAUL ȘI DAVID

LEGĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU CU DAVID

Cuvântul de aur:

<Ci și casa ta și impărăția ta vor dăinui veșnic inaintea Mea, și scaunul tău de domnie va fi intărit pe veci> – II Samuel 7:16

INTRODUCERE:

După ce David a ajuns impărat peste tot Israelul, el a inceput să se gândească la chivotul, care fusese capturat de filisteni (1 Sam. 4:1-11). Aceștia il trimiseseră inapoi și chivotul era acum in casa lui Abinadab ( I Sam. 5:1-7:2). Când David a reușit să aducă chivotul, toți s-au bucurat nespus și a fost <pus la locul lui in mijlocul cortului pe care-l ridicase David pentru chivot> (6:12-19).

EXPLICAREA LECȚIEI:

Planuri pentru casa lui Dumnezeu (7:1-7). <Când a locuit impăratul in casa lui și când i-a dat odihnă>. David era plin de pace, in casa sa, in inima sa și in familia sa. El a avut și o pace pe plan național, deoarece Domnul <l-a izbăvit de toți vrăjmașii care-l inconjurau.> În această perioadă liniștită, David a inceput să nutrească o dorință nobilă și sinceră: să construiască o casă pentru Dumnezeu. David a inceput să reflecteze și a avut niște vise pe care le-a impărtășit cu <proorocul Natan.> Acesta din urmă l-a incurajat și i-a zis: <Fă tot ce ai in inimă, căci Domnul este cu tine!> Dar, la scurt timp, Natan vine la David cu un alt mesaj din partea Domnului: <Nu tu Îmi vei zidi o casă de locuit> (I Cron. 17:3, 4). Ideea lui David a fost măreață, dar ea nu a reprezentat planul lui Dumnezeu. Dar David era un om după inima lui Dumnezeu și s-a arătat plin de ințelegere, supunându-se voii Domnului. Dumnezeu nu avea nevoie de temple mărețe, El putea locui și intr-un cort (Ioan 1:14).

Legământul lui David (7:11-16). Legământul de față reprezintă cheia planului divin al lui Dumnezeu. Din clipa in care legământul a fost făcut public, iudeii au crezut că Mesia urma să fie descendentul lui David, fapt ce a fost confirmat și de prooroci, ulterior (Isaia 11:1; Ier. 23:5; Ezech. 37:25). Mai târziu, și ingerul Gavril, mesagerul Mariei, va face aceleași afirmații (Luca 1:32).

Prima semnificație a acestui legământ este faptul că el confirmă divinitatea tronului lui Israel. Înainte de David, Saul fusese un impărat ales de popor. Până in momentul legământului, tronul lui David se rezema pe alegerea poporului – intâi Iuda, apoi celelalte seminții. Acum, tronul este confirmat prin Decret Divin și este incorporat in planul lui Dumnezeu pentru Israel, iar prin Israel pentru intreaga rasă umană.

Ce de-a doua semnificație a legământului stă in fatptul că el asigură perpetuarea dinastiei lui David.

În al treilea rând, acest legământ are o vastă implicare Mesianică. Promisiunile vor fi implinite doar prin venirea lui Mesia. Împlinirea finală a proorociilor nu putea fi infăptuită decât prin Mesia (Isaia 9:7). Legământul lui David este necondiționat. El conține o clauză: < il voi pedepsi cu o nuia omenească și cu lovituri omenești> (7;14), dar asta nu este o condiție pentru implinirea legământului. Versetul următor arătând că <harul Meu nu se va depărta de la el> (7:15). În cadrul legământului lui David, <fiul promis> este Solomon, in ințelegerea imediată, dar la sfârșit este vorba de Hristos.

INTERPRETARE:

Legământul demonstrează cea de-a patra evoluție majoră a profeției Mesianice. Prima profeție i-a fost făcută lui Adam (Gen. 3:15) și spune că sămânța  femeii va zdrobi capul șarpelui. Cea de-a doua i s-a adresat lui Avraam: <Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate in sămânța ta> (Gen. 22:18). În final, Iacov primește cea de-a treia profeție: <Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda până va veni Șilo> (Gen. 49:10). În cazul lui Adam, promisiunea se referă la rasa umană, in general, in situația lui Avraam, este vorba de o națiune in cadrul rasei umane. În cazul lui Iacov, vedem o seminție din cadrul națiunii – cea a lui Iuda. Casa lui David este o familie, parte a acelei seminții. Genealogia Domnului Isus este pregătită: Sămânța femeii, Fiul lui Avraam, Leul lui Iuda și Moștenitorul lui David, care se va naște din fecioară.

APLICARE:

<Când Dumnezeu spune NU, aceasta nu inseamnă că El dorește să ne disciplineze sau să ne respingă. Este modul lui Dumnezeu de a ne schimba direcția. Avem intenții bune și zicem: Prin harul Domnului voi face aceasta! Anii trec, și vedem că n-am reușit. Vor fi unii care ne vor spune că suntem in afara voii lui Dumnezeu. Dar noi suntem chemați să fim atenți. Când luăm decizii, să cercetăm și să vedem care este voia lui Dumnezeu, să fim sensibili la ceea ce ne transmite Tatăl, poate că El dorește să ne schimbe direcția vieții. Apoi, Dumnezeu nu cheamă pe toți să construiască temple!  David a ințeles și a ales să se infățișeze inaintea Domnului (7:18)> (C. S[indoll).

2. <Dumnezeu este absolut și nu există nici un teritoriu care să nu intre sub jurisdicția Sa, nici o persoană nu este in afara controlului Său, nici un eveniment nu este in afara cunoștinței Sale. Victoria finală nu depinde de atitudinea unui individ sau a unui popor. Domnul Și-a parcurs drumul dinainte stabilit, indiferent de ce atitudine au avut Samuel, Saul sau David. El Și-a stabilit Împărăția. Cu toate acestea, destinul nostru final depinde mult de atitudinea pe care o avem față de Domnul. Samuel a fost ascultător și a fost mântuit, Saul a fost distrus din pricina neascultării. David a ascultat și a fost folosit de Dumnezeu, fiind mântuit. Victoria finală a lui Dumnezeu nu depinde de atitudinea mea. Dar, atitudinea mea are o    importanță vitală pentru destinul meu final. Responsabilitatea noastră este să ascultăm> (G. C. Morgan).

Note:

.    

5 NOIEMBRIE 2000 CAP. III. DAVID ȘI SOLOMON

DAVID ȘI BAT-ȘEBA

II Samuel 11:1-27; 12, 13-15

Cuvântul de aur:

 <Pentru ce dar ai disprețuit tu cuvântul Domnului, făcând ce este rău inaintea Lui? Ai lovit cu sabia pe Urie, Hetitul, ai luat de nevastă pe nevastă-sa și pe el l-ai ucis cu sabia fiilor lui Amon> – II Samuel 12:9

INTRODUCERE:

David fiind impărat peste tot Israelul, filistenii și-au adunat forțele și au pornit la război. David s-a bucurat de mai multe victorii (5:17-25; 8:1-14). Războiul cu amoniții a fost amânat din pricina iernii și a fost reluat odată cu venirea primăverii. David a rămas la Ierusalim, iar oștirea a fost condusă de Ioab, care i-a invins pe amoniți.

EXPLICAREA LECȚIEI:

Adulterul (11:1-5). David este inconjurat numai de succese. <David a trimis pe Ioab, cu slujitorii lui și tot Israelul, să pustiască țara lui Amon. Dar David a rămas in Ierusalim> (11:1). De data aceasta, David nu se află cu trupele sale la război. Dacă s-ar fi dus să lupte, episodul cu Bat-Șeba n-ar fi avut loc. Bătăliile noastre cele mai grele nu vin când muncim din greu, ci când ne relaxăm. David se plimba pe acoperișul casei impărătești, când a zărit o femeie, nespus de frumoasă. Întâmplările care urmează ne tentează să ne gândim doar la păcatul lui David. Dar nici Bat-Șeba nu a chibzuit situația și a lăsat de-o parte modestia care caracteriza femeile evreice. Dacă David ar fi plecat la luptă, el n-ar fi văzut-o pe Bat-Șeba. Dacă ea nu s-ar fi scăldat in acel loc, nu l-ar fi ispitit pe David> (Ra]mond Bro[n).

Crima (11:6-27). <Femeia a trimis vorbă lui David, zicând: Sunt insărcinată> (11:5). David se află la o răscruce, el poate să-și recunoască păcatul in fața lui Dumenzeu, sau poate opta pentru ceea ce de fapt a și făcut.

Urie, care era un soldat credincios,  a rămas loial lui Israel.

<În opinia mea, aceasta este cea mai rea parte a păcatului lui David. El a complotat in mod deliberat uciderea lui Urie. Dumnezeu nu ascunde păcatul> (J. V. McGee). Când a murit Urie, au murit și alții pe lângă el, plătind pentru păcatul lui David. <Fapta lui David n-a plăcut Domnului.> Ca urmare a faptelor lui David, viața sa, care până in acele momente fusese plină de succese, va fi presărată cu probleme.

Iertare și pedeapsă (12:13-15). A trecut un an și s-a născut copilul lui Bat-Șeba. David trăia momente de groază, temându-se de Ioab și incărcat fiind de fapta sa criminală. Domnul l-a trimis pe Natan la David (12:1). Acesta ii istorisește lui David niște intâmplări in care David se va vedea ca intr-o oglindă.

Natan a dat dovadă de mare curaj să acuze un impărat. El ar fi putut să-și piardă viața. Dar David iși mărturisește păcatul! După Lege, David și Bat-Șeba trebuiau uciși (Lev. 20:10). Dar Dumnezeu, in harul Său, le-a iertat păcatele (Ps. 51), cu toate că, in virtutea guvernării Sale, El a fost nevoit să-i lase să secere consecințele. David iși recunoaște păcatul: <Am păcătuit impotriva Domnului> (12:13). Ce contrast intre atitudinea lui David și cea a lui Saul! (I Sam.15:24). Ca urmare, David va experimenta bucuria iertării (Ps. 32:1, 5; 51:8, 12).

INTERPRETARE:

Viața lui David ne invață cel puțin două lecții: una despre o confruntare eficientă, și alta despre o pocăință veritabilă. Pentru a fi eficienți intr-o confruntare, trebuie să ne inzestrăm intâi cu adevărul, să nu confruntăm pe nimeni dacă nu cunoaștem adevărul. Apoi, trebuie să alegem momentul potrivit. Să fim atenți la ceea ce vrea Dumnezeu de la noi și să alegem momentul propus de El. Urmează alegerea cuvintelor ințelepte. Natan nu s-a dus direct la David spunându-i: <Ești in păcat. Mi-e rușine de tine!> El și-a ales cuvintele cu ințelepciune. Avem nevoie de curaj. Sursa curajului lui Natan a fost Dumnezeu. Doar adevărul ne eliberează, deci să nu ne temem (Ioan 8:32).

A doua lecție pe care o invățăm este cea a pocăinței veritabile. Acest gen de pocăință aduce după sine o admitere deschisă și fără eschivări a păcatului. <Împotriva Ta, numai impotriva Ta, am păcătuit și am făcut ce este rău inaintea Ta> (Ps. 51:4). Urmează dorința de a rupe legătura cu păcatul. Pocăința ne schimbă direcția vieții (Prov. 28:13). Adevărata pocăință aduce după sine un duh zdrobit și smerit (Ps. 51:17). În final, iertarea și legăturii cu Dumnezeu este reactualizată. Natan i-a spus lui David: <Domnul iți iartă păcatul, nu vei muri.> Păcatele vor fi iertate, dar unele vor avea consecințe de nedescris. Dumnezeu ne iartă și ne curăță prin sângele Domnului Isus. Nu ni se promite o inlăturare a tuturor consecințelor, dar ni se asigură o ușurare pe care numai Duhul Sfânt ne-o poate da – I Ioan 1:9.

APLICARE:

1. Să remarcăm că această cădere a lui David a avut loc intr-o perioadă de prosperitate și de viață ușoară. Păcatul lui David a fost culminarea unui proces (II Sam. 5:13; Deut. 17:17), și nu un act izolat. Păcatul inițial, adulterul, a dus la unul și mai mare, crima. Păcatul lui David a avut ca urmare ani intregi de suferință.

2. Ce ușor e să vedem păcatul la alții, și nu știm că, de fapt, ne pronunțăm propria sentință. Natan a zis lui David: <Tu ești omul acesta!> (12: 70).

 

Note:

 

12 Noiembrie, 2000

Solomon, urmașul lui David

I Impărați 2:1-4; 3:3-10

CUVÂNTUL DE AUR: 

<Dă dar robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău!  Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta așa de mare la număr!> – 1 Impărați 3:9

INTRODUCERE:

David imbătrânise.  La fel ca și in cazul lui Absalom, care a murit in timpul revoltei, o nouă incercare de acaparare a tronului a fost făcută de Adonia, un fiu al lui David, mai in vârstă decât Solomon.  Cu ajutorul lui Ioab, Adonia a pornit o revoltă prin care el se anunța impărat.  Dar inainte de moarte, David și slujitorii lui au anunțat că Solomon va rămâne impărat in locul lui David.  Cei de partea lui Adonia l-au părăsit (poate amintindu-și de exemplul lui Absalom!) și s-au alipit de Solomon.  Iar Solomon a devenit impărat incă inainte de moartea lui David.

EXPLICAREA LECȚIEI:

Nu ni se spune ce vârstă a avut Solomon când a ajuns impărat.  David il numește <tânăr și plăpând> (1Cronici 22:5).  Solomon insuși se autocaracteriza: <Eu nu sunt decât un tânăr> (1 Impărați 3:7).  Dar in Proverbe 4:3-9, Solomon ne amintește că a fost invățat de către tatăl său, să urmeze calea ințelepciunii.

Sfaturi pentru un impărat (1 Impărați 2:1-4).             Printre ultimele cuvinte pe care i le adresează fiului său Solomon, David are trei sfaturi: fii tare (vv. 1-2), păzește poruncile lui Dumnezeu (v. 3) și gândește-te la viitor (v. 4).  Tocmai pentru că infățișarea exterioară a lui Solomon probabil că-l trăda ca tânăr, David il indeamnă:  <Intărește-te și fii om!>.  Dușmanii tronului nu au dispărut odată cu coborârea lui David de pe tron.  Solomon este acela care de acum trebuia să fie cu luare aminte la pericolele care-l pasc pe un impărat.  Dar mai mult, David se așteaptă ca fiul său Solomon să facă dreptate in cazul lui Ioab, care omorâse nu numai pe Absalom, chiar impotriva ordinelor date de impărat, ci și pe unii dintre războinicii lui David care ar fi putut fi pretendenți la poziția pe care o avea Ioab.  Dar un impărat puternic, trebuia in primul rând să asculte de poruncile lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este mult atotputernic și ințelepciunea Lui este nemărginită.  Succesul lui Solomon era garantat doar cu condiția ca el să asculte și să dea dovadă de credincioșie. 

            Succesul impărăției lui David a fost promis de Dumnezeu, dar cu o condiție:  ca urmașii lui să păzească legea Domnului și poruncile Lui.  Probabil că in mintea lui David erau incă proaspete amintirile urmărilor propriei sale neascultări. 

Devotamentul lui Solomon (1 impărați 3:3, 4).             Nu ne este greu să ințelegem prima parte a versetului 3: <Solomon iubea pe Domnul și se ținea de obiceiurile tatălui său David.>  Dar a doua parte a versetului se pare că este o prevestire a păcatelor mai grave pe care Solomon urma să le comită.  Afirmația <numai că (Solomon) aducea jertfe și tămâie pe inălțimi> ne este prezentată in contrast (<numai>) cu prima parte, cu devotamentul de care Solomon dă dovadă.  Dar totuși, Dumnezeu nu pedepsește incă inchinarea pe inălțimi, iar versetul 2 oferă o explicație: <Poporul nu aducea jertfe decât pe inălțimi, căci până pe vremea  aceasta nu se zidise incă o casă in Numele Domnului.>  Se pare că atâta timp cât jertfele nu erau aduse idolilor, sau in felul păgânilor, Dumnezeu a tolerat inălțimile.  Mai târziu, după ce Solomon a zidit templul la Ierusalim, Dumnezeu a hotărât locul acesta ca centru al inchinării. 

            Probabil că Gabaon era <cea mai insemnată inălțime> pentru că acolo era cortul intâlnirii.  Acolo Solomon a jertfit cu inimă largă, aducând o mie de arderi de tot, ceea ce chiar și pentru un impărat era considerat mult. 

Darul lui Dumnezeu pentru Solomon (1 Împărați 3:5-10).             Valoarea darului pe care Solomon l-a adus Domnului a fost mare, dar ceea ce Dumnezeu urma să-i dăruiască impăratului era mult mai de preț.   Dumnezeu ii oferă lui Solomon o oportunitate unică: să primească lucrul pe care și-l dorește cel mai mult in viață. 

            In loc să-și rostească dorința, Solomon incepe prin a recunoaște binecuvântarea și bunăvoința pe care Dumnezeu le arătase deja robului Său, David.  Solomon nu uită să fie recunoscător pentru darurile pe care deja le primise din mâna lui Dumnezeu.  La 2 Samuel 7:8, 9 aflăm o listă de daruri pe care Dumnezeu le-a dat robului Său David.

            Inainte ca să spună ceea ce dorește, Solomon face mărturisirea că el este prea mic și neinsemnat față de datoria mare pe care o are, față de problemele multe și grele care pot să se ivească in conducerea unui popor atât de numeros.  Solomon deja dă dovadă de ințelepciune, când recunoaște cât de mic și neinsemnat este el in fața lucrării mari care-i stă in față.  Cererea lui Solomon se dovedește a fi plăcută lui Dumnezeu:  impăratul cere <o inimă pricepută> nu pentru folosul său, ci ca să judece poporul.

INTERPRETARE:

Exemplul tânărului Solomon este un exemplu de altruism.  In fața atâtor posibilități Solomon o alege pe cea care este de folos poporului, prin care poate să ajute pe alții.  1 Corinteni 10:24 ne amintește că nu trebuie să căutăm doar la foloasele noastre, ci să fim preocupați și de nevoile celor din jurul nostru. 

Înțelegem din modelul lui Solomon că numai Dumnezeu dă ințelepciune.  Aceasta inseamnă că Scriptura este sursa principală de ințelepciune pentru credincios.  Este inutil să-I cerem lui Dumnezeu ințelepciune, dar să ignorăm studiul Cuvântului lui Dumnezeu.

Binecuvântarea lui Dumnezeu este pentru cei ce persistă in credincioșie.  Mai jos, in versetul 14, Dumnezeu ii amintește lui Solomon că statornicia in căile Lui și umblarea continuă după legea și poruncile Lui este condiția binecuvântării.  Același lucru este subliniat in Iacov 1:12. 

            APLICARE:

Adeseori, Pavel le amintește cititorilor că trebuie să rămână tari (1 Corinteni 16:13; Efeseni 6:10; 2 Timotei 2:1).  Pentru creștin această poruncă nu este imposibil de indeplinit, deoarece avem cu noi prezența Duhului Sfânt care ne ajută in slăbiciunea noastră. 

Solomon este indemnat să distrugă răul din mijlocul poporului.  Creștinul trebuie să fie cu luare aminte la prezența lucrurilor care distrug, care pângăresc, sau care sunt un pericol in calea trăirii unei vieți de curăție.  Aceasta inseamnă că se cere o atitudine de veghere continuă, un duh de discernământ ca să putem deosebi răul de bine.  Solomon a cerut ințelepciunea aceasta.

Poate cea mai bine cunoscută invățătură a acestei lecții este faptul că trebuie să punem mai puțin preț pe lucrurile materiale și mai mult preț pe cunoașterea voiei lui Dumnezeu.

 

Note:

 

19 Noiembrie, 2000

Solomon construiește Templul

1 Impărați 6:37, 38; 8:22, 23, 27-30, 9:1-5

CUVÂNTUL DE AUR: 

            <Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ?  Iată că cerurile și cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă:  cu cât mai puțin casa aceasta pe care Ți-am zidit-o eu!>  – 1 Impărați 8:27

INTRODUCERE:

Este normal ca un rege sau un președinte al unei țări să nu locuiască intr-o casă oarecare, ci intr-una construită și amenajată in mod special pentru conducător.  După ce David a devenit impărat al lui Israel, el a cucerit Ierusalimul și l-a făcut orașul capitală (2 Samuel 5:6-9).  Apoi, Hiram, impăratul Tirului a trimes lui David atât materiale de construcție, cât și muncitori care să-i construiască o casă.  De pe acum, probabil că David avea cea mai frumoasă casă din Israel (2 Samuel 5:11).  Aducând chivotul legământului la Ierusalim, David l-a așezat intr-un cort pe care il pregătise in mod special pentru acest scop.  Dar nu i s-a părut potrivit lui David ca el să aibă un palat frumos, in timp ce prezența lui Dumnezeu să fie intr-un simplu cort.  Și cu toate că a avut intenția să-I construiască un templu, lui David nu i s-a ingăduit, deoarece el fusese un om al războaielor.  Dumnezeu a vrut ca templul să fie construit de un om al păcii.  Arhitectul templului a fost Dumnezeu, care i-a destăinuit planul de construcție lui David, care la rândul lui l-a transmis fiului său Solomon. 

EXPLICAREA LECȚIEI

Zidirea Templului (1 Impărați 6:37, 38). Solomon a inceput să pună temeliile templului in al patrulea an al domniei lui, in luna Ziv.  Luna Ziv era a doua lună a anului evreiesc, inainte de robia Babiloniană, și care inseamnă splendoare sau frumusețe (probabil o referință la frumusețea primăverii).  Construcția templului a ținut mai bine de șapte ani, și s-a incheiat in al unsprezecelea an al domniei lui Solomon.

Rugăciunea lui Solomon (1 Impărați 8:22, 23, 27-30). Capitolul 8 relatează aducerea chivotului legământului la templu.  Atunci un nor de slavă a umplut casa, ceea ce dovedește că Dumnezeu a acceptat acest templu ca un loc unde Dumnezeu să locuiască in mijlocul poporului Său (1 Impărați 8:10-11). 

            Solomon a vorbit adunării (vv. 14-21).  Dar incepând cu versetul 22, mâinile intinse ale lui arată că Solomon vorbea acum lui Dumnezeu in rugăciune.  Din nou il găsim pe Solomon recunoscând credincioșia lui Dumnezeu și faptul că Dumnezeu iși ține legământul cu cei care păzesc poruncile și ei inșiși rămân credincioși lui Dumnezeu.  Solomon recunoaște că Dumnezeu este singurul Dumnezeu, mai presus de orice alți dumnezei.  Versetul 27 conține apogeul rugăciunii lui Solomon, când acesta recunoaște că lucrarea mâinilor lui nu merită să fie locul unde să locuiască Dumnezeul cel Atotputernic.

            Ințelegând că Dumnezeu nu poate fi cuprins de spațiul fizic, Solomon apelează la indurarea și la mila lui Dumnezeu, și-I cere ca să ia aminte la rugăciunea lui.  Solomon iși amintește făgăduința făcută de Dumnezeu, și se roagă ca prezența Celui Prea Inalt să fie in locul acela, acolo unde poporul lui Israel se va aduna pentru rugăciune.  Este advărat că Dumnezeu nu poate fi limitat in spațiu, inlăuntrul templului.  Dar intr-un sens real, prezența Lui a fost in templu, și acest lucru a fost vădit prin slava care a umplut templul.  Solomon a cerut ca Dumnezeu să ia aminte nu numai la rugăciunea pe care a făcut-o el, impăratul, in ziua aceea, ci mai ales la rugăciunile care se vor inălța la cer din locul acela.  Știa Solomon că este inevitabil pentru popor să nu păcătuiască, să cadă in idolatrie: de aceea se roagă el ca Dumnezeu să asculte rugăciunile lor și să-i ierte. 

Răspunsul lui Dumnezeu (1 Impărați 9:1-5). Ultima parte a capitolului 8 relatează ceea ce s-a intâmplat după ce Solomon și-a sfârșit rugăciunea.  Impăratul i-a indemnat apoi pe Israeliți să fie ascultători față de Dumnezeu.  Răspunsul Domnului a venit după terminarea construcției templului, și după terminarea clădirii palatului impărătesc și a casei din pădurea Libanului (aceasta din urmă s-ar putea să-și fi luat numele de la stâlpii mari de sprijin, făcuți din cedri din Liban).  Dumnezeu ii vorbește lui Solomon, amintindu-i de responsabilitatea lui de a rămâne credincios, la fel ca tatăl său David.  La Gabaon, Domnul S-a arătat, pentru că Solomon căpătase trecere inaintea lui Dumnezeu.  Acum, auzind rugăciunea lui Solomon, Dumnezeu se arată din nou, arătând iarăși că rugăciunea lui Solomon a fost primită, lucrarea lui a fost acceptată inaintea lui Dumnezeu, și Dumnezeu promite că prezența Lui va fi peste noul locaș. 

            Din nou, condiția binecuvântării lui Dumnezeu este ascultare și persistență in trăirea după orânduirile Lui.  Solomon nu rămăsese fără nici un exemplu de trăire: tatăl său David este menționat in mod frecvent ca model de ascultare.  Răspunsul lui Dumnezeu se incheie cu o promisiune: dacă Solomon va continua să umble pe căile plăcute Domnului, scaunul de domnie al lui David va fi intărit pe vecie.  Dacă nu, poporul va pierde chiar țara promisă, țara in care locuiau, iar templul va fi distrus.  Și ce trist este că pedeapsa lui Dumnezeu vine datorită idolatriei și neascultării poporului (1 Impărați 24:10-13; 25:8, 9, 13-17). 

INTERPRETARE

Dumnezeu nu poate fi cuprins de ințelegerea noastră.  Cât de absurd este să crezi că Dumnezeu poate fi mărginit doar la temple ca cel al lui Solomon, sau in alte clădiri făcute de mâna omenească.  Ințelegând că Dumnezeu este nemărginit, Solomon prin rugăciunea sa, apelează la indurarea și la harul lui Dumnezeu.

Avem in lecția de astăzi un exemplu de un om care a știut că nu există relație cu Dumnezeu fără harul lui Dumnezeu, că numai datorită indurării Lui putem veni in fața Tatălui.  Apoi, lui Solomon i se ingăduie chiar să participe in lucrarea lui Dumnezeu.  Și mai mult, Dumnezeu acceptă lucrarea acestui om.  Dar aceste <realizări> nu inseamnă nimic dacă nu exită statornicie in ascultare.

Ce poate fi atât de atrăgător in a face răul? Istoria arată urmările nefaste ale neascultării.  Atunci de ce sunt atât de mulți oameni care se complac in neascultare?  Nimic nu poate fi mai simplu de ințeles decât avertizarea de la 1 Impărați 9:6-9.  Cum a putut Solomon să o desconsidere?  Inzestrat cu o ințelepciune mai mare decât orice alt ințelept de-a lungul veacurilor, și totuși s-a purtat ca un nebun.  Neascultarea lui a făcut ca in final imperiul să fie adus la ruine.             

APLICARE:

Lecțiile acestea ne arată cum neascultarea il impiedică pe Dumnezeu să-și continue legătura cu omul.

Ceea ce ne-a câștigat intrare la Tatăl este doar Harul Lui, arătat prin jertfa Domnului Isus la Calvar.  Avem o mântuire veșnică, bine ancorată in credincioșia lui Dumnezeu.  Dar Dumnezeu cere copiilor Lui o viață de ascultare, o viață de păzire a Cuvântului Sfânt. 

            Lui Solomon, Dumnezeu ii arată responsabilitățile pe care el le avea.  Avem in Cuvânt exemple de trăire, și avem avertizări prin care să vedem pericolul.  Dacă a fost distrus templul, care era mărturia prezenței lui Dumnezeu cu poporul Său, și dacă păcatul idolatriei și al neascultării L-au făcut pe Dumnezeu să-i scoată pe Israeliți chiar și din țara lor, oare cum ar trebui să ințelegem seriozitatea cu care Dumnezeu tratează păcatul?  Când Dumnezeu cere ascultare, trebuie să ințelegem că nu putem face nimic mai important decât să răspundem cu o viață de supunere și ascultare.

 

Note:

 

26 Noiembrie, 2000

Căderea lui Solomon

1 Impărați 11:1-13a

CUVÂNTUL DE AUR: 

<Domnul S-a mâniat pe Solomon pentru că iși abătuse inima de la Domnul, Dumnezeul lui Israel, care i se arătase de două ori >            – 1 Impărați 11:9

INTRODUCERE:

Nu știm dacă a invățat Solomon la picioarele preoților și a profeților de pe vremea lui David, sau ce influență a avut proorocul Natan asupra lui.  Dar știm că impăratul și-a amintit invățătura pe care i-a dat-o tatăl său David, omul după inima lui Dumnezeu (Proverbe 4:3, 4).  In plus, Solomon a fost inzestrat de Dumnezeu cu o ințelepciune nemaiintâlnită.  Solomon a fost autorul a trei mii de proverbe (1 Impărați 4:32), cu mult mai multe decât cele pe care le găsim in cartea Proverbelor.  Uitându-ne la proverbele din cartea aceasta, citim incă de la inceput că <frica Domnului este inceputul științei.> (Proverbe 1:7)  Iar in concluzia unei alte scrieri ale lui Solomon, el dă următorul sfat: <Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui.  Aceasta este datoria oricărui om.> (Eclesiastul 12:13)  Cu siguranță, am spune noi, că un om ințelept ca Solomon nu va putea fi prins in capcana răutății.  Dar cu toate acestea Solomon a căzut in păcate groaznice.      

EXPLICAREA LECȚIEI:

Femeile străine (1 Impărați 11:1-3). Legea lui Dumnezeu nu a oprit poligamia, dar a poruncit Israeliților să-și ia neveste doar din mijlocul poporului lor (Deuteronom 7:1-4).  Dar din motive politice, Solomon a călcat porunca aceasta incă din primii ani de domnie, intrând in alianță cu Faraon, impăratul Egiptului, prin căsătoria cu fiica acestuia (1 Impărați 3:1).  Dar acesta a fost doar inceputul.

            Dumnezeu la poruncise Israeliților să distrugă toate neamurile pe care le intâlniseră in Canaan.  Poporul lui Dumnezeu nu avea voie să se asocieze cu aceste neamuri, deoarece acești păgâni erau in stare să intoarcă inima poporului Domnului după alți dumnezei (Deuteronom 7:1-5).  Dar Solomon, fiind mai mult preocupat de intărirea impărăției sale, și-a luat de neveste Moabite, Amonite, Edomite, Sidoniene și Hetite.   Acestea aparțineau unor popoare pe care David le subjugase in timpul domniei lui.  Legăturile lui Solomon cu impărații păgâni au inceput să slăbească legătura lui cu Dumnezeu.  Cele o mie de femei de care și-a alipit Solomon inima i-au abătut inima de la ascultarea de Dumenzeu.  Legea, care a fost dată inainte de vremea impăraților, poruncea ca impăratul <să nu aibă un număr mare de neveste, ca să nu i se abată inima> (Deuteronom 17:17).  Țiitoarele se pare că au fost acele neveste care nu erau din familii impărătești, și nu aflăm motivul pentru care Solomon și-a luat aceste țiitoare.

Idolatria (1 Impărați 11:4-8). Porunca intâi spune: <Să nu ai alți dumnezei afară de mine> (Exodul 20:3).  Poate Solomon nu a intenționat să calce porunca aceasta atunci când și-a adus ca nevastă din Egipt pe fiica acelui Faraon.  Versetul 4 parcă lasă de ințeles că in tinerețe, Solomon s-a menținut tare pe calea pe care i-a poruncit tatăl său David să meargă.  Dar cu vârsta, puterea lui Solomon de a se impotrivi a scăzut, și cu timpul femeile acestea străine i-au intors inima către alți dumnezei. 

            Astartea era o zeiță la care se inchinau mulți păgâni de pe coasta Mediterană.  Cei care se inchinau lui Moloc (sau Milcom), <urâciunea Amoniților,> iși ardeau copiii ca jerftă acestui zeu, ceea ce Israeliților le era oprit (Leviticul 18:21).  Solomon nu a ajuns atât de departe in stricăciune, dar urmașii lui au ajuns (cam după două secole).  In ochii lui Dumnezeu, orice amestec cu idolii aceștia era o urâciune (v. 6). Dumnezeu nu oprise inchinarea pe inălțimi de la bun inceput, dar templul a fost construit tocmai pentru că aceste inălțimi reprezentau o ispită pentru Israeliți, de a practica obiceiurile păgânilor.  Și tocmai in cursa aceasta a căzut Solomon.

Pedeapsa (1 Impărați 11:9-13). Domnia lui Solomon a fost un succes, atât timp cât plăcerea lui a fost să trăiască după placul lui Dumnezeu.  Dar vocile nevestelor lui au inceput să răsune mai tare decât glasul lui Dumnezeu, și indemnurile lor au fost mai convingătoare decât poruncile Domnului.

            Faptul că Solomon și-a indreptat inima inspre urâciunile idolilor a fost mai grav, deoarece Solomon a avut odinioară harul ca Dumnezeu să-i apară și să-i vorbească de două ori.  Prima dată, Dumnezeu i-a dăruit ințelepciune, bogății și cinste, iar a doua oară Dumnezeu i-a promis succes, dacă va continua să rămână credincios, sau pedapsă dacă se va abate (1 Impărați 9:4-9).  Dar Solomon a ales neascultarea in mod fățiș.  Cu toată ințelepciunea lui, Solomon trebuie să fi ințeles exemplele istoriei poporului lui, abaterile lor și pedeapsa lui Dumnezeu care a urmat in mod negreșit.  Oare să fi crezut Solomon că el va scăpa de mânia lui Dumnezeu după toate urâciunile pe care le-a săvârșit?  Mai mult ca sigur, Solomon a incetat de a mai incerca să umble in căile Domnului.  Pedeapsa a fost vestită:  impărăția pe care tatăl său David a stabilit-o urma să fie dată in mâinile unui slujitor al lui Solomon.  Dar de dragul lui David, și pentru credincioșia de care a dat el dovadă, Dumnezeu a hotărât ca pedeapsa să fie amânată.  Dar Solomon cel neascultător a murit destul de tânăr, probabil nu mai mult de șaizeci de ani.

INTERPRETARE

Ceea ce la inceput a părut o simplă și nevinovată toleranță față de alte religii și idoli, l-a târât pe Solomon in păcatul cumplit al idolatriei.  Cine ar fi crezut că cel mai ințelept impărat de pe pământ să ajungă atât de amarnic inșelat de vraja păcatului?  Solomon, cel care a construit templul, ca loc pentru inchinare in fața lui Dumnezeu, prin alunecarea in păcatele păgânilor de care s-a legat, acum ajunge să construiască locuri pentru inchinarea la idoli, lui Chemoș și lui Moloc.

Insă Roboam, fiul lui Solomon, nu a pierdut toată impărăția, ci a continuat să conducă seminția lui Iuda, impreună cu unii din Beniamin.  Dumnezeu avea un plan mult mai măreț cu impărăția lui David, și acest plan nu a putut fi impiedicat de păcatul lui Solomon.

APLICARE

Negreșit, intâlnim in viață situații care au o aparență de nevinovăție, o infățișare inocentă.  Plăcerile simple, de o clipă, pot să se transforme in capcane mortale.  Obiceiurile păcătoase, care la prima vedere par de prea mică insemnătate, pot să ajungă in final să inrobească, astfel incât păcatul idolatriei se dezvoltă și pune stăpânire pe cel care odinioară păzea porunca sfântă.  Și ce ușor este ca să ajungem stăpâniți și conduși de lucrurile pe care le iubim!

După mulți ani, a venit o vreme in Israel când promisiunea lui Dumnezeu se părea că a eșuat:  nu era nici un urmaș din familia lui David la conducere in Ierusalim.  Dar promisiunea lui Dumnezeu nu poate da greș.  Din seminția lui David, s-a născut un fiu al lui David, care deasemenea a fost Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Veșnic. 

 

Note:

 

 

Istoria poporului lui Dumnezeu

Scoala duminicala iunie – august 1999

 

Istoria poporului lui Dumnezeu

 

Trimestrul acesta vom parcurge împreună cartea <începuturilor>: Geneza și vom recapitula istoria poporului Israel.

Vom studia trei secțiuni:

 

Luna Iunie: <La început …>

6 Iunie: CREAțIA CEA BUNă A LUI DUMNEZEU

13 Iunie: SCOPUL LUI DUMNEZEU PENTRU OM

20 Iunie: CONSECINțELE PăCATULUI

27 Iunie: JUDECATA ȘI UN ÎNCEPUT NOU

 

Luna Iulie: <Începuturile unui popor>

4 Iulie: DUMNEZEU CHEAMă PE AVRAAM

11 Iulie: PROMISIUNEA ÎMPLINITă

18 Iulie: TESTUL CREDINțEI

25 Iulie: ÎNȘELARE ȘI BINECUVÂNTARE

 

Luna August: <Un popor încercat>

1 August: FUGA LUI IACOV ȘI VEDENIA

8 August: LUPTA LUI IACOV

15 August: FIUL FAVORIT ÎN ROBIE

22 August: OPORTUNITATEA DE A SLUJI

29 August: IERTARE ȘI UNIFICARE

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

6 IUNIE 1999 CAP. I.                                                 LA ÎNCEPUT

CREAțIA CEA BUNă A LUI DUMNEZEU

Geneza 1:1, 2, 20-31

Cuvântul de aur:

<Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară, și apoi a fost o dimineață: acesta a fost ziua a șasea.> – Geneza 1:31

INTRODUCERE:

La început, Dumnezeu … Fără doctrina biblică a creației omul rămâne izolat într-un univers lipsit de orice semnificație și țel. Cartea Genezei este cea care ne evocă planul măreț al lui Dumnezeu care a creat omul ca pe o splendidă cunună a creației Sale. Tema creației este una din principalele teme ale Vechiului Testament. Porunca Sabatului este bazată pe săptămâna creației (Exod 20:8-11). Cartea lui Iov, Psalmii și proorocii scot în evindeță frumusețea, gloria și splendoarea creațiunii.

EXPLICAREA LECȚIEI:

A. La început  (1:1, 2)

<La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul …> Încă de la începutul Bibliei, este enunțată realitatea creației divine. Întregul univers își datorează existența voinței și puterii lui Dumnezeu. În aceste pasaje, este proclamată existența lui Dumnezeu, care nu este explicată și nici analizată, ci este prezentată ca un adevăr fundamental al Bibliei.

<Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de ape era întunerec, și Duhul lui Dumnezeu se mișca deasupra apelor.> Acest verset descrie starea creației înainte de stabilirea ordinii. Urmează prezentarea detaliilor: lumina și întunerecul, aerul, apa, uscatul și mările, plantele și animalel. Îngerii au existat încă înainte de creațiune, căderea lui Satan precedând-o (Iov 38;7). <Duhul Domnului se mișca pe deasupra apelor,> pregătind măreața lucrare a creației.

B. Ziua a cincea (1:20-23).

Cele șase zile ale creației pot fi divizate în două grupe. În primele trei zile, Dumnezeu a creat terenul unde urmau să locuiască viețuitoarele, iar în următoarele trei, a făurit însuși ființele care să populeze terenul creat anterior. Cineva a denumit aceste zile: <zile ale formării> și <zile ale umplerii.>

1. Dumnezeu crează (1:20-21). Dumnezeu a zis: <Să mișune apele de viețuitoare și să zboare păsări deasupra pământului pe întinderea cerului.> Această expresie redă volumul imens și varietatea vieții acvatice. Viețuitoarele sunt <suflete vii> (Gen. 2:7). Ele au fost create în mod unic și distinct, <după soiul lor,> ideea evoluării dintr-un strămoș comun fiind exclusă. <Dumnezeu a văzut că erau bune.> Tot ceea ce face Dumnezeu este bun și desăvârșit.

B. Dumnezeu binecuvintează  (1:22, 23). Dumnezeu a binecuvântat creaturile să crească și să se înmulțească, aceeași poruncă fiind dată și oamenilor.

C. Ziua a șasea (1:24-31).

1. Crearea animalelor  (1:24, 25). Este accentuată din nou legea reproducerii: <după soiul lor.> Chiar dacă într-un <soi> biologic apar importante variații, nu există și nu este posibilă trecerea sau evoluția de la un soi la altul.

2. Crearea omului  (1:26, 27). Omul este cununa creației. Chiar dacă Dumnezeu a știut bine cum se va manifesta omul, în dragostea și harul Său, El l-a făurit după chipul Său, prin aceasta înțelegându-se mintea, voința, sistemul emoțional, libertatea omului, și nu fizicul său (Efes. 4:24; Col. 3:10). După ce omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, el a dobândit autoritate asupra celorlalte creațiuni. Omul a fost lăsat să conducă (Ps. 8:5), plin de compasiune și nu cu lăcomie. Adam a fost așezat în grădina Edenului ca <s-o lucreze și s-o păzească> (2:15). Atât bărbatul cât și femeia au fost creați ca să se bucure de binecuvântări, dar și cu mari responsabilități, ei fiind creați după chipul lui Dumnezeu.

3. Mandatul (1:28). <Dumnezeu i-a binecuvântat, și … le-a zis … stăpâniți …> Adam nu a fost doar un simplu grădinar. El a fost creat ca să stăpânească pământul. Am convingerea că el a fost în stare să controleze vremea după cum controlăm noi temperatura în locuințele noastre. El a stăpânit pământul. Domnul Isus, când a fost pe pământ, a avut control perfect asupra naturii. El a spus mării înfuriate să tacă și a tăcut. El a hrănit mulțimi cu cinci pâini și doi pești. Tot astfel, în opinia mea, și Adam a putut face toate aceste lucruri, înainte de căderea sa, când și-a pierdut dreptul de stăpânire dat de Dumnezeu> (J.Vernon McGee).

D. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu (1:29-31).

Înainte de potop, omul și celelalte viețuitoare s-au hrănit vegetal. După aceea, omul a început să se hrănească și cu carne (9: 2, 3). <Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune …> (1:31). Lumea creată de Dumnezeu a fost una perfectă, fără influența păcatului și a consecințelor sale. Omul a fost menit să stăpânească peste creație. El a avut libertatea alegerii, dar a abuzat de acest privilegiu.

INTERPRETARE 

1. <La început Dumnezeu a făcut …> Nu există nici un om de știință sau vreun istoric care să fie în stare să îmbunătățească acest adevăr. Afirmația aceasta cu care începe relatarea Bibliei proclamă existența lui Dumnezeu, respinge ateismul, dezaprobă materialismul. Este exclus politeismul, Dumnezeu fiind Cel care a făcut, fatalismul este eliminat și panteismul respins. Mai mult, agnisticismul este combătut, Dumnezeu fiind plin de personalitate, El vorbind, binecuvântând, etc. Teoria evoluției este negată categoric prin afirmarea adevărului că Dumnezeu a creat toate lucrurile în forma lor definitivă. Apoi, <S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune …>

2. <La început Dumnezeu …> Acest verset constituie poarta de intrare în Biblie. El este o sublimă mărturie. Dumnezeu nu are vreo definiție, creația nu este descrisă și nici datată în timp. Afirmația de început este pozitivă și deschisă, ea este completă. Acceptând această afirmație, acceptăm tot ceea ce urmează în Biblie, respingând-o respingem însăși Biblia.

3. Când vorbește despre creație, Biblia accentuează poziția noastră supremă (1:26, 27) Unicitatea și superioritatea noastră asupra restului creației denotă faptul că omul este apoteoza creației.

APLICARE

Dacă suntem creați după chipul lui Dumnezeu, avem valoare în fața Sa și în fața celorlalți semeni. Cum ne vedem noi și cum îi vedem pe semenii noștri?

Existența lui Dumnezeu și creația nu sunt axplicate și nici analizate. Ele sunt o problemă de credință (Evrei 11:3). Să nu uităm însă că dovezile în favoarea credinței în Dumnezeu și a creațiunii Sale sunt extrem de substanțiale. Care este poziția ta? Ai credință?

 

Note:

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

13 IUNIE 1999  CAP I.                                                 LA ÎNCEPUT

SCOPUL LUI DUMNEZEU PENTRU OM

Geneza 2:7-9, 15-25

Cuvântul de aur:

<Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu.> Geneza 2:7

INTRODUCERE

Planeta noastră și universul infinit au fost <făcute prin Cuvântul Domnului> (Ps. 33:6) în șase zile. În ziua a șasea au fost create animalele și omul, parte bărbătească și parte femeiască (1:27). Apoi, <i-a binecuvântat, și … le-a zis: creșteți, înmulțiți-vă …> (1:28). La sfârșit, <Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune …> (1:31). Cu aceasta, procesul creației a fost încheiat. A urmat ziua de odihnă, conform Exod 20:8-11, unde Dumnezeu poruncește israeliților să-și aducă aminte de <ziua de odihnă … căci în șase zile a făcut cerurile, pământul și marea, și tot ce este în ele …>     

EXPLICAREA LECȚIEI

A. Crearea omului (2:7).

<Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu.> Din punct de vedere fizic, omul a fost creat din pământ, având aceleași elemente chimice. Fizic, valoarea omului este neînsemnată. Dar omul este mult mai mult decât țărână. El este dotat cu un duh care va merge la Dumnezeu. De ce? Fiindcă Dumnezeu <i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut suflet viu.> Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu viață fizică și spirituală. Omul are în sine capacitatea de a fi în relație cu Dumnezeu. Prin aceasta, se deosebește omul de celelalte creații.

B. Mediul special al omului (2:8, 9, 15, 17).

1. Un teritoriu special  (2:8, 9). <Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină …> Grădina în care a fost așezat Adam este situată în Eden. Grădina aceasta se bucura de niște condiții care nu existau în afara ei. În locul acesta minunat sunt menționați doi pomi deosebiți: <pomul vieții> și <pomul cunoștinței binelui și răului.> Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuți la vedere și buni la mâncat.> Și în ziua de astăzi putem vedea cât de minunat este combinată natura, împletind armonios frumosul cu utilul.

2. O slujbă deosebită (2:15). <Domnul Dumnezeu a luat pe om și l-a așezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze și s-o păzească.> Chiar și în paradis munca era importantă. Adam trebuia să lucreze în grădină și s-o păzească, ceea ce sugerează prezența unui dușman. Misiunea lui Adam reprezenta începutul procesului de stăpânire asupra pământului, care era conform cu planul lui Dumnezeu (1:28).

3. Prima lege  (2:15-17). Omul era o creatură perfectă care avea capacitatea de a păcătui, dar nu păcătuise până atunci. Dumnezeu l-a creat pe om stăpân și conducător (1:26). Edenul a reprezentat pentru Adam un loc de plăceri, dar și de încercare. El era dotat cu o voință liberă. Adam s-a bucurat de mari privilegii, însă și responsabilitățile sale erau mari. Testul urma să stabilească dacă se va supune lui Dumnezeu sau nu. Omul dotat cu o voință liberă trebuie să dovedească dacă este gata a se supune lui Dumnezeu. Fizic, Adam a murit mai târziu, dar spiritual a murit imediat după cădere, separându-se de Dumnezeu.

C. Rolul special al omului  (2:18-20).

 Adam, după ce a fost creat, a fost singur. < Nu este bine ca omul să fie singur.> Această constatare așează bazele căsătoriei. <Domnul Dumnezeu a făcut din țărână toate fiarele pământului și toate păsările cerului și le-a adus la om … să le numească …> Omul a dobândit autoritate asupra împărăției animale.

D. Prima căsătorie (2:21-25).

Dumnezeu a creat femeia din carnea și oasele lui Adam. Matthe[ Henr] spunea că Dumnezeu n-a făcut-o pe Eva din capul lui Adam, ca să nu-i fie superioară, și nici din picioare, ca să nu-i fie inferioară. El a făcut-o din coastă, ca să-i fie egală. Prin natură, bărbatul și femeia își aparțin unul altuia.

INTERPRETARE

1. <După chipul lui Dumnezeu.> Omul a fost dotat cu atributele personalității lui Dumnezeu: cunoaștere, sentimente, voință. Omul se mai aseamănă cu Dumnezeu prin faptul că are calități morale. El se bucură de libertate, chiar dacă nu absolută, și are mari responsabilități. Odată cu căderea lui Adam și Eva, libertatea a fost restrânsă, limitată. Apoi, omul se aseamănă cu Dumnezeu din punct de vedere spiritual. Trupul nostru <este Templul Duhului Sfânt> (I Cor. 6:19) și trebuie să ne îngrijim de el cum se cuvine. Sufletul din noi ne conferă personalitate. Datorită lui, avem capacitatea de a iubi și de a comunica cu semenii noștri. Duhul este cel care ne ajută să intrăm într-o relație de comuniune cu Dumnezeu.  (Ioan 4:24).

2. Fiind creați după chipul lui Dumnezeu, noi avem și o mare responsabilitate morală. Ea se reflectă în tot ceea ce facem și în atitudinea pe care o avem față de Dumnezeu. Dumnezeu l-a lăsat pe om stăpân peste creație, dar el este responsabil în tot ceea ce face.

Este responsabil față de Dumnezeu, care ne-a creat (3:9, 11, 13; Apoc. 20:12).

Este responsabil față de ceilalți oameni (9:6; Iacov 3:9, 10).

Este responsabil față de natura înconjurătoare Dumnezeu nu este indiferent față de creația Sa materială (Rom. 8:20-21).

Este responsabil față de el însuși (Ps. 8:5; I Cor. 6:19).

3. Testul pomului interzis (2:16-17) avea menirea de a măsura gradul de responsabilitate și capacitatea de ascultare a omului față de Cel care l-a creat. Adam și Eva n-au ascultat și au murit. Duhul lor, acea parte din ei care avusese părtășie cu Dumnezeu murise. Această decădere le-a afectat mai târziu sufletul și trupul, după cum descrie Pavel în Romani 1:21-23).

APLICARE

1. Munca nu este un blestem. Ea este împlinirea unei misiuni (2:15).

2. Ascultarea. Creatorul are dreptul de a stăpâni asupra creației Sale. Dragostea stabilește limite spre binele omului. Dumnezeu dorește ca noi să-L ascultăm de bună voie și nu din obligație. El ne vrea copii ai Săi și nu niște roboți. 

 

Note:

Scoala Duminicala Decembrie – Februarie 2000

 

  La cumpăna anilor

 

<Trăim în fapte, nu în ani;

În bucurii și nu în bani;

În sentimente ce-au rămas,

Nu-n  limbile ce merg pe ceas.

 

Ne măsurăm cu ce-am făcut,

Nu doar cu ceasul ce-a bătut.

Și vom primi, doar ce am dat,

Săraci sau sfinți la secerat>

 

 

Fiți bineveniți la încă un trimestru de studiu asupra vieții Domnului Isus Christos. Vă invităm să ne privim fața ca într-o oglindă și să ne lăsăm schimbați >din slavă, în slavă> într-un chip asemenea Lui.

 

Pentru cei ce vor și alte materiale ajutătoare, vă invităm să vizitați pe Internet site-ul  <Românilor baptiști din America>:

 

http://roboam.com

 

 

 

 

 

3 DECEMBRIE 2000                                    CAP. I. S-A NăSCUT MÂNTUITORUL

PREGăTIND CALEA DOMNULUI

Luca 3:1-20

Cuvântul de aur:

<După cum este scris în cartea cuvintelor proorocului Isaia: Iată glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiți calea Domnului, neteziți-I cărările.> – Luca 3:4

INTRODUCERE:

Evanghelia lui Luca  accentuează universalitatea Domnului Isus (2:10). Luca era dintre neamuri și de profesie doctor (Col. 4:11, 14). El și începe Evanghelia cu relatarea nașterii a doi copii importanți.

Prima naștere miraculoasă pe care o prezintă este cea a lui Ioan Botezătorul. Copilăria sa rămâne învăluită în mister și trece direct la începutul misiunii sale. Ioan devine preot, prooroc și învățător. El este cel care a început propovăduirea botezului pocăinței. Fiind ultimul dintre prooroci, el se deosebește de predecesorii săi prin îmbrăcăminte, regim alimentar și stil de viață.

EXPLICAREA LECȚIEI:

Când a venit Ioan?(3:1,2) Este uimitor cât de bine marchează Luca apariția în istorie a lui Ioan, prin introducerea unui împărat, a patru guvernatori și a doi mari preoți. Toți aceștia simbolizau lumea de atunci. Chiar dacă misiunea lui Ioan s-a desfășurat în pustie, toată Iudeea a simțit efectele ei. Luca merge până acolo încât prezintă influența lui Ioan ca pe un eveniment de importanță mondială. Era în vremea domniei lui Tiberiu Cezar, un împărat talentat, ambițios, dar crud, imoral și inuman. Aceasta este imaginea politică a lumii de atunci. Urmează, în ordine, vasalii Romei și cei doi mari preoți, care-și exersau slujba în contradicție cu autoritatea divină. Luca ne prezintă astfel poporul lui Israel divizat, condus de vasali ai Romei și orbiți de o preoție degenerată.

Cum a venit Ioan?(3:3)   Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit în aceste condiții. El nu a răsunat în Roma, nici la Ierusalim, nu în fața împăratului, sau a dregătorilor și nici măcar în fața marilor preoți, ci în pustie, adresându-se unui umil prooroc. Asemănându-se cu Ilie, în ceea ce privește îmbrăcămintea și comportarea (1:17; Mat. 3:4; II Împ. 1:8), Ioan a venit în ținutul de lângă Iordan, predicând și botezând. Pentru evrei, botezul  nu era ceva nou, ei obișnuind să boteze neamurile care îmbrățișau legea lui Moise. Ceea ce era neobișnuit, era faptul că Ioan boteza iudei, dorind să demonstreze că nu era suficient să faci parte din poporul ales al lui Dumnezeu pentru a fi mântuit. Era nevoie de pocăință sinceră, cu credință în Dumnezeu, care trebuia mărturisită public. Ioan predica o pocăință a inimii și a minții, care trebuia demonstrată printr-un act exterior și printr-un stil de viață care să arate schimbarea interioară.

De ce a venit Ioan?(3:4-20)  Întâi de toate, Ioan a fost <GLASUL celui ce strigă în pustie …> (3:4; Is. 40:1-5; Ioan 1:23). Corupția preoților (în loc de un mare preot, erau doi) și ipocrizia legalistică a fariseilor și a cărturarilor au slăbit națiunea din punct de vedere spiritual. Se simțea nevoia unui mesaj din partea lui Dumnezeu și Ioan a devenit acea voce, care urma să pregătească națiunea pentru venirea lui Mesia (1:16, 17, 76, 77; Ioan 1:6-8, 15-34). Ioan le cerea oamenilor să se pocăiască, motivând  că <Împărăția cerurilor> era aproape (Matei 3:2). Cei care nu se pocăiau nu puteau să-I dea Împăratului Ceresc gloria pe care o merita.

INTERPRETARE:

<Va merge înaintea lui Dumnezeu … ca să gătească Domnului un norod bine pregătit …> (1:17). Prin această afirmație, Luca ne informează că ne aflăm în pragul celei mai mărețe perioade din istoria omenirii. Viața Domnului Isus este pivotul în istoria omenirii. Istoria lui Ioan este veriga de legătură dintre vechea și noua economie, dintre perioada din istorie în care Dumnezeu <a vorbit în vechime părinților noștri prin prooroci, în multe rânduri și în multe chipuri …> și acea perioadă în care, la <sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul …> (Evrei 1:1, 2). Istoria lui Ioan Botezătorul ne demonstrează că, din punct de vedere divin, în istorie nu există întrerupere, ci continuare. Ioan leagă trecutul de ceea ce urma să vină. Vechiul și noul sunt în mișcare continuă în planul lui Dumnezeu.

Profeția lui Maleahi a fost împlinită prin Ioan, după patru sute de ani (Mal. 4:5, 6). <Avem de-a face cu un principiu măreț. Lucrarea Domnului este continuă, uneori cu întreruperi, și aceasta din două motive. Întâi, Dumnezeu nu lucrează după un calendar omenesc, apoi, omul păcătos ar putea amâna lucrarea lui Dumnezeu, dar nu o va putea înfrânge. În cei patru sute de ani întunecoși, s-ar putea ca oamenii să fi spus că Dumnezeu a uitat de poporul Lui, că a fost înfrânt, că a eșuat!  Chiar și astăzi sunt creștini care fac asemenea afirmații. Dar Dumnezeu nu ne-a uitat, El nu este înfrânt, nu a eșuat! După patru sute de ani de la profeția lui Maleahi, într-un  Templu splendid, dar profanat, în fața unei preoții degradate, dar având fii loiali în cadrul ei, a venit îngerul Gabriel și a afirmat că Dumnezeu n-a uitat, nu a fost înfrânt, nu a eșuat!> (G. C. Morgan).

APLICARE:

Ioan a pregătit calea pentru Domnul Isus. Astăzi, noi putem pregăti calea Lui pentru alții, mărturisindu-L prin viața noastră și prin vorbirea noastră.

Ioan și-a îndemnat ascultătorii să aducă <roade vrednice de pocăință …> (3:8). Aceste roade sunt cele ale Duhului Sfânt (Fapte 2:38).   Ce fel de roade ai tu?

 

Note:

.

10 DECEMBRIE 2000                                    CAP. I. S-A NăSCUT MÂNTUITORUL

UN RăSPUNS ÎN FAțA LUI DUMNEZEU

Luca 1:26-38

Cuvântul de aur:

<Maria a zis: Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale! Și îngerul a plecat de la ea.> – Luca 1:38

INTRODUCERE:

Luca ne introduce încă de la începutul Evangheliei în atmosfera generală a vremii. El ne prezintă un preot bătrân care, împreună cu soția sa, trăia în ascultare smerită față de Dumnezeu. Apoi, ni-l prezintă pe Ioan, proorocul lui Dumnezeu care a pregătit calea pentru Mesia. Urmează Maria, femeia devotată prin care Dumnezeu a decis să-L trimită pe Fiul Său pe pământ. Urmașă a lui David (1:27; Rom.1:3), Maria cunoștea bine Scripturile și avea o credință puternică, fapt demonstrat și prin cântarea ei de laudă (1:46-55). Identificarea ei cu cei smeriți și flămânzi (1:52, 53), cât și  jertfa adusă de ea și Iosif (2:22-24; Lev. 12:6-8), sugerează modul modest de viață pe care Maria îl ducea. Ea demonstrează că Dumnezeu a ales <lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari> (I Cor. 1:27-29).

EXPLICAREA LECȚIEI:

Mesajul îngerului (1:26- 33). Acesta este cel mai senzațional mesaj de care s-a putut bucura omenirea. Relatarea vestirii nașterii lui Isus scoate în evidență două aspecte principale: providența divină și persoanele implicate.

În ceea ce privește providența, se remarcă trimiterea îngerului într-o cetate din Galilea, numită Nazaret. Evreii din Iudea îi disprețuiau pe cei din Galilea pentru că în ea locuiau mulți dintre neamuri (Matei 4:15). Nazaretul era disprețuit în mod deosebit pentru corupția sa (Ioan 1:45, 46). Dar Dumnezeu, în harul Său, a ales o fecioară din Nazaret ca să fie mama Domnului Isus.

Persoanele care au fost implicate sunt două: Iosif și Maria. Matei îl descrie pe Iosif ca pe un bărbat neprihănit (Matei 1:19; 13:55). Maria este cea care poate cădea în două extreme: fie să fie preamărită până acolo, încât Domnul Isus să ocupe un loc secundar (1:32), fie să fie ignorată și lipsită de respectul care i se cuvine (1:48).

Răspunsul Mariei (1: 34-38). Răspunsul Mariei revelează smerenia și onestitatea ei.

Maria știa CE urma să se întâmple, dar nu și CUM. Ea este nedumerită nu din necredință, ci din credință. Ea credea promisiunea îngerului, dar nu înțelegea cum se va realiza. Îngerul îi răspunde și explică faptul că Cel ce se va naște va fi un Sfânt și nu va avea natura păcătoasă a omului. Trupul Lui urma să fie pregătit de Duhul Sfânt (Evrei 10:5), care o va <umbri> pe Maria. Pântecele Mariei este asemănat cu Sfânta Sfintelor din cortul întâlnirii (Exod 40:35). Răspunsul Mariei vine imediat: <Iată roaba Domnului, facă-mi-se după cuvintele tale!> Ea se lasă complet în mâna Domnului, cedând și ascultând prin credință. Maria va fi folosită de Duhul Sfânt pentru a se împlini voia lui Dumnezeu. Bucuria ei era așa de mare, încât ea a înfrânt teama de consecințele care decurgeau.

INTERPRETARE:

Mulți ar dori mai multe amănunte despre Maria și sunt tentați să-și pună imaginația la contribuție, acolo unde Biblia nu oferă detalii. Cea mai sigură sursă rămâne însă Biblia. Copilăria Domnului Isus nu este povestită cu prea multe detalii. Citim despre aducerea Sa la Templu, la vârsta de șase săptămâni (2:22-38), apoi despre suirea la Templu, când avea 12 ani (2:43-50). Maria este asociată cu prima minune pe care o face Domnul Isus și spune: <Să faceți orice vă va zice> (Ioan 2:1-5). Domnul Isus a afirmat că familia Sa spirituală, de credincioși, era mai importantă decât cea naturală (Matei 12:46-50; Luca 11:27, 28). Pe cruce, Domnul Isus Își încredințează mama lui Ioan (Ioan 19:27). Maria este menționată împreună cu cei 120 de ucenici care s-au rugat împreună la Ierusalim, înainte de Rusalii (Fapte 1:14). Pavel scrie că <Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie …> (Gal. 4:4), dar nu îi menționează numele. Maria trebuie privită ca un membru al familiei lui Dumnezeu, care merită onoare pentru ascultarea și predarea ei în mâna lui Dumnezeu, supunându-se în totul voii Sale.

APLLICARE:

1. Ce onoare să fii aleasă mama lui Mesia! Maria se decide să asculte și să se supună, chiar dacă decizia ei îi va aduce întristare și suferință. Suntem oare gata să ascultăm necondiționat de Dumnezeu?   

2. Îngerul a venit nu în Templu, ci într-o casă. Să înțelegem de aici că Dumnezeu acționează în afara instituțiilor Sale, dacă acestea au fost degradate de oameni.

 

Note:

 17 DECEMBRIE 2000                                    CAP. I. S-A NăSCUT MÂNTUITORUL

GLORIFICÂNDU-L PE DUMNEZEU

Luca 1:39-55

Cuvântul de aur:

<Și Maria a zis: Sufletul meu mărește pe Domnul, și mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că, de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită> – Luca 1:46-48

INTRODUCERE:

Pasajul lecției de astăzi prezintă împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu, rostit la început, după căderea omului și promisiunea Sa de a înfrânge dușmanul prin sămânța femeii. Textul ne vorbește despre o mamă care este chemată să coopereze cu Dumnezeu, în lucrarea Sa de răscumpărare a lumii umane.

EXPLICAREA LECȚIEI:

CÂNTAREA ELISAVETEI (1:39-45). Elisaveta scoate în evidență credința Mariei (1:45): <Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință …> (Efes. 2:8, 9). Maria a crezut Cuvântul lui Dumnezeu și, ca atare, I-a experimentat puterea. Probabil că acela a fost momentul în care s-a împlinit promisunea lui Dumnezeu cu privire la umplerea lui Ioan cu Duhul Sfânt <încă din pântecele mamei sale> (1:15). Elisaveta este plină de bucurie și <a strigat cu voce tare … .> Ea o descrie pe Maria ca pe <maica Domnului meu,> recunoscând cu smerenie superioritatea ACELUIA  pentru care fiul ei va pregăti calea. Bucuria Elisavetei este generată de reacția copilului ei la vocea Mariei. Este interesant de comparat acest verset cu reacția de mai târziu a lui Ioan, care afirmă că bucuria sa se bazează pe împlinirea misiunii dată de Dumnezeu (Ioan 3:29).

CÂNTAREA MARIEI (1:46-55). Această cântare a Mariei este plină de referiri la expresii ale Vechiului Testament, un comentator numărând douăsprezece asemenea referiri. Maria este cuprinsă de dorința de a exprima minunea lui Dumnezeu.

Ce a făcut Dumnezeu pentru Maria? (1:46-49). El este Mântuitorul ei, întâi de toate (1:47), ceea ce indică faptul că și ea a fost o păcătoasă, ca fiecare dintre noi. Și ea avea nevoie de credința în Dumnezeu pentru a fi salvată. Dumnezeu, nu numai că a mântuit-o, dar a ales-o să fie mama lui  Mesia (1:48). Domnul a privit spre ea cu har (I Cor. 1:26-28). El a devenit pentru ea <Cel Atotputernic> (1:49). Dumnezeu a făcut minuni în viața ei datorită faptului că ea s-a supus voii Sale și a crezut, folosind-o să aducă pe lume pe Mântuitorul.

Ce a făcut Dumnezeu pentru noi? (1:50-53). Maria include în cântarea ei pe <cei ce se tem de El,> din toate generațiile. Toți am beneficiat de îndurarea Lui și toți am experimentat ajutorul Lui. Maria definește trei grupuri de oameni față de care Domnul Și-a arătat îndurarea: cei fără ajutor (1:51), cei smeriți (1:52) și cei flămânzi (1:53). Maria Îl vede pe Domnul răsturnând sistemul de valori: <a răsturnat pe cei puternici … a înălțat pe cei smeriți, pe cei flămânzi i-a săturat cu bunătăți, iar pe cei bogați i-a scos afară cu mâinile goale.> Harul lui Dumnezeu lucrează într-un mod total diferit față de planurile și gândurile omului (I Cor. 1:26-28).

Ce a făcut Dumnezeu pentru Israel? (1:54, 55). <El va mântui pe poporul Lui de păcatele Sale> (Matei 1:21). Dumnezeu a fost întotdeauna alături de Israel. El Își ține promisiunile și îndurarea Sa este veșnică (Ps. 98:1-3; Gen. 12:1-3; 17:19; 22:18; 26:4; 28:14). Domnul Isus a venit în lume prin Israel.

INTERPRETARE:

<În ceea ce privește cântarea Mariei, primul lucru care impresionează este faptul că ea este în întregime evreiască, fiind compusă în mare parte din citate luate din psalmi. Maria a folosit expresii cu care ea era foarte familiară. Măreția acestei cântări zace în faptul că Maria a adunat și a pus laolaltă expresii folosite în trecut, compunând o cântare valabilă în prezent. Ca o adevărată fiică a lui Avraam, ea merge înapoi în istorie până la acel moment arătând măreția actelor lui Dumnezeu. Să notăm expresia <din neam în neam.> Ea a privit înapoi până la Avraam și trece în revistă activitatea lui Dumnezeu <din neam în neam,> și până în prezent, chiar dincolo de el: <toate neamurile îmi vor zice fericită …> Exaltarea ei este izvorâtă din binecuvântarea care s-a abătut asupra ei. Elisaveta, o fiică a vechiului, rostește un cântec al noului, în timp ce Maria, de asemenea o fiică a vechiului, cântă despre trecut. Trecutul prezentat de Maria este împlinit și este în drum spre viitor, prin secretul ascuns în viața și inima ei. Ca structură, cântarea ei are două părți. În prima parte, Maria își descrie propria experiență (1:46-49). În a doua, ea Îl celebrează pe Dumnezeu (1:50-56). Experiența ei este exprimată prin cuvintele: <Sufletul meu mărește pe Domnul, și mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu>. Întreaga ei minte a fost cuprinsă de Duhul lui Dumnezeu și ea Îl mărește pe Domnul. Apoi, duhul meu, cel care reprezintă partea esențială a personalității ei, se bucură de Mântuitorul. Maria vorbește întâi de mintea ei, apoi de duhul vieții ei. Maria Îi aduce lui Dumnezeu cea mai autentică închinare, care se ridică la cel mai înalt nivel. Ea Îl sărbătorește pe Domnul în patru etape. Întâi, Numele Lui este sfânt (1:49), apoi, îndurarea Lui se întinde din neam în neam peste cei ce se tem de El (1:50). A treia etapă este descrisă în versetele 51 și 52, iar în ultima etapă Maria Îl glorifică pe Dumnezeu (1:53-55). Putem spune că Elisaveta ne prezintă prima cântare a noii ere, iar Maria ultima cântare a celei vechi> (G. C. Morgan).

APLICARE:

Umilința și smerenia celor două femei, Elisaveta și Maria, stârnesc în noi întrebarea: Suntem oare vrednici de harul și îndurarea lui Dumnezeu? Fără îndoială că nu! De aceea, suntem datori să-I aducem toată cinstea și lauda, cu adânci mulțumiri pentru ceea ce a făcut pentru noi.           

 

NOTE:

.

24 DECEMBRIE 2000                                    CAP. I. S-A NăSCUT MÂNTUITORUL

NAȘTEREA MÂNTUITORULUI

Luca 2:1-20

Cuvântul de aur:

<Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.> – Luca 2:11

INTRODUCERE:

Luca descrie nașterea lui Isus mai detailat decât ceilalți evangheliști. Luca descrie câteva evenimente care s-au petrecut în vremea nașterii Domnului Isus. Documentele oficiale arată că împăratul Cezar August a autorizat un recensământ general, în scop militar și pentru impozitare, cu câțiva ani înaintea nașterii Domnului Isus. Procesul recensământului se desfășura mai greoi în regatul lui Irod, deoarece evreilor li s-a permis să-și urmeze tradițiile și să se înregistreze în locurile de origine. Mai aflăm că Siria era guvernată de Cirenius (~uirinius).

EXPLICAREA LECȚIEI:

<Vi s-a născut un Mântuitor …> (2:11). Cu reverență și cu o delicată frumusețe, îngerul anunță cel mai măreț eveniment înregistrat vreodată în istoria omenirii. Relatarea nașterii Mântuitorului poate fi studiată din trei puncte de vedere: condițiile istorice de pe pământ, evenimentul măreț al  nașterii și, în final, activitatea cerească.

Condițiile istorice (2:1- 5). Chiar dacă împărat era Cezar August, Dumnezeu este Cel care conducea istoria. August a devenit un instrument în mâna lui Dumnezeu ca să emită decretul recensământului și să-i determine pe Iosif și Maria să plece de la Nazaret la Betleem, împlinind astfel profeția: <Și tu, Betleeme Efrata, măcar că ești prea mic între cetățile de căpetenie ale lui Iuda, totuși din tine Îmi va ieși Cel ce va stăpâni pe Israel, și a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei> (Mica 2:6, 7).

Evenimentul nașterii (2:6, 7). Luca înregistrează mai bine ca oricine detaliile de ordin uman: înfășarea în scutece, culcarea Pruncului, scoțând în evidență partea omenească a Domnului Isus. Apoi, menționând faptul că <în casa de poposire nu era loc pentru ei,> Luca accentuează începutul vieții de smerenie a Domnului Isus, umilință care va culmina pe Golgota (Matei 8:20).

Activitatea cerească (2:8-20). Primul anunț cu privire la nașterea Domnului a fost făcut unor păstori anonimi. Au fost aleși păstorii deoarece harul lui Dumnezeu este nespus de mare. Păstorii erau clasa cea mai de jos și erau priviți ca necurați, profesia lor împiedicându-i să vină cu regularitate la templu, pentru a se curăți. Dumnezeu Și-a arătat mila și îndurarea față de cei săraci și umili (Luca 1:51-53; I Cor. 1:26-29). Apoi, Mesia a venit pe pământ ca să fie Păstorul Cel Bun (Ioan 10) și Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29). Probabil că acești păstori aveau în grijă animalele care urmau să fie sacrificate în Templu. De aceea, a fost potrivit ca vestea bună să fie transmisă întâi unor umili păstori.

INTERPRETARE:

Domnul Isus a dat dovadă de cea mai profundă umilință, atunci când a decis să părăsească gloria cerului și să vină pe pământ. Aceasta este tema principală în Filipeni 2:5-11 și Ioan 1:14. El a spus: <Fiul omului nu are unde-și odihni capul> (Matei 8:20).

Fostul președinte al Germaniei, Gustav Heinemann, obișnuia să afirme: <Isus Hristos nu a venit în lume împotriva lui |arl Marx, ci pentru noi toți!> Domnul Isus a venit pe pământ în cel mai gingaș mod, ca și copilaș. Prin aceasta, El nu a renunțat la dumnezeirea Sa, ci doar la gloria Sa. Chiar dacă a venit ca și un copilaș primit de niște păstori, El a fost și va rămâne Dumnezeu!

<Nu vă temeți, căci vă aduc o veste bună … astăzi vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul> (2:10, 11). Mesajul îngerului poate fi extins întregii lumi: <Nu vă temeți.> El se adresează unei lumi care era lipsită de vești bune, de bucurie, timp de generații întregi. Mesajul este actual și astăzi. <Și deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulțime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu și zicând: Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui> (2:13, 14). Aceasta este însemnătatea venirii acestui copil, care este Mântuitorul, Isus Hristos. Afirmația îngerilor cu privire la pacea de pe pământ nu este una ireală, ea se referă la <oamenii plăcuți Lui.> Pacea promisă de El vine asupra celor care trec printr-o schimbare interioară, crezând în Domnul Isus (Rom. 5:1).

<S-a născut un Mântuitor …> El a venit la noi pentru ca, prin El, lumea care nu era pe placul lui Dumnezeu, din pricina păcatului, să poată fi împăcată cu  Dumnezeu (II Cor. 5:19; Rom. 3:24, 25). Să prețuim acest cuvânt: Mântuitorul! Iată ce spunea Dr. J. Par\er: <Mântuitor este un cuvânt complex. El conține întreaga natură umană, toată natura divină, tot trecutul istoriei, toată posibilitatea profeției, tot misterul apocalipsei, o sensibilitate care depășește dragostea unei femei, o măreție care umilește aroganța împăraților.

APLICARE:

1. Un fir proeminent în istoria nașterii Domnului Isus este împlinirea profețiilor. În ce mod ne întărește credința împlinirea acestor profeții? Împlinirea profețiilor dovedește că Dumnezeu este Cel care cunoaște și controlează viitorul.

2. Cezar August se credea domnitorul lumii, dar adevăratul Stăpân era în pântecele Mariei, Cezar fiind doar un pion în mâna lui Dumnezeu. <Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria> (2:6). Tot ce a urmat, era aranjat de Dumnezeu. <Și a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfășat în scutece, și L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei> (2:7).

3. Păstorii au căutat, apoi au găsit: >un prunc înfășat în scutece și culcat într-o iesle.> Păstorii sunt demni de urmat. Ei au primit mesajul îngerului prin credință și au acționat în deplină ascultare. Ei <s-au întors slăvind și lăudând pe Dumnezeu.>

 

Note:

 

31 DECEMBRIE 2000                                    CAP. I. S-A NăSCUT MÂNTUITORUL

ISUS ADUS LA TEMPLU

 Luca 2:25-38

Cuvântul de aur:

<Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea popoarelor, lumina care să lumineze neamurile, și slava poporului Tău Israel.> – Luca 2:30-32.

INTRODUCERE:

Părinții lui Isus L-au dus la Templu pentru a împlini cele prescrise de Legea lui Moise. Părinții unui întâi născut aveau trei obligații: tăierea împrejur, dedicarea copilului și curățirea mamei. Isus a fost tăiat împrejur în <ziua a opta,> eveniment care a avut loc în timp ce familia era la Betleem. Cu acest prilej, <I-au pus numele Isus, nume care fusese spus de înger înainte ca să fi fost El zămislit în pântece> (2:21). Apoi, conform Legii, femeia care a născut era considerată <necurată> timp de o perioadă de timp specificată. În acest răstimp, ea nu putea participa la acte publice de închinare, sau alte activități în afara casei (Lev. 12). Mama era obligată să participe la ceremonia de curățire, specificată prin Lege. Resursele lui Iosif și ale Mariei erau limitate, ca urmare, ei au adus ca jertfă <o pereche de turturele sau doi pui de porumbei> (2:24).

EXPLICAREA LECȚIEI:

SIMEON (2:25-35). Simeon și Ana erau evrei credincioși care așteptau cu nerăbdare pe Mesia. Evreii obișnuiau să se roage pentru <mângâierea lui Israel,> ceea ce însemna speranța mesianică. Rugăciunea lui Simeon a primit răspuns.  Aceasta este a cincea și ultima cântare prilejuită de nașterea Domnului, relatată de Luca (Elisaveta 1:42-45; Maria 1:46-56; Zaharia 1:67-69 și îngerii 2:13-14).

Ea este o cântare de închinare, întâi de toate. Simeon binecuvintează pe Dumnezeu pentru împlinirea promisiunilor Sale de a trimite pe Mesia. El Îl glorifică pe Iehova pentru că a avut prilejul de a-L vedea pe Domnul Isus. Apoi, ea este un imn al salvării : <căci au auzit ochii mei mântuirea Ta> (2:30).

Cântarea lui Simeon este și un imn misionar,  un lucru mai puțin obișnuit la un evreu devotat. El vede marea salvare pentru neamuri. Isus a restaurat gloria lui Israel și a adus lumină neamurilor, astfel că toți oamenii pot fi mântuiți (2:10).

După aceasta, Simeon a început să profețească, folosindu-se de trei imagini importante: piatra, semnul, sabia.

Piatra este o imagine importantă din Vechiul Testament a lui Dumnezeu (Gen. 49:24; Ps. 18:2; 71:3; Deut. 32:31). Mesia va fi piatra <pusă în capul unghiului,> pe care au lepădat-o zidarii (Ps. 118:22; Fapte 4:11). Israel este cel care se va împiedica în Domnul Isus (Isaia 8:14; Rom. 9:32). Până în ziua de astăzi evreii s-au poticnit în Cruce (I Cor. 1:23) și n-au înțeles că Isus este Stânca lor (I Petru 2:1-6).

Semn reprezintă minunea revelării adevărului divin (Ioan 20:30, 31). Isus este semnul lui Dumnezeu. Evreii, în loc să I se închine, L-au atacat și, în final, L-au răstignit. Ei au afirmat că minunile Sale sunt făcute cu puterea lui Satan (Matei 12:22-24).

Sabia este o imagine care se referă la Maria. Ea reprezintă suferința și întristarea de care va avea parte în calitate de mamă a lui Mesia. Chiar în timpul vieții Domnului Isus, Maria a experimentat durerea (Ioan 19:25-27). Durerea ei personală nu poate fi considerată ca fiind parte a lucrării răscumpă-rătoare a Domnului. Doar Isus a putut muri pentru păcatele lumii (I Tim. 2:5, 6).

ANA (2:36-38). Ana era o văduvă evlavioasă și înaintată în vârstă. Ana <slujea lui Dumnezeu cu post și cu rugăciune.> Dumnezeu a potrivit ca Ana, care era înzestrată cu darul proorociei, să apară tocmai când Simeon Îl lăuda pe Domnul, pentru copilul Isus.

INTERPRETARE:

<Nașterea Copilului Mariei și a Fiului lui Dumnezeu este strâns legată de trecut.

Venirea Sa reprezintă răsăritul unei zile noi, începutul unei noi mișcări din partea lui Dumnezeu. Trecutul este o parte a economiei lui Dumnezeu, el fiind legat de poporul lui Dumnezeu prin acel  grup de suflete devotate și în așteptare pe care le întâlnim. În Ierusalim, era un grup de suflete devotate care așteptau răscumpărarea lui Israel. Ei mergeau la Templu, se rugau și cântau cântări pline de speranță (Mal. 3:16-18).

Vedem cum istoria veche respectă Legea. Copilul este revelat în relația Sa cu vechiul, prin respectarea ritualurilor mozaice și sărbătorirea vechiului în cântarea și binecuvântarea lui Simeon și în proorocia Anei. Zaharia, preotul, Elisaveta, o fiică a lui Aaron, Iosif, un fiu al lui David, Maria, o fiică a lui David, Simeon, un cetățean al Ierusalimului, Ana, o devotată a templului, Ioan, copilul Zahariei și al Elisavetei, toți aceștia reprezintă istoria și ritualurile Vechiului Testament.

De pe această tulpină, apare ISUS, FLOAREA ȘI FRUCTUL final al întregii istorii israelite. Ce sfârșit minunat al Vechiului și ce început glorios al Noului!> (după G. C. Morgan).

Domnul Isus a fost  născut <sub Lege> (Gal. 4:4) și, deși a respins multe din tradițiile omului religios, S-a supus Legii în mod perfect (Ioan 8:46). El a purtat blestemul Legii pentru noi (Gal. 3:13) și ne-a eliberat de sub <jugul robiei> (Gal. 5:1).

APLICARE:

1. Aducerea Domnului Isus la Templu a avut un mare efect asupra adevăraților închinători, ca Simeon și Ana. Care este atitudinea noastră față de El? Care este emoția inimii tale când vii să te întâlnești cu Domnul la Biserică?

 

Note:

7 IANUARIE 2001                                    CAP. II. MISIUNEA ȘI SLUJIREA

ISUS ÎN NAZARET

Luca 4:16-30

Cuvântul de aur:

<Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozenia și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați și să vestesc anul de îndurare al Domnului>

                                                            – Luca 4:18-19

INTRODUCERE:

Evenimentele lecției de astăzi s-au petrecut pe când Domnul Isus avea 30 de ani (3:23). La această vârstă, El Și-a început misiunea Sa mesianică, prin botezul Său în râul Iordan (3:21-22). Apoi, Duhul L-a dus în pustie pentru a Se confrunta cu Satana. Deși era slăbit fizic, după un post de patruzeci de zile (4:1, 2), Isus S-a dovedit mai puternic decât ispititorul, ieșind din această experiență întărit spiritual. După ispitire, Domnul Isus a petrecut o vreme la Ierusalim. Apoi, El și ucenicii Săi au plecat spre nord, în Galilea (4:14).

EXPLICAREA LECȚIEI:

MISIUNEA LUI ISUS (4:16-21). Domnul Isus se întoarce la Nazaret. El păstrează obiceiul de a frecventa serviciile religioase publice. Chiar dacă sistemul religios era corupt, chiar dacă Domnul Isus nu avea nevoie de instruire, El totuși a făcut din Sabat un timp de închinare și rugăciune. Mulțimea din sinagogă era aceiași, dar Domnul Isus nu mai era același. Cel Promis urma să devină Mântuitorul, Isus Hristos, Domnul (2:11; Mat. 1:21). Luca este singurul evanghelist care înregistrează acest eveniment.

Serviciul din sinagogă se deschidea cu invocarea binecuvântării lui Dumnezeu și continua cu recitarea mărturisirii de credință iudaică (Deut. 6:4-9; 11:13-21). Urmau, în ordine, rugăciunea, citirea Legii și a proorocilor și o scurtă predică ținută de un membru sau vizitator rabin (Fapte 13:14-16). În final, preotul încheia cu rugăciune.

Domnul Isus a citit din Isaia 61:1-2, pasaj pe care evreii îl interpretau ca pe o referință la Mesia. Este important de remarcat faptul că Domnul Isus nu a citit expresia: <… și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru …> (Isaia 61:2).  A privit doar la mulțime și a zis: <Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-ați auzit> (4:21). Ceea ce a citit El atunci, s-a împlinit, dar <ziua de răzbunare> nu se va împlini decât la a doua Sa venire, când va reveni cu multă putere. Prima oară, El a venit plin de <puterea Duhului Sfânt> (4:14), ca să aducă tuturor mesajul glorios al mântuirii. <Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc … Evanghelia; M-a trimis să tămăduisc … să propovăduiesc … slobozenia …> (4:18).

Care a fost în esență misiunea Lui? El a fost calificat și însărcinat de Duhul pentru următoarele lucrări: El a venit ca să fie un mare Profet (<pentru că M-a uns să vestesc Evanghelia …>), un mare Medic (<M-a trimis să tămăduiesc …>) și un Răscumpărător (<M-a uns … să propovăduiesc … slobozenia …>). După ce Domnul Isus a citit pasajul din Biblie, S-a așezat și a început să interpreteze cele citite.

RăSPUNSUL (4:22-30).  Domnul Isus le-a amintit despre zilele lui Ilie și a transmis un mesaj clar: pe Dumnezeu Îl bucură mai mult un credincios dintre neamuri decât un evreu necredincios. Aceste afirmații au lovit din plin în mândria evreilor.

În ciuda necredinței celor din Nazaret, Scripturile au proclamat că Isus din Nazaret este Fiul lui Dumnezeu, Mesia trimis să-I împlinească promisiunile.Cei care nu acceptă <anul de îndurare al Domnului> vor avea de-a face cu <o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru> (Isaia 61:2).

INTERPRETARE:

Cei din Nazaret au fost întocmai ca cei descriși de Augustin: <Ei iubesc adevărul când îi luminează, dar urăsc adevărul când îi acuză.> Să învățăm de aici patru adevăruri importante despre credință:

Necredința încețoșează evidențele (Matei 13:54). Cum de-L respingeau pe Isus, când era evident că tot ceea ce făcea putea realiza numai cu putere de la Dumnezeu? Cum puteau acești oameni să nu creadă, când numai puterea și înțelepciunea divină puteau explica învățăturile și faptele Sale?

Necredința ascunde esența (4:22; Matei 13:55-56). În loc să accepte evidențele și să-L recunoască pe Mesia, cei din Nazaret și-au concentrat atenția asupra lucrurilor neesențiale, cum ar fi faptul că El era fiul tâmplarului Iosif și al Mariei, că El avea frați numiți Iacov, Iosif, Simeon și Iuda, că fiecare dintre ei Îi cunoșteau surorile. Toate acestea ascundeau marele adevăr esențial: că El era Mesia.

Necredința orbește adevărul (4:24; Matei 13:57). Ei s-au poticnit în faptul că provenea dintr-o familie modestă, că era fără educație religioasă.

Necredința blochează supranaturalul (4:23; Matei 13:58). Unele minuni ale Domnului Isus au fost săvârșite ca răspuns la credință, dar multe au fost făcute și fără exprimarea credinței. Scopul primordial al minunilor a fost acela de a întări credința  celor care credeau.

APLICARE:

1. Isus a venit să elibereze pe cei întemnițați, să dea vedere orbilor și să-i elibereze pe cei apăsați. Sursa puterii Sale a fost Duhul Sfânt> Aceasta este și sursa noastră de putere, ca urmași ai Săi (Fapte 1:8). Domnul Isus a propovăduit și a vestit Evanghelia. Tot ceea ce a afirmat a aplicat în practică. Să nu uităm de mila arătată de Domnul față de cei în suferință. Facerea binelui a fost o parte esențială a misiunii Domnului Isus. Este ea și pentru noi?  

2. Până ce o persoană nu-și lasă ogorul inimii să fie arat de plugul adevărului lui Dumnezeu și până ce nu este gata să se pocăiască, acea persoană va fi mereu ofensată de Evanghelie, iar adevărul și binecuvântarea ei îi vor rămânea ascunse

 

Note:

14 IANUARIE 2001                                     CAP. II. MISIUNEA ȘI SLUJIREA

PREțUL UCENICIEI

Luca 9:57-62; 14:25-33

Cuvântul de aur:

<Și oricine nu-și poartă crucea, și nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu> – Luca 14:27

INTRODUCERE:

Capitolul nouă din Evanghelia după Luca poate fi considerat ca punct de reper pentru studierea în continuare a Evangheliei. Versetul 51 atestă faptul că Domnul Isus era conștient că moartea Sa, ca împlinire a voii Tatălui, se apropia. Misiunea Domnului Isus începe în Iudea, fapt descris în 9:51-13:21, și se continuă în Perea. <Împreună cu Isus mergeau multe noroade> (14:25). Urmează prezentarea de către Domnul Isus a celei mai clare și directe definiții a uceniciei.

EXPLICAREA LECȚIEI:

TESTE ALE UCENICIEI (9:57-62). Întâi, vedem un cărturar care ar fi dorit să devină ucenic (Mat. 8:19; Luca 9:57). Într-o explozie de entuziasm, el s-a oferit să-L urmeze pe Domnul Isus. Domnul Isus însă, care îi cunoștea sufletul, știa că nu era pregătit și că entuziasmul său se va stinge curând.

Apoi, Domnul Isus i-a spus unui om: <Vino după Mine …> (9:59). Acesta fusese chemat de Însuși Domnul Isus! Omul a dat curs invitației, deși cu o oarecare reținere. Dacă în primul caz, cărturarul a luat o hotărâre fără să analizeze prea mult, cel de-al doilea om nu a considerat că trebuie să se grăbească. Pentru el, ucenicia era de importanță secundară.

Cel de-al treilea caz este tot un voluntar (9:61). Dedicarea sa s-a izbit de un <dar.> Acesta, în loc să privească înainte, a privit înapoi. Ca urmare, Domnul l-a avertizat în cel mai solemn mod: <Oricine pune mâna pe plug și se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăția lui Dumnezeu> (9:62).

CONDIțIILE UCENICIEI (14:25-33). <Împreună cu Isus mergeau multe noroade …> (14:25). Domnul Isus nu S-a lăsat impresionat de entuziasmul acestor oameni. El este interesat în calitate și nu atât de mult în cantitate.  Adevărata ucenicie implică trei condiții:

Un atașament total (14:25, 26, 28-32). În domeniul afecțiunii, Domnul Isus nu acceptă rivalitate. În acest pasaj, întâlnim de trei ori expresia: <nu poate fi ucenicul Meu.> De fiecare dată, ea este precedată de o condiție, care trebuie îndeplinită (14:26, 27, 33). Expresia <urăște> are sensul de a iubi mai puțin. Ucenicul este chemat să-L iubească pe Domnul Isus mai mult ca orice pe pământ. Mai mult, dragostea ucenicului față de Isus trebuie să fie mai mare decât față de ,însăși viața sa.> Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, Domnul Isus spune clar: <nu poate fi ucenicul Meu> (14:26).

O Purtare necontenită a Crucii (14:27). Prin Cruce nu se înțelege vreo infirmitate fizică, temperament, probleme de familie, sau împrejurări adverse. Acestea sunt problemele tuturor. Domnul Isus Și-a luat Crucea de bună voie, a făcut sacrificii, a suferit, a renunțat. Cu alte cuvinte, a respins lumea. Cel care nu este gata pentru aceasta nu poate fi ucenicul Domnului Isus (14:27).

O capitulare fără rezerve (14:33). Dacă prima condiție este legată de inimă, a doua de stil de viață, a treia se referă la posesiunile materiale. Atitudinea pe care o avem față de aceste posesiuni indică faptul dacă putem fi sau nu ucenici. Suntem ispravnici sau proprietari ai posesiunilor noastre?

INTERPRETARE:

În lumina acestor condiții atât de tranșante și intransigente, ne putem pune întrebarea: Are Domnul dreptul să pună asemenea condiții? Răspunsul stă în faptul că El nu a pretins niciodată nimic pe care să nu-l fi înfăptuit El întâi. Nu L-a iubit El pe Tatăl mai mult decât pe mama, frații, familia, chiar viața Sa? Nu Și-a dus El Crucea, murind pe ea, ca să ne asigure nouă mântuirea? Nu a renunțat El la tot ce a avut în calitate de moștenitor al tuturor lucrurilor? La moartea Sa, ostașii au tras la sorț pentru cămașa Sa și și-au împărțit hainele Lui între ei (Ioan 19:23, 24).

<Dacă voiește cineva să vine după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea, și să Mă urmeze (Matei 16:24). Vedem aici trei lucruri, și totuși doar unul. Ultimul este esențial, primele două sunt preliminarii. Nu poți ajunge la al treile fără să treci prin primele două. Esențial este să Mă urmeze. Ce înseamnă a urma? Întâi de toate, înseamnă să te încrezi în El și apoi să te supui Lui, ascultându-L necondiționat. Deci, nu-L putem urma fără să ne încredem, chiar dacă putem să ne încredem în El, la modul general, și să nu-L urmăm. Să se lepede de Sine, să-și ia crucea … Lepădarea de sine este un proces intern și ascuns, iar luarea crucii este manifestarea externă a acestei stări. Luarea crucii demonstrează harul intern și spiritual al lepădării de sine. Dar ce este lepădarea de sine?  Lepădarea de sine adevărată înseamnă să-I înmânăm Împăratului cheile citadelei și să-L lăsăm să domnească în fiecare încăpere a ființei noastre. Să-și ia crucea. Crucea este cea de care ai nevoie în momentul lepădării. Fiecare știe exact ce înseamnă pentru el luarea crucii – care problemă din viață trebuie rezolvată, renunțarea la o anume prietenie, la un obicei nepotrivit, umilirea mândriei, renunțarea la prejudecăți etc. Dumnezeu cere sinceritate și așteaptă, în unele situații, să mergi acasă și să-ți ceri iertare de la soția pe care ai jignit-o, altă dată, să recunoști în fața copiilor că i-ai tratat greșit. Crucea este a noastră, nu a lui Isus. El Și-a luat crucea Sa de Unul Singur și, în misterul ei, a făcut posibil ca și noi să ne-o luăm pe a noastră> (G. C. Morgan).

APLICARE:

Crucea este preludiul învierii. Contrar așteptării, luarea crucii este un prilej de bucurie. <Cel ce se uită la partea luminoasă a Crucii lui Hristos și își ia crucea sa se va simți ca o pasăre cu aripi> (S. Rutherford).

 

Note:

..

21 IANUARIE 2001                                     CAP. II. MISIUNEA ȘI SLUJIREA

PIERDUT ȘI GăSIT

Luca 15:1, 2, 11-32

Cuvântul de aur:

<Căci acest fiu al meu era mort și a înviat; era pierdut și a fost găsit. Și au început să se veselească>  – Luca 15:24

INTRODUCERE:

<Toți vameșii și păcătoșii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Și fariseii și cărturarii cârteau și ziceau: Omul acesta primește pe păcătoși și mănâncă cu ei> (15:1, 2). Domnul Isus a reflectat la generozitatea lui Dumnezeu față de oameni, pe care în mod cert ei nu o merită. Domnul Isus dorește să arate că El acționează în concordanță cu planul ceresc (15:7). El dezvoltă tema harului abundent dând trei exemple de regăsire a unor valori pierdute.

EXPLICAREA LECȚIEI:

<Pilda fiului risipitor> mai poate fi numită și <Pilda tatălui iubitor>. În această pildă, tatăl nu se duce să-și caute fiul pierdut, dar amintirea bunătății sale îl determină pe fiu să se pocăiască și să se întoarcă acasă. Fiul trece prin câteva  experiențe personale.

Rebeliunea. Acest fiu se răzvrătește și pleacă într-o țară depărtată (15:11-16). Fiului cel  mai mare, i se cuvenea, conform legii, dublu față de ceilalți (Deut. 21:17). Ca urmare, fiul cel mic a primit doar o treime din averea tatălui. Chiar dacă nu avem detalii despre viața de acolo, aflăm că fiul a dus acolo o <viață destrăbălată.> El a cheltuit în scurt timp tot ce primise.

Pocăința. <Și-a venit în fire …> (15:17). Păcatul îl face pe om să vadă viața într-un mod cu totul eronat. Dumnezeu, în bunătatea Sa, ne conduce la pocăință (Rom. 2:4). Tânărul ajunge să-și vadă tatăl într-o nouă lumină, el realizând că bunătatea tatălui său îl va determina să-l primească înapoi. Dacă s-ar fi oprit doar aici, s-ar fi ales doar cu niște remușcări. Adevărata pocăință implică, pe lângă schimbarea minții și voința de a trece la fapte: <Mă voi scula … mă voi duce … voi zice …> (15:18).

Veselia. <Și s-a sculat și a plecat la tatăl său … Când era încă departe, tatăl său l-a văzut … și a alergat …> (15:20-24). Acest pasaj accentuează dragostea fără măsură a tatălui.

Bucuria tatălui era așa de mare, încât a decis să o împărtășească cu alții. El îl descrie pe fiul său: <… era mort, și a înviat, era pierdut și a fost găsit …>(15:24). Aceasta este starea fiecărui păcătos care vine la Dumnezeu prin Isus Hristos (Ioan 5:24; Efes. 2:1-10).

INTERPRETARE:

Păcătosul care își vine în fire se îndreaptă către Dumnezeu. Tot așa și fiul risipitor și-a venit în fire și s-a decis să se întoarcă la tatăl său. Oare de ce?

Întâi de toate, avea încă în minte casa tatălui său. Să facem tot posibilul ca să nu dăm la o parte amintirile trecutului. S-ar putea ca ele să ne ajute să începem o viață nouă. Apoi, mizeria în care a ajuns l-a mișcat pe fiul risipitor. În continuare, teama a fost cea care l-a grăbit spre casă: <… iar eu mor de foame aici!> Între timp, o mare nădejde a început să pună stăpânire peste el. El și-a amintit de belșugul din casa părintească (15:17). În sfârșit, toate acestea l-au determinat să treacă la fapte și să plece spre casă. Fiul risipitor și-a venit în fire.

Pilda de față are în centrul ei atitudinea unui Tată iubitor față de cei păcătoși. El este plin de îndurare și de har față de cei care se pocăiesc (Efes. 2:1-10). Toate acestea sunt posibile datorită jertfei Fiului Său pe cruce. Noi nu suntem mântuiți doar prin dragostea lui Dumnezeu, fiindcă El iubește întreaga lume, ci prin harul Său nespus de mare, care este dragostea. Această dragoste a plătit prețul. În pildă, putem vedea un tată care îi dă fiului său <partea de avere.> Tot ceea ce poseda fiul era de la tatăl său. Tot așa este și cu noi. Tot ceea ce avem este de la Dumnezeu. El este Creatorul tuturor lucrurilor. Deși pilda nu menționează special, tatăl a suferit mult la plecarea fiului său (19:10). Revelația principală a pildei este bucuria tatălui la întoarcerea fiului pierdut. <Când era încă departe, tatăl său l-a văzut …> Ce minunat! Dar și mai măreț este ceea ce s-a întâmplat în continuare: <… a alergat de a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat mult.> Fiul nu era curat, el venea dintr-o viață plină de sărăcie și poate că era mai bine ca tatăl să fi așteptat să se curețe. Dar o asemenea atitudine nu are dragostea lui Dumnezeu.

Să-l analizăm puțin și pe fiul cel mai mare. Acesta era la ogor …>

<Am auzit că aceasta este diferența dintre evrei și neamuri. Aceasta este absurd, fiindcă noi nu putem spune despre un evreu ceea ce a spus tatăl despre fiul său. Aici vedem diferența dintre doi fii, unul cu o neprihănire proprie și altul păcătos. Fiul cel mare este supus legii tatălui său și slujirii sale, dar era complet în afara milei pe care tatăl o nutrea. Domnul Isus i-a avut în vedere pe farisei și pe cărturari, când a vorbit de fiul cel mare … Ei erau cei care nu puteau înțelege inima lui Dumnezeu. Cât de mulți asemenea fii sunt chiar în biserică!> (G. C. Morgan).

Cu ani în urmă, Samuel Chad[ic\ a predicat despre acest subiect și a spus că va prezenta un al treilea fiu. După ce a vorbit de cei doi, s-a întrebat dacă nu cumva mai fusese acolo și un al treilea fiu. Da, a existat. Era Fiul lui Dumnezeu, Fiul ideal la nivel uman. El n-a rănit niciodată inima lui Dumnezeu cu păcatul Lui și a fost pe aceeași lungime de undă cu inima lui Dumnezeu până acolo, încât a murit ca să mântuiască păcătoșii.

APLICARE:

Sunt relațiile noastre cu cel de-al treilea Fiu bune? Cu cât Îl cunoaștem pe El mai bine, cu atât vom ajunge să înțelegem ce înseamnă să suferi și să slujești pentru a salva. Să nu socotim pe nimeni fără speranță și să ne bucurăm cu Tatăl când un fiu risipitor se întoarce acasă.           

 

Note:

 

28 IANUARIE 2001                                    CAP. II. MISIUNEA ȘI SLUJIREA

PERICOLUL BOGățIILOR

Luca 16:1-13

Cuvântul de aur:

<Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul și va iubi pe celălalt, sau va ținea numai la unul și va nesocoti pe celălalt. Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona.> – Luca 16:13

Introducere

În <{all Street Journal> un anonim definea banii ca pe un articol care funcționează ca un pașaport universal, având puterea de a te duce oriunde, cu excepția cerului, și având puterea de a cumpăra orice, cu excepția fericirii. Mai trebuia să adauge că banii provoacă lăcomie și concurență, fiind un excelent slujitor, dar un stăpân feroce. Și astăzi, iubirea de bani este <rădăcina tuturor relelor> (I Tim. 6:10). Domnul Isus, pe când era pe pământ, S-a referit de nenumărate ori la posesiunile materiale. El nu era lipsit de sensibilitate și știa că mulți considerau avuțiile soluții vitale. De aceea, i-a încurajat pe mulți să împartă cu cei în nevoie, Biserica primară practicând frecvent aceste îndemnuri (Fapte 2:44-47; 4:33-37). În lecția de astăzi, vom vedea că viața este o isprăvnicie și că trebuie să folosim cu credincioșie oportunitățile ivite. Într-o zi, vom răspunde în fața lui Dumnezeu pentru felul în care ne-am folosit de ocaziile pe care le-am avut.

EXPLICAREA LECȚIEI:

UN ISPRAVNIC NEÎNțELEPT (16:1, 2). Ispravnic este cel care administrează averea altuia. El nu are avere proprie, dar poate să se folosească de averea stăpânului, cu condiția să fie chibzuit și să-i aducă profit. Calitatea principală a ispravnicului este credincioșia (I Cor. 4:2). Ispravnicul din lecția de astăzi a uitat că datoria sa era să-i aducă profit stăpânului, devenind un <ispravnic risipitor.> Stăpânul, auzind că ispravnicul îi risipește averea, a cerut o inventariere a bunurilor. Acuzându-l de risipă, stăpânul îl concediază pe ispravnic. Acuzația nu era una de necinste sau de furt, ci de risipă.

UN ISPRAVNIC ÎNțELEPT (16:3-8). Ispravnicul acesta a știut că-și va pierde slujba. Trecutul nu-l mai putea schimba, dar mai putea face ceva pentru viitor. El a ales să-și facă prieteni printre datornicii stăpânului său. Ca urmare, le-a redus datoria, dacă erau gata să o plătească pe loc. Datornicii au colaborat cu bucurie. Până și stăpânul l-a lăudat pe acest ispravnic pentru că <lucrase înțelepțește> (16:8). Domnul Isus scoate în evidență faptul că acest ispravnic a știut să se folosească de o ocazie. <Fiii veacului> sunt experții care văd oportunitățile. Copiii lui Dumnezeu ar trebui să știe să se folosească de aceste oportunități cu înțelepciune.

APLICAREA (16:9-13). Domnul Isus oferă trei îndemnuri. El ne îndeamnă să folosim cu înțelepciune oportunitățile care se ivesc (16: 9). Viața noastră se va sfârși și trebuie să nu obosim să ne facem prieteni pentru Domnul. Să câștigăm suflete pentru Hristos. Să folosim cu înțelepciune resursele pe care le avem. Cât de trist este să vedem cum credincioșii risipesc ceea ce au ca și cum n-ar exista moarte și judecată.

Al doilea îndemn se referă la credincioșia de care trebuie să dăm dovadă când folosim bunurile materiale (16:10-12). Domnul Isus afirmă clar că nu putem despărți <spiritualul> de <material.> Cei care nu folosesc corect banii vor folosi în mod necredincios și <bogățiile adevărate> ale Împărăției lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, cei necredincioși în <cele mai mici lucruri> sunt necredincioși și în <lucrurile mari> ale Împărăției lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va încredința bogății adevărate în mâna celor care risipesc ceea ce li s-a încredințat. Cei care lucrează pentru Domnul și sunt susținuți material de alții trebuie să fie gata să dea oricând socoteală acestora din urmă. Pavel a fost preocupat să rămână <cinstit nu numai înaintea Domnului, ci și înaintea oamenilor.>

Domnul Isus ne îndeamnă să fim total devotați lui Dumnezeu și numai Lui (16:13). Nu putem iubi și sluji la doi stăpâni, după cum nu putem merge în două direcții în același timp. Domnul Isus ne cere integritate și un devotament total față de Dumnezeu (Matei 6:33). Dacă Dumnezeu este Stăpânul nostru, banii vor deveni slujitorii noștri și vom putea să ne folosim de resursele noastre conform voii lui Dumnezeu. Dacă nu-L considerăm pe Dumnezeu Stăpân peste noi, banii ne vor înrobi și se vor folosi de noi cu cea mai cruntă cruzime.

INTERPRETARE:

<Isus a mai spus ucenicilor Săi … (16:1) … Fariseii, care erau iubitori de bani, ascultau și ei toate lucrurile acestea și își băteau joc de El> (16:14). Pentru farisei, țelul în viață era pur material, deși ei se pretindeau a fi conducătorii spirituali și morali ai poporului. Domnul Isus le-a prezentat ucenicilor o pildă, urmată de o învățătură clară și concisă asupra banilor. Pilda scoate în evidență istețimea și inteligența unui ispravnic. Acesta n-a procedat corect atunci când a schimbat cifrele contabile, și a decis să-și înșele stăpânul pentru a-și asigura viitorul. În final,  stăpânul <a lăudat pe ispravnic.>

<Toată această poveste pare stranie la prima vedere. Să ne uităm cu atenție și să remarcăm faptul că Domnul Isus nu îl laudă pe ispravnic pentru modul în care a procedat. Totuși, de ce a spus această pildă? Citind în continuare, vom găsi răspunsul. Căci fiii veacului acestuia, față de semenii lor, sunt mai înțelepți decât fiii luminii (16:80. Domnul Isus n-a zis că fiii veacului acestuia sunt mai înțelepți decât fiii luminii, ci că fiii veacului, față de semenii lor, sunt mai înțelepți. Acesta este sfârșitul pildei. În această pildă, Domnul Isus nu laudă acțiunea necinstită a ispravnicului, ci perspicacitatea sa. El dorește să le arate ucenicilor inteligența și iscusința fiilor veacului acestuia, afirmând că ei sunt mai înțelepți, față de semenii lor, decât fiii luminii și că sunt mai iscusiți în executarea lucrărilor lor, decât sunt fiii luminii> (G. C. Morgan).

<Și Eu vă zic: Faceți-vă prieteni cu ajutorul bogățiilor nedrepte …> (16:9). Domnul Isus trece la aplicarea pildei. Mulți se înșeală, afirmând că banii sunt rădăcina tuturor relelor, dar Biblia nu afirmă așa ceva.  Banii în sine nu pot fi surse de rău, chiar dacă în ei nu zace nimic bun. Modul în care îi folosim poate fi rău sau bun. Banul poate fi folosit în asemenea mod încât să ne distrugem sufletul și pe cei din jurul nostru. Dar, aceeași bani pot deveni surse de binecuvântare, dacă sunt folosiți cu înțelepciune. Cum ne putem face prieteni cu <ajutorul bogățiilor nedrepte?> Într-un mod total opus celui aplicat de ispravnicul din pildă. Acesta și-a jefuit stăpânul pentru a-și face prieteni. Domnul Isus ne îndeamnă să ne facem prieteni <pentru ca atunci când veți muri să vă primească în corturile veșnice.> Ispravnicul n-a procedat corect, dar a fost perspicace. Noi trebuie să fim destul de înțelepți ca să ne folosim resursele având în față perspectivele veșniciei.

<… Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona> (16:13).  Accentul cade pe <a sluji.> Trebuie să ne decidem pe cine iubim și pe cine urâm. Când banii sunt stăpânii unei persoane aceștia o vor distruge. Când Dumnezeu este stăpân peste o persoană aceasta va deveni completă. Persoana care-L are pe Dumnezeu ca și Stăpân va fi ea stăpâna banilor săi și va ști să-i folosească în perspectiva veșniciei. Banii vor deveni un instrument al binecuvântării pentru cei din jurul nostru, ajungând să-L glorificăm pe Dumnezeu prin ei. Pe de altă parte, cei stăpâniți de bani vor încerca să-L manipuleze, fără să reușească, pe Dumnezeu în interesul lor.

APLICARE:

<Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor …> (I Tim. 6:10). Să fim atenți la motivația noastră, la atitudinile noastre, la valorile, la mărturiile și la isprăvnicia noastră.     

 

NOTE:

..

4 FEBRUARIE 2001                                    CAP. III. CRUCEA ȘI ÎNVIEREA

MERGÂND LA IERUSALIM

Luca 18:31-34; 19: 1-10

Cuvântul de aur:

<Pentru că Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut. – Luca 19:10

INTRODUCERE:

Lecția de astăzi începe studiul secțiunii finale a Evangheliei după Luca. Această parte se concentrează asupra morții și învierii Domnului Isus. Înainte ca Domnul Isus să se îndrepte spre Ierusalim, El începe pregătirea ucenicilor în vederea evenimentelor care urmau să se petreacă. În trecerea lor prin Ierihon, Domnul Isus demonstrează că <Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut .>

EXPLICAREA LECȚIEI:

ISUS VESTEȘTE MOARTEA ȘI ÎNVIEREA SA (18:31-34). <Isus a luat cu Sine pe cei doisprezece și le-a zis: Iată că ne suim la Ierusalim …> Trecuseră șase luni de când Domnul Isus le-a vorbit ucenicilor Săi despre Cruce (Matei 16:21; Marcu 10:32). Conform relatării lui Luca, Isus a luat cu El pe cei doisprezece ucenici și i-a pregătit pentru întâmplările care urmau să se petreacă. <Și tot ce a fost scris despre Fiul omului se va împlini.> În continuare, Domnul Isus prezintă detaliile cu privire la moartea Sa (16:32-34). Relatarea călătoriei la Ierusalim începe în versetul 35 al acestui capitol și continuă în capitolele următoare. Domnul Isus atrage atenția asupra faptului că tot ceea ce urma să se întâmple fusese prevestit prin prooroci și că toate proorociile se vor împlini.

SALVATORUL CARE ÎI CAUTă PE CEI PIERDUțI (19:1-10). Ajuns în Ierihon, Domnul Isus are ocazia să-l întâlnească pe Zacheu, un om care nu era simpatizat în comunitatea evreiască. Zacheu, al cărui nume înseamnă <neprihănit,> trăia departe de acest sens. El era <mai marele vameșilor> și nu numai că aduna taxe de la poporul din care făcea parte, dar lucra și pentru romani. Cei din această breaslă aveau reputația că adunau mai mult decât le pretindeau romanii (3:12, 13). Zacheu, un renegat printre ai săi, a fost remarcat de către Domnul Isus, care dorea să mântuiască pe oricine Îl căuta. Comportarea lui Zacheu este mai mult decât copilăroasă, o persoană în postura sa nu-și putea permite să alerge. Cu toate acestea, Zacheu a <alergat înainte și s-a suit într-un dud ca să-L vadă pe Isus.> În acest sens, John Calvin scria: <Curiozitatea și simplitatea sunt pregătirea pentru credință.> Chiar Domnul Isus a spus: <Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un copilaș, cu nici un chip nu va intra în ea> (18:17). Se pare că mândria este cea care împiedică cel mai mult persoanele cu poziții importante în viață să vină la Domnul. Zacheu credea că el Îl căuta pe Isus (19:3), dar Domnul era cel care căuta (19:10). Prin natura sa, păcătosul nu are putere să-L caute pe Mântuitorul (Romani 3:11). Primii oameni care au păcătuit s-au ascuns de fața lui Dumnezeu, care a venit și i-a căutat (Geneza 3:1-10). Pe când trăia Domnul Isus pe pământ, El i-a căutat mereu pe cei păcătoși. Astăzi, această lucrare este făcută de către Duhul Sfânt. Zacheu avea un handicap, era mic de statură. Dorința sa de a-L vedea pe Domnul a fost atât de puternică, încât și-a călcat demnitatea și s-a urcat într-un copac. Spiritual vorbind, noi suntem ca și Zacheu, <mici de statură.> Nimeni nu se poate ridica la standardul lui Dumnezeu. Mulți oameni se văd <mari,> măsurându-se după normele lumii. Dar toate acestea sunt o <urâciune înaintea lui Dumnezeu> (16:15). Mulți vedeau în Zacheu un om bogat, cu putere, dar el era un păcătos falimentar, având nevoie de viața veșnică. Domnul Isus S-a invitat în casa sa și Zacheu L-a primit cu bucurie. Bucuria este cheia acestei Evanghelii. Zacheu devine musafir în casa sa, în timp ce Domnul Isus ia în stăpânire căminul său. Zacheu este gata să asculte și să facă tot ce trebuie pentru a fi mântuit. Domnul Isus a intrat în casa sa, chiar dacă fruntașii evreilor nu vedeau cu ochi buni legăturile Sale cu <vameșii și păcătoșii> (5:27-32). Pentru Zacheu, ziua aceea s-a încheiat în mod fericit. El s-a întâlnit cu Fiul lui Dumnezeu și viața sa a fost schimbată. <Isus i-a zis: Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci și el este fiul lui Avraam> (16:9). Ceea ce a apreciat Domnul Isus la Zacheu a fost sinceritatea sa. Credința este singura cale de a veni la Dumnezeu și a deveni fii ai lui Avraam (Evrei 11:6; Rom. 4:13-16; Gal. 3:29).

INTERPRETARE:

Valoarea supremă a acestui paragraf constă în faptul că el revelează capacitatea Domnului Isus de a cunoaște perfect tot ceea ce urma să se întâmple. Dacă interpretăm Crucea prin prizma evenimentelor dinainte, vom vedea în Domnul Isus un ÎNVINGăTOR.. El nu a cedat în fața unor oameni, ci a urmat cu demnitate o cale pe care Dumnezeu I-a trasat-o. El nu Și-a pierdut controlul nici o clipă, nici măcar atunci când a exclamat: <Tată, în mâinle Tale Îmi încredințez duhul!> Luca explică mai departe: <ei n-au înțeles nimic din aceste lucruri: căci vorbirea aceasta era ascunsă pentru ei, și nu pricepeau ce le spunea Isus.> Oamenii nu L-au putut urma, dar ucenicii au înțeles că El <va fi dat în mâna Neamurilor,> <că Îl vor batjocori, Îl vor ocărî, Îl vor scuipa.> Cu alte cuvinte, ucenicii au înțeles că <Îl vor omorî.> Dar, când Domnul le-a spus că <a treia zi va învia,> ei nu au putut înțelege. Ca urmare, n-au putut înțelege adevărata semnificație a suferințelor și a morții Sale.

Să revenim la întâlnirea dintre Isus și Zacheu. Acesta <a alergat înainte, și s-a suit într-un dud ca să-L vadă … Isus, când a ajuns în locul acela, Și-a ridicat ochii în sus și i-a zis: Zachee, … astăzi trebuie să rămân în casa ta. Zacheu s-a dat jos în grabă, și L-a primit cu bucurie. Când au văzut lucrul acesta, toți cârteau și ziceau: A intrat să găzduiască la un om păcătos!> Domnul Isus a acceptat invitația unui vameș. Nu știm ce a discutat Domnul cu Zacheu, dar Luca ne relatează că <Zacheu a stătut înaintea Domnului și I-a zis: Iată, Doamne, jumătate din avuția mea o dau săracilor …>  Apoi a continuat: <și, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit.>

<După discuția cu Domnul Isus, Zacheu a luat două hotărâri: aceea de a DA, și de a RESTITUI. Dorința sa de a primi mereu s-a transformat în compasiune pentru cei din jur. Ce s-a întâmplat? Răspunsul îl dă Domnul Isus: Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta. Mântuirea este cea care schimbă esențial natura umană. Lăcomia se transformă în bunăvoință, egoismul devine neprihănire. Domnul Isus explică mai departe: pentru că Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut. Isus l-a văzut, l-a găsit și l-a mântuit pe Zacheu. Să nu uităm însă că Domnul Isus mergea spre Cruce. Tot ceea ce înfăptuia, fie că era vorba de un orb, sau de Zacheu, El acționa în virtutea Crucii, pe a cărei cale mergea> (G. C. Morgan).

APLICARE:

Dumnezeu caută … Ce caută Dumnezeu? Pe cei pierduți (19:10), pe adevărații închinători (Ioan 4:23), roade în viața noastră (13:7) și slujitori credincioși (Ezechiel 22:30). Te-a găsit și pe tine?

 

Note:

 

11 Februarie, 2000                               CAP.III CRUCEA ȘI ÎNVIEREA

Cel care slujește

Luca 22:14-30

Cuvântul de aur:

<Voi să nu fiți așa. Ci cel mai mare dintre voi să fie cel mai mic, și cel ce cârmuiește ca cel ce slujește.>  – Luca 22:26

INTRODUCERE:

În zilele noastre, umilința este pusă la același nivel cu slăbiciunea, sau cu un sentiment foarte scăzut al valorii de sine. Un om căruia îi lipsește calitatea umilinței este surprinzător de prețuit în societatea noastră.  Adeseori, pe locurile cele mai înalte în societate ajung acei care se pun ei înșiși mai presus de alții.

            Domnul Isus, Creatorul universului, Regele regilor și Domnul domnilor, nu a spus niciodată vreun cuvânt de laudă.  El a refuzat în mod categoric standardele și valorile lumii.  Domnul Isus a știut că în fața lui Dumnezeu, înălțarea vine prin smerenie în lucrare.  Și cel mai adânc exemplu de urmat, îl avem în persoana și lucrarea Domnului Isus.

            Dușmanii Domnului Isus plănuiseră de multă vreme prinderea și uciderea Lui.  Și iată că au sosit zilele când Domnul Isus, împreună cu ucenicii Săi se află la Ierusalim, înainte de sărbătoarea Paștelor.  Desigur, evenimentele acestea nu L-au luat prin surprindere pe Domnul Isus (Luca 9:51).  Dar în fața evenimentelor care-L preocupau pe Învățătorul, ucenicii erau preocupați cu alte lucruri.

EXPLICARE:

I. Paștele (22:14-20)

            Paștele era menit spre amintirea mântuirii pe care Dumnezeu a adus-o poporului lui Israel în noaptea în care întâii născuți ai Egiptului au fost omorâți (Exodul 11:4-12:30).  Evreii nu trebuiau să uite evenimentul izbăvirii părinților lor.  Cu toate că Paștele era sărbătorit în familii, Domnul Isus dorește să-L sărbătorească împreună cu ucenicii Săi.  Prin aceasta El a arătat afecțiunea deosebită pe care o avea față de cei doisprezece.  Dar mai mult, Domnul Isus știa că aceasta a fost ultima dată când Paștele trebuia sărbătorit (16). 

            În tradiția Paștelui, cei care luau parte la sărbătoarea aceasta trebuiau să bea din rodul viței de patru ori: de două ori înainte de mâncare, și de două ori după terminarea mesei.  Paharul al treilea era numit Paharul Răscumpărării, și semnifica eliberarea Israelului din robia egipteană.  Se prea poate ca acest al treilea pahar să fie acela pe care Domnul Isus L-a luat și L-a dat ucenicilor Săi, spunându-le să-L împartă între ei.  Și apoi, Domnul Isus probabil că a luat al patrulea pahar, și pe acesta l-a instituit în amintirea unei Răscumpărări noi. 

            Ucenicii au știut că Domnul Isus vorbea în pilde atunci când le-a spus că trupul Său este pâinea care se coboară din cer, și că atunci când a spus că ei vor mânca Trupul Lui, Hristos nu vorbea despre vreun act de canibalism (Ioan 6:53-58).  Dar ceea ce nu și-au dat seama ucenicii, a fost faptul că trupul Domnului Isus va fi frânt pe cruce mult mai curând decât se așteptau ei.  Un nou legământ este instituit, un nou mod în care Dumnezeu lucrează cu omenirea (20).

II. Trădătorul (22:21-23)

            Se pare că Evanghelistul Luca nu pune accent pe ordinea cronologică, ci redă evenimentele în ordinea importanței lor.  Ceilalți evangheliști ne spun că Iuda nu a fost prezent la instituirea Cinei (Iuda este descoperit ca trădător înainte de Cină).  Isus știa că trădarea era parte din planul lui Dumnezeu, dar aceasta nu a scuzat fapta trădătorului.  Trădarea Fiului Lui Dumnezeu nu este un lucru de trecut cu vederea. 

            Imediat după ce au auzit cuvintele Domnului Isus (22), ucenicii au început să-și exprime tulburarea cu privire la anunțul făcut de Domnul.  Nici unul dintre ei nu se credea capabil de o asemenea grozăvie.  Dar se pare că ucenicii n-au făcut legătura între plecarea lui Iuda și planurile lui (Ioan 13:21-30). 

III. Cearta (22:24-30)

            Chiar și acum când mai erau doar câteva ore până la cruce, ucenicii nu realizau încă ce se va întâmpla.  Înlăturarea romanilor, tronul de la Ierusalim și rolul lor de cârmuitori, erau încă subiectele la care se gândeau ei.  Pentru că nu au înțeles originea Împărăției Domnului Isus, nu au putut înțelege nici calea înspre a deveni mare în această Împărăție.  Ucenicii știau felul în care cârmuiau împărații Neamurilor.  Și Domnul Isus folosește această imagine ca să le arate ucenicilor contrastul cu împărăția lui Dumnezeu. 

În casele evreilor, întâiul născut moștenea o parte mai mare a avuției tatălui său, în comparație cu fii cei mai tineri.  Ucenicii se purtau ca și cum fiecare dintre ei ar fi fost <íntâi născuți.>  Dar Domnul Isus le spune să gândească în felul celor mai mici.  Actul de slujire al Domnului Isus trebuia să fie pentru ucenici o pildă de urmat.  Apoi Domnul Isus le face o promisiune pe care pentru moment poate ucenicii nu au înțeles-o: de a fi părtași la masa Domnului în Împărăția Lui, și de a domni peste Israel.

INTERPRETARE

            Sărbătorirea Paștelor nu mai era necesară, pentru că Domnul Isus a fost Mielul desăvârșit al lui Dumnezeu, <care ridică păcatul lumii.> (Ioan 1:29, 1 Corint. 5:7).  După această jertfă nu mai era nevoie de o altă jertfă (Evrei 9:11-15).

            Nu este nimic mistic în frângerea pâinii sau în rodul viței.  Domnul Isus le lasă ucenicilor niște lucruri pe care le cunoșteau bine, pentru ca acestea să le amintească de dragostea Lui.  Dar acestea arată înspre părtășia noastră cu Domnul Isus, înspre sângele Lui care are puterea să ne curățească de păcat (1 Ioan 1:7). 

            Mulți oameni îl considerau pe stăpânul casei ca cea mai importantă persoană din casă, mult mai cu vază decât cel care slujea în casă.  Dar felul acesta de gândire nu se aplică la Împărăția Domnului Isus.  A sluji este o virtute, spune Hristos, iar nu a fi slujit.  Și slujirea Domnului Isus a fost desăvârșită, începând de la spălarea picioarelor ucenicilor Săi până la cruce, care a fost actul suprem de slujire (Matei 20:28).

            Înălțarea ucenicilor în Împărăția lui Dumnezeu avea să însemneze ceva cu totul diferit de ceea ce au înțeles ei la început.  Ucenicii urmau să cârmuiască Israelul într-un fel pe care nu și l-au imaginat.  Prin predicarea Evangheliei, aceeași oameni care erau adunați la sărbătorirea Paștelor cu Isus, aveau să vestească un fel nou în care poporul va fi judecat.  Prin vestirea Evangheliei, ucenicii au deschis porțile Împărăției.  Aceasta a avut loc pentru prima oară în ziua Cincizecimii, și se continuă și astăzi prin proclamarea veștii bune de către Biserică.

APLICARE

            Ce face ca un om să fie însemnat?  În biserică, astăzi, cu toții știm cine a cântat solo la program.  Dar câți știu cine a fost ușierul, sau cine a stat cu copiii în sala de alături, sacrificând din timpul și energia lui pentru a ajuta?  Aroganța este admirată de lumea de azi.  Umilința nu este văzută prea bine.  Ioan ne spune că Domnul Isus a luat ligheanul și ștergarul, și s-a aplecat să spele picioarele celor ce aveau să-l părăsească în curând.

            Dar exemplu Domnului Isus ne învață că adevărata smerenie este regula de bază a Împărăției.  

 

NOTE:

.

18 Februarie, 2000                                 CAP.III CRUCEA ȘI ÎNVIEREA

MURIND PE CRUCE

Luca 23:33-49

Cuvântul de aur:

<Isus a strigat cu glas tare: <Tată, în mâinile Tale îmi încredințez duhul!> Și când a zis aceste vorbe, Și-a dat duhul.> – Luca 23:46

INTRODUCERE:

            Misiunea Domnului Isus a ajuns la apogeu.  După ce a sărbătorit Paștele cu ucenicii Săi, le-a spălat picioarele, în semn de umilință, apoi a suferit agonia din grădina Getsimani, sub povara grea a destinului veșnic al omului.  A urmat apoi noaptea în fața judecății nedrepte, bătăile și batjocorile, cununa de spini și crucea grea pe umeri. 

            Probabil că dușmanii Domnului Isus erau în sfârșit mulțumiți, pentru că Cel care le stătuse ca un țepuș în coastă, era în sfârșit osândit.  Iar cei care fuseseră cu Isus, probabil că se uitau neíncrezători la evenimentele ce aveau loc, gândindu-se dacă oare Dumnezeu va interveni, fără să știe de fapt că ceea ce se  întâmplă este însăși intervenția lui Dumnezeu.  Domnul Isus împlinea planul Tatălui, prin care Hristos era dat la moarte pentru păcatul lumii.  Lumea nu mai văzuse niciodată o așa dovadă copleșitoare a dragostei.

EXPLICAREA

I. Hristosul (23:33-38)

            Mulți împărați în istorie au fost gata să-și dea slujitorii la moarte, pentru a se salva pe ei înșiși.  Dar Regele Isus a acceptat moartea pentru a-Și salva slujitorii.  Aceasta este dragostea lui Dumnezeu pentru noi. 

            La locul numit <al căpățânii,> au sosit ostașii romani împreună cu cei care urmau să fie crucificați.  Cuvântul grecesc âranion, înseamnă <căpățână> sau <craniu,> și este sursa cuvântului latin <Calvar.> 

            Romanii perfecționaseră execuția prin crucificare, pentru a încetini procesul de omorâre și a intensifica chinul condamnatului.  Cel crucificat murea încet, prin sufocare sub greutatea propriului trup care atârna și apăsa plămânii.  Pierderea de sânge și durerea cumplită contribuiau la îngreuierea respirației.  Moartea venea doar atunci când condamnatul nu mai putea să-și împingă corpul în sus prin apăsarea în cuiele care erau bătute în picioare. 

            Domnul Isus nu era singur pe Calvar.  Mai erau acolo doi condamnați ale căror nume nu le știm.  Știm doar că erau criminali (tâlhari – Matei 27:38; Marcu 15:27).  Ca să adauge la umilirea Domnului Isus, romanii L-au pus între doi tâlhari.  Aceasta ne atrage atenția asupra scopului morții lui Hristos: moartea în locul păcătoșilor. 

            Mulți cred că grăirea <Tată, iartă-i căci nu știu ce fac!> este prima dintre grăirile de pe cruce ale Domnului Isus.  Se poate ca aceste cuvinte să fi fost rostite în timp ce cuiele ÎI erau bătute în mâini și în picioare.  Desigur, mulți dintre preoți au crezut mai târziu (Fapte 6:7; 15:5; Filipeni 3:5).  Cei care au asistat la moartea Domnului Isus nu au înțeles că El era Cel ales de Dumnezeu ca să poarte păcatele poporului Său, așa că mulți L-au batjocorit (35).  Dar dacă Domnul Isus S-ar fi mânuit pe Sine Însuși de la moarte, nici un alt om nu ar fi avut posibilitatea salvării.  Ostașii romani de asemenea contribuie la batjocurile adresate Domnului Isus. În felul lor de înțelegere, Domnul Isus nu era decât un om de rând care a fost prins și condamnat pentru că a încercat să provoace o răscoală.  Inscripția de pe cruce nu era menită doar ca o batjocură la adresa Domnului Isus, ci și la adresa iudeilor.  Pilat a folosit prilejul să arate că regele iudeilor (38) erau un om chinuit, muribund.  Ceea ce Pilat nu a știut, a fost faptul că prin semnul pe care l-a pus pe cruce, el a declarat un adevăr pe care nu l-a înțeles: Domnul Isus este <Rege al regilor și Domn al domnilor.> (Apocalipsa 19:16)

II. Tâlharii (23:39-43)

            Două atitudini total opuse sunt arătate în persoanele celor doi tâlhari:  unul, din motive egoiste, dorește ca Domnul Isus să-l salveze, pe când celălalt își recunoaște starea de condamnat.  Nu aflăm de unde știe tâlharul acesta că Domnul Isus este nevinovat, și nici de unde știe despre Împărăția lui Isus.  Tonul lui se pare că sugerează smerenie și pocăință, pentru că Îl recunoaște pe Hristos ca Domn (42), și Îl roagă să-Și aducă aminte de el în Împărăția Lui.  Și Domnul Isus îl ascultă (43).

III. Apogeul (23:44-49)

            La amiază (ceasul al șaselea), întunerecul cuprinde toată țara, timp de trei ore, ca și cum Dumnezeu ar fi tras o cortină de întunerec pentru a-L ascunde pe Fiul Său de cei care-L chinuiau. În templu, perdeaua care despărțea Sfânta Sfintelor de locul Sfânt s-a rupt prin mijloc.  Iar evenimentele dramatice care au avut loc în ziua aceea au ajuns la apogeu atunci când Domnul Isus a strigat <Tată, în Mânile Tale Îmi încredințez duhul.>(46) 

În mod cu totul neașteptat, un sutaș roman, poate cel care fusese responsabil cu crucificarea, <a slăvit pe Dumnezeu,>  recunoscând că Domnul Isus a fost un om neprihănit.  Nu știm exact momentul când sutașul roman și-a dat seama de adevărul acesta.  Poate a fost întunerecul care a venit pe neașteptate, sau poate cuvintele pe care Domnul Isus le-a schimbat cu tâlharul.  Sau, martor fiind la atâtea condamnări anterioare, sutașul a observat ceva deosebit în cuvintele și faptele Domnului Isus.  Ceilalți oameni care asistaseră la crucificare, ni se spune că <s-au întors, bătându-se în piept.> (48)  Acesta era un semn de frică, durere și disperare (Luca 18:13).  Aceștia poate au fost cei care L-au cunoscut pe Isus mai îndeaproape (49).  Nu putem să ne imaginăm durerea celor care-L cunoscuseră pe Domnul Isus, care fuseseră vindecați de Mâna Lui iubitoare, sau care au fost martori la dragostea cu care Domnul Isus a adunat la El copilașii. 

INTERPRETARE

Unii s-au întors de la scena aceasta de durere, la activitățile lor zilnice.  Oare ce fel de oameni au fost aceștia după ce au asistat la moartea Fiului lui Dumnezeu?  Oare și-au dat seama că evenimentele pe care tocmai le văzuseră au fost unice în istoria omenirii? 

Ceea ce dușmanii Domnului Isus au văzut ca o biruință a lor, a fost de fapt manifestarea voiei lui Dumnezeu și a dragostei Lui infinite pentru creaturile răzvrătite.  Și odată cu ruperea perdelei din lăuntrul templului, intrarea noastră la Dumnezeu este posibilă (Evrei 9:1-8; 10:19-22).  Odată cu strigătul Domnului Isus de pe cruce (46), lucrarea de jertfire a fost desăvârșită.  Sub cerul întunecat, Fiul lui Dumnezeu a plătit prețul păcatului omenirii, făcând posibilă împăcarea noastră cu Dumnezeul Cel Sfânt.

APLICARE

Toți cunoaștem istoria Vechiului Testament cu privire la Avraam.  Dar mai puțini ne amintim de un eveniment care a avut loc după moartea lui Avraam.  Când Avraam a murit, Geneza 25:9 ne spune că Isaac și Ismael și-au îngropat tatăl.  Acești oameni au trăit separați aproximativ 75 de ani.  A trebuit ca tatăl lor să moară, pentru ca ei să se întâlnească. 

Dumnezeu și omul au fost separați de zidul păcatului.  Omul este complet neputincios în a ajunge la Dumnezeu.  Dar Dumnezeu, în mila Sa nemărginită L-a trimes pe Hristos ca să îndeplinească ceea ce noi nu am fi fost în stare niciodată să îndeplinim prin eforturile noastre.  A trebuit ca să fie o moarte, ca omul să fie împăcat cu Dumnezeu.  Dar moartea aceasta încă lucrează în inimile celor condamnați în păcat.  <Dumnezeu își arată dragostea Lui față de noi, prin faptul că pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.> (Romani 5:8)

 

NOTE:

 

25 Februarie, 2000                              CAP.III CRUCEA ȘI ÎNVIEREA

MARTORII ÎNVIERII

Luca 24:33-49

CUVÂNTUL DE AUR

<Și să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăința și iertarea păcatelor, începând din Ierusalim.  Voi sunteți martori ai acestor lucruri.> – Luca 24:47,48

INTRODUCERE

            Îngroparea Domnului Isus a trebuit să fie făcută în grabă, datorită Sabatului, care începea la asfințitul soarelui.  Dar după Sabat, dis de dimineață, niște femei s-au dus la mormânt, ca să sfârșească ceea ce ar fi trebuit să facă înainte de Sabat.  Dar mormântul era gol, și doi îngeri li s-au arătat, spunându-le că Isus este viu (Luca 24:1-6).  Mai târziu, Domnul Isus S-a arătat Mariei, și celorlalte femei (Marcu 16:9-11; Ioan 20:11-18), iar apoi lui Petru (Luca 24:34).  Mai târziu, Domnul Isus S-a arătat la doi ucenici pe drumul înspre Emaus, iar după ce li S-a descoperit, S-a făcut nevăzut din mijlocul lor (v.27).

            EXPLICARE

Întâlnirea (24:33-35)

            Desigur că evenimentele acelei zile au fost destul de greu de priceput pentru ucenici.  Tot ce văzuseră era mormântul gol.  Puteau oare să fie siguri că Domnul a înviat?  Dacă trupul Lui a fost furat?  S-ar fi putut ca totul să fie aranjat de către evrei, pentru ca apoi să-i învinuiască pe ucenici de hoție și să-i aresteze și pe ei.  De aceea, când s-au adunat împreună, ucenicii s-au adunat în secret (Ioan 20:19).

            În culmea bucuriei, cei doi ucenici care merseseră la Emaus au dat de veste celor unsprezece (Iuda nu mai era).  Așa se numeau: <cei unsprezece,> chiar dacă și Toma lipsea din mijlocul lor atunci.  În versetul 34, se pare că vorbește unul dintre cei unsprezece ucenici, pentru că Cleopa și cu tovarășul lui de drum n-aveau de unde să știe despre arătarea Domnului lui Petru. Dar în versetul 35, este clar că vorbesc cei doi.  Ei înșiși L-au văzut pe Domnul.  Imaginați-vă mirarea și bucuria ucenicilor când și-au dat seama că zvonurile pe care le auziseră cu privire la înviere par să fie adevărate. 

Prezența Domnului Isus (24:36-46)

            Ultima dată când Îl văzuseră ucenicii, Domnul Isus murea pe cruce.  Iar acum, deodată Îl văd că stă în mijlocul lor.  Nu este de mirare că atunci când ucenicii L-au văzut, au crezut că este un duh, sau o stafie.  Domnul Isus îi dojenește pe ucenici, dar nu aspru.  El le cunoștea gândurile și îndoielile.  De aceea le cere nu doar să-L privească, ci chiar să-L atingă.  Domnul dorea ca ucenicii Săi să fie complet încredințați de realitatea învierii, deoarece slujba de vestire a Evangheliei urma să le fie încredințată lor.  Și ca să le întărească și mai mult convingerea, Domnul Isus le oferă altă dovadă:  mâncarea. 

            Dar pentru a fi martori buni ai Evangheliei, ucenicii au trebuit să înțeleagă Scripturile.  De aceea Domnul Isus <le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile.>  Probabil că ucenicii au fost mult mai atenți la aceste explicații decât înainte când umblau pe drumurile prăfuite ale Palestinei.  Spunându-le că <așa trebuia să pătimească Hristos,> Domnul Isus poate le-a explicat profețiile din Psalmul 22:1-21, Isaia 53, Psalmul  16:9-11 sau alte pasaje din Vechiul Testament, care s-au împlinit în persoana și viața Domnului Isus. 

Misiunea (24:47-47)

            Împlinirea profețiilor în evenimentele de la Paște, atât moartea cât și învierea Domnului Isus, au ca scop nu doar o informație teoretică, ci pocăința și iertarea păcatelor, a tuturor oamenilor, începând cu cei de la Ierusalim și apoi în toată lumea.  Ucenicii au avut ocazia binecuvântată de a asista la toate evenimentele din viața și lucrarea Domnului Isus.  Dar cu privilegiul acesta, Domnul Isus acum le încredințează o responsabilitate mare: aceea de a fi martori a ceea ce au văzut și au auzit, martori ai suferințelor și învierii Lui. 

 INTERPRETARE

Problema ucenicilor era frica.  Dar această frică era cauzată de lipsa de înțelegere și de necredință.  Dar Domnul Isus știa că lucrarea care le stătea în față ucenicilor era mult prea măreață pentru starea lor.  Prezența Domnului Isus le întărește credința, și pentru prima oară, ucenicii înțeleg natura Împărăției despre care Domnul Isus vorbise de atâta timp. 

            Când se arată ucenicilor, Domnul Isus nu se oprește doar la a le dovedi că ceea ce au profețit cei din vechime s-a împlinit.  Ucenicii trebuiau să înțeleagă bine profețiile și împlinirile lor, dar Hristos le spune ucenicilor că toate au avut un scop precis: de a-i aduce pe oameni la o relație cu Dumnezeu, bazată pe pocăință și pe iertarea păcatelor.  Dar pentru ca vestea bună a împăcării să fie auzită, ucenicii trebuiau să treacă la acțiune.  Și Domnul Isus le amintește că lucrarea aceasta este atât de măreață și de crucială în ochii lui Dumnezeu, încât nu va putea fi făcută decât prin puterea de sus, prin puterea Duhului Sfânt.

APLICARE

1. Nu putem vorbi despre identitatea Domnului Isus fără a amiti învierea Lui.  Învierea este dovada că Isus este Fiul lui Dumnezeu.  Pavel ne spune că Isus a fost <dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea din morți.> (Romani 1:4)  

            2. Fără înviere, suntem lipsiți de orice asigurare cu privire la viitor, și de orice nădejde.  Dacă nu a înviat Hristos, moartea își păstrează puterea, groapa morții este tot înfricoșătoare, iar viața după moarte rămâne un mister de nepătruns.  Atunci credința creștină devine inutilă. 

            Dar noi credem într-un Mântuitor înviat, pentru că avem dovezi din belșug care să susțină credința noastră.  Slujim Salvatorului, datorită mărturiei celor care L-au văzut înviat.  Și la rândul nostru, și noi suntem martorii Lui

 

NOTE:

 

 

 

+++++++++++++++++++++++++++

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Note:

 

Domnul Isus in Evanghelia lui Luca

Scoala duminicala – iunie – august 2000

 

20 IUNIE 1999   CAP. I. LA ÎNCEPUT

CONSECINțELE PăCATULUI

Geneza 4:1-16

Cuvântul de aur:

<Nu-i așa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândește la ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu să-l stăpânești.> Geneza 4:7

INTRODUCERE

În lecțiile trecute am văzut cum a creat Dumnezeu lumea și omul, ca apoi să înțelegem ce consecințe grave a avut neascultarea lui Adam și Eva. Odată cu separarea spirituală a omului de Dumnezeu, a intervenit și moartea fizică. <… Domnul Dumnezeu i-a izgonit din grădina Edenului (3:23, 24). Dar a rămas și o rază de speranță: Dumnezeu a promis că <sămânța> femeii va zdrobi pe Satan (3:15). Înainte de aceasta însă, Adam și Eva vor experimenta dezastrul produs de păcat.

EXPLICAREA LECȚIEI

A. Cain și Abel (4:1-5).

1. Doi fii (1:1, 2a). Promisiunea lui Dumnezeu (3:15) și credința lui Adam (3:20) pot fi văzute din 4:1. Eva credea că ființa nouă pe care o adusese în lume era sămânța promisă: <am căpătat un om cu ajutorul Domnului.> Cain înseamnă <căpătat.> Despre nașterea lui Abel aflăm mai puține amănunte.

2. Două ocupații (4:2b). <… Abel era cioban, Cain era plugar.> Cei doi frați aveau ocupații diferite și asigurau cele necesare traiului.

3. Două jertfe (4:3, 4a). Probabil că familia avea un loc anume de închinare, din moment ce copiii au adus jertfe Domnului. În legătură cu acest subiect se pot pune multe întrebări, printre care și cea dacă jertfele lui Abel și Cain au fost primele sau nu. Știm doar că fiecare a venit cu produsul muncii sale. Citim că o jertfă a fost adusă din <oile întâi născute ale turmei,> ceea ce corespunde Legii date ulterior (Exod 13:12; 34:19). <… Cain a adus o jertfă de mâncare din roadele pământului.> Nu știm dacă e vorba de cele dintâi roade, o altă practică a Legii (Exod 23:16, 19; Neem.10:35).

4. Două răspunsuri (4:4b; 5a). <… Domnul a privit cu plăcere spre Abel și spre jertfa lui, dar spre Cain și spre jertfa lui nu a privit cu plăcere …> La prima vedere, Cain nu făcuse nimic rău. Dar apostolul Iuda ne spune: <… au urmat pe calea lui Cain …> (Iuda 11).

Întâi de toate, Cain n-a adus jertfa prin credință. După modul în care s-a prezentat Cain înaintea lui Dumnezeu, putem vedea cât de rea este natura umană (Evr.11:4). Abel a adus o jertfă cu sânge, probabil ca să respecte întocmai porunca Domnului. Noi știm prea bine că fără vărsare de sânge nu este iertare de păcate (Evr. 9:22).

În ceea ce-l privește pe Cain, acesta nu a recunoscut că omul era separat de Dumnezeu, el se purta ca și cum relația dintre el și Dumnezeu era perfectă. Dar să nu uităm că noi, prin natura noastră, nu avem o relație perfectă cu Dumnezeu, noi nu ne naștem copii ai lui Dumnezeu. De aceea este necesară nașterea din nou! 

După modul în care a fost respinsă jertfa lui Cain vedem că omul nu poate veni în fața lui Dumnezeu doar cu faptele sale (Tit 3:5). Cei doi frați au fost crescuți în același mediu, dar ei aduc jertfe diferite. Tot așa și astăzi, oamenii se deosebesc după jertfele pe care le aduc. Creștinii realizează că nu sunt mai buni decât semenii lor. Singura deosebire constă în faptul că ei recunosc că sunt păcătoși și că au nevoie de o jertfă, de un Salvator (Rom. 3:25; 10:3; 4:25; 2 Cor. 5:21).

B. Cain și Dumnezeu (4:5b-16).

1. Mânia lui Cain (4:5-7). <… Cain s-a mâniat foarte tare …> Mânia lui Cain a ajuns până acolo încât a fost gata să-și omoare fratele. Dar Dumnezeu i-a oferit o altă șansă. Dumnezeu i-a vorbit: >… dorința lui se ține după tine, dar tu să-l stăpânești.> Cain ar fi trebuit să se schimbe.

2. Violența lui Cain (4:8). <…Cain s-a mâniat împotriva fratelui său Abel și l-a omorât.> Crima lui Cain poate fi privită din două unghiuri:

a. Ca păcat al lui Cain. Cu toate că Dumnezeu l-a avertizat, Cain n-a ascultat și a săvârșit păcatul împotriva lui Dumnezeu, ucigându-l pe Abel.

b. Ca suferință a lui Abel. După căderea în păcat a lui Adam, Abel, cel acceptat și iubit de Dumnezeu, este primul care cade victimă morții.

3. Răspunsul lui Dumnezeu  (4:9-12). <… Sunt eu păzitorul fratelui meu?> Acesta este răspunsul lui Cain. Deducem cât de lipsit de considerație a fost față de fratele său și cât de puțin i-a păsat de Dumnezeu. Domnul, însă, a auzit vocea <sângelui fratelui său,> cerând dreptate. Pământul pe care fusese vărsat sângele lui Abel devine un blestem pentru Cain (4:2). El va fi <pribeag și fugar pe pământ.>

4. Protestul lui Cain (4:13, 14). În loc să se plângă, Cain ar fi putut să-și  mărturisească păcatul și să se lase în mâna Domnului. Dacă s-ar fi întors la Domnul, ar fi putut fi salvat.

c. Prevederea lui Dumnezeu (4:15, 16). Dumnezeu i-a cruțat viața lui Cain. În acea vreme, legea nu fusese dată încă. Mai târziu, Dumnezeu va stabili pedeapsa cu moartea pentru cei care săvârșesc crime (9;5,6; Exod 21:12).

INTERPRETARE

La prima vedere, între Cain și Abel nu este nici o diferență. Diferența este în jertfele pe care le-au adus. Cain a adus o jertfă fără vărsare de sânge, constând din roadele muncii sale. El a ignorat sentința divină dată după păcătuirea lui Adam (3:17). Jertfa lui Abel a fost adusă cu sacrificiu de sânge. Ca urmare, <prin credință a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain> (Evr. 11:4). Nu Abel a fost mai bun, ci jertfa adusă de el, căpătând mărturia <că este neprihănit.> Cain n-a știut decât să se mânie, știind că el muncise pentru ceea ce adusese.

Cain reprezintă omul firesc. El își întoarce spatele și nu vede sângele vărsat la cruce. El reprezintă mulțimea de oameni care doresc să obțină mântuirea prin faptele <neprihănirii> lor. Iuda îi compătimește pe cei care au luat-o pe calea lui Cain. Aceștia sunt oamenii care au o religie fără credință, se justifică prin caracterul lor și prin faptele lor bune. Sunt oamenii plini de mândrie, care resping mântuirea prin credința în Domnul Isus (Rom.10:1-4; Fil. 3:3-12). Calea spre iertare duce prin vărsarea de sânge (Efes. 2:8-10). Inima lui Cain nu a avut această poziție, de aceea jertfa sa a fost respinsă.

APLICARE

1. Uneori este drept să ne mâniem împotriva păcatului (Marcu 3:5; Efes. 4:26), dar, de cele mai multe ori păcătuim mâniindu-ne (Mat. 5:21-26). Să ne rugăm ca să putem să ne stăpânim mânia (Prov. 15:18; 16:32). Să ne arătăm iubirea față de cei care ne supără (Mat. 5:43-48) și să-i iertăm (Efes. 4:26-32). Apoi, să ne pese de cei din jurul nostru.

2. Semnele copiilor lui Dumnezeu sunt credința, nădejdea și dragostea (I Cor. 13:13; I Tes. 1:3,4). Semnele diavolului sunt necredința, disperarea și ura. Acestea au fost trăsăturile lui Cain. Ce semne are viața noastră?    

 

NOTE:

..

27 IUNIE 1999                                                 CAP. I. LA ÎNCEPUT

JUDECATA ȘI UN ÎNCEPUT NOU

Geneza 6:5-9; 7:1-4; 9:12-17

Cuvântul de aur:

<Și Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine și voi și dintre toate viețuitoarele de orice trup; și apele nu se vor mai face potop, ca să nimicească orice făptură.> – Geneza 9:15

INTRODUCERE

În acest text vedem trei grupe de oameni: <fiii lui Dumnezeu,> <fetele oamenilor> și <vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume.> Se pare că primele două grupe de oameni ar fi urmașii lui Set care s-au amestecat cu urmașii lui Cain. De la creație până la potop trecuseră cam 1565 de ani, păcatul s-a răspândit tot mai mult. Cu toate acestea, viața lui Noe era o rază de lumină.

EXPLICAREA LECȚIEI

A. Nevoia de judecată (6:5-8)

1. Răutatea omului (6:5,6). <Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ …> (6:5). Dumnezeu a văzut răutatea omului, gândurile și inima sa îndreptate spre rău. Domnului I-a părut rău și <S-a mâhnit în inima Lui,> când a văzut reacția omului în fața harului Său. Creatura făcută <după chipul Lui> acționa contrar scopului pentru care a fost creată.

2. Soluția lui Dumnezeu (6:7). <… Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut …> În acest pasaj, termenul <șterg> este identic cu cel folosit pentru judecata Domnului împotriva Ierusalimului (2 Împ. 21:13).

3. O excepție (6:8,9). <Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului …> Noe era omul care <umbla cu Dumnezeu.> Cum? <Prin credință> (Evr.11:7). El a avut nevoie de multă credință pentru a construi corabia.

B. Cum să scapi de judecată? (7:1-4)

1. Corabia (7:1). Noe a fost socotit neprihănit prin credință, ca și Avraam (15:6). <Prin credință Noe a făcut un chivot ca să-și scape casa …> (Evr. 11:7).Cât de plin de har a fost Dumnezeu în acea vreme a judecății! <Intră în corabie …> Această invitație este similară cu cea pe care ne-o face Domnul Isus în Matei 11:28. <Apoi Domnul a închis ușa după el> (7:16). În corabie au intrat Noe și familia sa, opt persoane, care au fost salvați.

2. Provizii pentru viitor (7;2,3). Animalele care au intrat în corabie au fost împărțite în două mari grupe: curate și necurate. Desigur că Noe a avut lumină din partea lui Dumnezeu în această privință.

3. Provizie pentru curățire (7:4). Noe și familia sa au intrat în corabie cu șapte zile înainte de declanșarea potopului. <Căci după șapte zile voi face …> Timp de șapte zile, oricine putea intra în corabie și Domnul i-ar fi salvat. Nu le rămânea decât să se încreadă în Domnul.

            C. După judecată (9:12-17).

Dumnezeu ne asigură că nu va mai trimite alt potop ca să distrugă viața. Acest legământ se referă nu numai la oameni ci și la animale (8:21, 22; 9:15; Isaia 54:9; Ezech. 1:10; Apoc. 4:7). <Iată, Eu fac un legământ cu voi și cu sămânța voastră, care va veni după voi> (9:9). Dumnezeu face legământul cu Noe și cu familia sa.

1. Un semn (9:12-14). Curcubeul va rămâne simbolul legământului lui Dumnezeu cu Noe și cu urmașii săi.

2. Explicarea semnului (9:15-17). <Și Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine și voi …> (9:15). Promisiunile lui Dumnezeu sunt deosebit de sigure. <Domnul Dumnezeu este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios și Își ține legământul și îndurarea> (Deut. 7:9). <Și Dumnezeu a zis lui Noe: Acesta este legământul pe care l-am făcut între Mine și orice făptură de pe pământ> (7:17). Chiar dacă Dumnezeu știa că inima omului nu se schimbase, El promite; <Nu voi mai blestema pământul, din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui; și nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut> (8:21). Dumnezeu face dreptate și în continuare, dar nu prin potop.

INTERPRETARE

Una din perioadele din istorie pe care le cunoaștem cel mai puțin este cea dintre căderea omului și potop. Geneza ne prezintă o relatare succintă, relatând doar pe scurt evenimentele. În capitolul 4 ni se prezintă descendenții lui Cain – <fiii oamenilor.> În capitolul 5, vedem succesiunea descendenților lui Set – probabil <fiii lui Dumnezeu.> În următorul capitol, cele două neamuri se amestecă, generând o sumedenie de probleme, mai ales de ordin moral. Intervenția divină a devenit iminentă. Potopul a intervenit atât ca și act de judecată, cât și ca o măsură morală de salvare. Aceasta este prima lecție biblică cu privire la necesitatea separării de cele rele și de respingere a compromisului.

Semnificația corăbiei (Gen. 7). Corabia construită de Noe, adăpost împotriva judecății pentru el și familia sa, este unul din cele mai clare moduri de salvare a omului credincios prin Isus Hristos. Putem afirma cu certitudine că această corabie a fost o prevedere divină (6:13, 14). Ideea corăbiei, modul de salvare în fața potopului, a existat în mintea lui Dumnezeu încă dinainte. Corabia a fost prevăzută de Dumnezeu pentru salvarea lui Noe și a familiei sale, după cum Isus Hristos a fost prevăzut de către El pentru mântuirea păcătoșilor (Apoc. 13:8).

Dumnezeu i-a revelat lui Noe proiectul Lui. Dacă Dumnezeu nu i-ar fi spus lui Noe despre corabie, acesta ar fi pierit. Tot așa, prin Duhul Său cel Sfânt, Dumnezeu ne-a revelat îndurarea și harul Său față de noi (2 Cor. 4:6). Este interesant de remarcat că Dumnezeu i-a spus lui Noe și din ce material să facă corabia, lemn de chiparos (6:14). Lecția este evidentă: lemnul este dintr-un copac tăiat. Viața nu poate fi salvată decât prin sacrificii. Lemnul a fost obținut prin sacrificarea unui copac, purtându-ne cu gândul înspre umanitatea Domnului Isus, care a devenit Fiul omului pentru ca să Se poată jertfi pentru noi.

Apoi, corabia a fost un refugiu în calea judecății divine, un loc de adăpost, într-un răstimp când moartea îi amenința pe toți. Putem spune că acesta a fost singurul mijloc de salvare, sugerându-L pe Domnul Isus ca unicul Mântuitor (Fapte 4:12). Invitația de intrare în corabie a fost făcută de Dumnezeu (7:1). Este prima oară când oamenii sunt chemați <să vină.> Ce asemănare cu Domnul Isus (Fapte 16:31). În corabie putea fi găsită siguranța absolută (6:14; 7:16; 8:18, 19), ca și siguranța credinciosului în Isus (Col. 3:3; I Petru 1:5; Ioan 18:9). Ușa corabiei a fost una singură, după cum Isus este singurul Mântuitor, care este ușa de intrare (Ioan 14:6).

Corabia avea trei nivele (6:16), sugerând mântuirea întreită: duhul, sufletul și trupul (I Tes. 5:23). Am fost salvați de pedeapsa păcatului (justificare), de sub puterea păcatului (sfințire) și vom fi salvați de prezența păcatului (glorificare). <Fereastra de sus> a corăbiei ne amintește că afecțiunea noastră trebuie să fie ațintită înspre <lucururile de sus> (Col. 3:2). <Cămăruțele> corăbiei ne indică odihna pe care o găsim în Isus. Ispășirea este sugerată de indicațiile date: <s-o tencuiești,> <să o acoperi.> Sângele vărsat ne acoperă păcatele. Locul final de odihnă al corăbiei prefigurează învierea și înălțarea Domnului Isus, care Își va lua locul la dreapta Tatălui.

APLICARE

1. Salvarea lui Noe se bazează pe har și pe credință, ca a oricărui păcătos. El L-a auzit pe Domnul, L-a crezut și și-a dovedit credința prin fapte. Singura șansă de salvare a lui Noe a fost corabia, care este tabloul mântuirii noastre (Fapte 4:12).

 

NOTE: ..

4 IULIE 1999                                    CAP. II. ÎNCEPUTURILE UNUI POPOR

DUMNEZEU CHEAMă PE AVRAAM

Geneza 11:31-12:9

Cuvântul de aur:

<Domnul zisese lui Avraam: Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa Tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare, și vei fi o binecuvântare.> – Geneza 12:1,2

INTRODUCERE

Lecțiile de până acum ne-au prezentat pregătirea terenului pentru lucrarea viitoare a Domnului. Dumnezeu plănuiește să-L ridice pe Mesia din neamul lui Avraam. Acesta era fiul lui  Terah, care locuise în <Ur, în Haldea> (11:31). Orașul era mare și oamenii se închinau la mulți dumnezei.

EXPLICAREA LECȚIEI

            A. De la Ur la Haran (11:31, 32)

1. Călătoria lui Terah (11:31). Terah avea trei fii: Avram, Nahor și Haran (11:27). Haran a murit în timp ce familia sa era în Ur (11:28). Se pare că Nahor s-a decis să rămână în Ur, în timp ce Terah și ceilalți membri ai familiei s-au mutat în Haran. Ulterior, și Nahor s-a mutat în zona aceea (24:10, 15). Pe când era încă în Ur, Dumnezeu i s-a arătat lui Avram și i-a cerut să plece de acolo, într-un loc pe care Domnul i-l va arăta (Fapte 7:2, 3). Avram era și cu Lot, nepotul lui Terah.

2. Moartea lui Terah (11:32). Biblia ne amintește despre moartea lui Terah pentru a marca începutul istoriei lui Avram.

B. Din Haran în Canaan (12:1-6)

1. Chemarea lui Avram (12:1). Avram a înțeles că Dumnezeu i se adresase. Mesajul era simplu: <Ieși!> Avram a avut nevoie de mare credință pentru a răspunde acestei chemări (Evr.11:8). Dumnezeu îl chemase pe Avram pe când era încă în Ur (Fapte 7:2-4), dar el a mai zăbovit în Haran până la moartea tatălui său (11:27-32).

2. Promisiunile lui Dumnezeu (12:2, 3). Dumnezeu i-a făcut lui Avram patru promisiuni. <Voi face din tine un neam mare …> Avram nu avea copii, iar această promisiune părea de necrezut. Dar Dumnezeu este specializat în imposibil și Avram va experimenta aceasta, împreună cu Sara. <Te voi binecuvânta …> Avram a fost binecuvântat material și spiritual (15:1). <Îți voi face un neam mare …> Această promisiune a fost împlinită dincolo de orice imaginație. <Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.> Promisiunea aceasta are implicații adânci, dat fiind faptul că Domnul Isus provine din Avram. <Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, și voi blestema pe cei ce te vor blestema; și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine> (12:3). Pavel menționează această promisiune (Gal. 3:8) și mai adaugă că <cei ce se bizuiesc pe credință, sunt binecuvântați împreună cu Avraam cel credincios> (Gal. 3:9, 29).

3. Ascultarea și compromisul lui Avram (12:4, 6). <Avram a plecat, cum îi spusese Domnul …> El se va lăsa călăuzit de Dumnezeu înspre Canaan. <Și a plecat și Lot cu el …> Avram ascultă, dar nu în întregime. Avram îl ia pe Lot cu el, dar Dumnezeu îi va despărți. Pe parcursul drumului, au avut nevoie de multă credință și răbdare. În țara Canaan, Avraam nu a fost singurul locuitor. Prezența celorlalți locuitori au pus la încercare credința lui Avram (Deut. 7:1-4).

            C. În țara promisă (12:6-9).

1. Promisiunea lui Dumnezeu (12:7). <Domnul S-a arătat lui Avram și i-a zis: Toată țara aceasta o voi da seminției tale. Și Avram a zidit acolo un altar Domnului, care i se arătase.> Ascultarea atrage după sine binecuvântare. Avram și-a mărturisit credința tuturor și a ridicat altare oriunde și-a înălțat cortul (13:3, 4, 18).  

2. Închinarea lui Avram (12:8,9). <A zidit acolo un altar Domnului și a chemat Numele Domnului> (12:8). Avram și-a întins cortul și a zidit un altar între Betel și Ai. Altarul era mărturia credinței lui Avram.

INTERPRETARE

Cartea Genezei este cartea începuturilor. Ea marchează începutul rasei umane, Adam, noul început după potop, prin Noe și fiii săi, și începutul națiunii alese, prin Avram. În această carte găsim <biblioteca divină.>

Avram este tatăl tuturor celor care cred (Rom. 4:11). <Domnul zisese lui Avram: Ieși …> (12:1). Dumnezeu Se arată pentru prima oară de la izgonirea lui Adam și Eva din rai. Din Fapte 7:2, 3, aflăm că <Dumnezeul slavei> S-a <arătat> și a comunicat: <Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta …> Avram primise porunca pe când era încă în Ur, la puțină vreme după distrugera turnului Babel. Abandonând pentru o vreme națiunile, Dumnezeu alege un om din care va răsări poporul ales. Alegerea lui Avram a fost un act al harului suveran (Rom. 11:5). Cel care este chemat nu are nimic deosebit în el. Inițiativa chemării lui Avram I-a aparținut în întregime lui Dumnezeu (12:3, 7; 15;13, 14, 18; 17:4, 7-8). Când Dumnezeu cheamă pe cineva, ca să devină o persoană, sau popr special, El vine și cu promisiuni. Chemarea lui Dumnezeu este primită cu credință, închinare, dragoste și ascultare.

<Domnul zisese lui Avram: Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău …> (12:1). Când Dumnezeu poruncește, El nu oferă explicații, dar ne dă o sumedenie de promisiuni. În cazul lui Avram, promisiunile aveau menirea să-i testeze credința. Fiecare promisiune era însoțită de o poruncă> <Voi face din tine un neam mare,> era compensația pentru părăsirea țării. <Te voi binecuvânta> este compensația pentru părăsirea rudeniilor. <Îți voi face un neam mare> recompensează părăsirea casei tatălui.

APLICARE

1. Cuvântul Domnului duce la credință. Avram era un închinător la idoli, când Dumnezeu l-a chemat (Ios. 24:2) și i S-a descoperit (Fapte 7:2), vorbindu-i. Avram a părăsit idolii și a început să umble cu Domnul. Auzirea Cuvântului produce credință (Rom. 10:17; Ioan 5:24).

2. Trăiesc eu oare prin credință? Cei care trăiesc prin credință iau decizii pe baza Cuvântului lui Dumnezeu (Rom. 10:17) și-L vor glorifica numai pe Dumnezeu (Rom. 4:19, 20). Credința nu se grăbește, ci este gata să aștepte (Isaia 28:16; Evr. 6:12). Credința I se supune lui Dumnezeu, în ciuda împrejurărilor și a consecințelor (Evr. 11:19, 20).

3. Credința duce la ascultare.  <Prin credință Avraam a ascultat …> (Evrei 11:8). Credința nu înseamnă a crede în ciuda evidențelor, ci a te supune în pofida consecințelor. Dovada credinței este ascultarea, iar rezultatul ei sunt faptele (Iac. 2:14). 

 

NOTE:

 

11 IULIE 1999                                    CAP. II. ÎNCEPUTURILE UNUI POPOR

PROMISIUNEA ÎMPLINITă

Geneza 15;1-6; 17:17-21; 21:1-3

Cuvântul de aur:

<Dumnezeu a zis: Cu adevărat, nevastă-ta, Sara, îți va naște un fiu; și-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el, ca un legământ veșnic pentru sămânța lui după el> – Geneza 17:19

INTRODUCERE

De la evenimentele lecției trecute, s-au scurs câțiva ani. În țară a venit o mare foamete. Avram s-a dus pentru o vreme în Egipt. Sarai, care era foarte frumoasă, a atras atenția lui Faraon. După ce Avram a spus că Sarai era sora sa, fapt doar pe jumătate adevărat, Faraon a dus-o în casa sa. Dar <Domnul a lovit cu mari urgii pe Faraon și casa lui, din pricina nevestei lui Avram, Sarai,> așa că Faraon a trimis-o înapoi la Avram (12:11-20). Avram a revenit în Canaan (13:1). Bogați fiind, Avram și Lot nu mai puteau locui împreună. Ca urmare, s-a iscat o mare ceartă între păzitorii turmelor, după care Avram și Lot au decis să se despartă. Avram a rămas în munți, iar Lot a ales Sodoma. Când Lot a ajuns la mare necaz, atacat fiind de împăratul Elamului, Avram l-a salvat. La întoarcere, Avram a fost binecuvântat de Melhisedec, <împăratul Salemului și … preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt.>

EXPLICAREA LECȚIEI

A. Reînnoirea legământului (15:1-6)

1. Reasigurarea lui Dumnezeu (15:1). <După aceste întâmplări, Cuvântul Domnului a vorbit lui Avram într-o vedenie și i-a zis: Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare.> Asigurarea lui Dumnezeu vine într-un moment greu, în care Avram se implicase într-un conflict militar (Gen. 14). Dumnezeu Însuși îl va proteja. <Nu te teme, Eu sunt răsplata ta cea foarte mare.> Avem aici o altă promisiune legată de trecut. Avram tocmai respinsese răsplata împăratului Sodomei (14:21). Acum, însă, este răsplătit de Dumnezeu. Acest principiu este valabil și în zilele noastre. Cât de mult pierd copiii Domnului acceptând favorurile lumii!

2. Problema lui Avram (15:2,3). Avram aștepta un moștenitor. Avea deja 85 de ani și trecuseră deja 10 ani de la promisiunea lui Dumnezeu (12:2).

3. Răspunsul lui Dumnezeu (15:4-6).  Avram îi mărturisește lui Dumnezeu îndoiala și Dumnezeu îi repetă promisiunea, poruncindu-i să privească cerul și să numere stelele (15:5). Stelele erau greu de numărat, dar așa urma să fie sămânța lui Avram! Scopul nu-l putea vedea decât Dumnezeu. Avram a <crezut pe Domnul, și Domnul i-a socotit lucrul acesta neprihănire> (15:6). Credința este sursă de neprihănire.

B. Dumnezeu promite un fiu (17:17-21)

1. Îndoiala lui Avram (17:17, 18). Dumnezeu îi promisese lui Avram un fiu, dar anii treceau și fiul nu mai apărea. Sarai îi sugerează lui Avram soluția: Agar. Din această unire s-a născut Ismael. După treisprezece ani, Dumnezeu i S-a arătat din nou lui Avram, afirmându-i legământul, și îi schimbă numele în Avraam, adică <tatăl multor neamuri> (17:5). Ca semn al legământului, Dumnezeu a introdus tăierea împrejur. Numele lui Sarai devine Sara, cu promisiunea că ea va fi <mama unor neamuri întregi> (17:15, 16). Cu toate acestea Avraam se îndoiește.

2. Planurile lui Dumnezeu (17:19-21). Dumnezeu S-a arătat plin de toleranță față de slăbiciunea lui Avraam. În schimb, Își reafirmă promisiunea, comunicându-i numele fiului său, Isaac. <Dar cu privire la Ismael, te-am ascultat …> Dumnezeu a ascultat cererea lui Avraam, cu privire la Ismael, (17:18) și i-a  promis patru lucruri: <îl voi binecuvânta, îl voi face să crească, și îl voi înmulți nespus de mult … și voi face din el un neam mare> (17:20). Cu toate acestea, Ismael nu va fi parte a planului lui Dumnezeu. <Dar legământul Meu îl voi încheia cu Isaac …> (17:21) Acest legământ încheiat cu Avraam nu-i include pe toți descendenții fizici, ci numai pe Isaac. Noi creștinii suntem copiii spirituali ai lui Avraam, deoarece credem ca și el (Gal. 3:7-9, 29). Isaac îi simbolizează pe toți cei care trăiesc sub Noul Legământ (Gal. 4:21-31).

C. Împlinirea promisiunii (21:1-3).

 Chiar dacă Sara s-a arătat fără credință, Dumnezeu Și-a împlinit promisiunea. <Sara a rămas însărcinată și a născut lui Avraam un fiu la bătrânețe, la vremea hotărâtă, despre care-i vorbise Dumnezeu. Avraam a pus fiului său nou născut  … numele Isaac.

INTERPRETARE

 Într-o <Gală de onoare a credinței> Avraam ar ocupa un loc de frunte. Credința sa a rezistat numeroaselor teste. Prin credință a părăsit localitatea Ur, renunțând la confort, familie, prieteni. Dar el s-a bazat pe promisiunile lui Dumnezeu, chiar și când împrejurările erau nefavorabile. <Avraam a crezut pe Domnul și Domnul i-a socotit lucrul acesta neprihănire> (15:6). Atât Pavel cât și Iacov se folosesc de acest citat (Rom. 4:3; Gal. 3:6; Iac. 2:23). Este vorba aici de aceea credință de care a dat Avraam dovadă când a crezut ceea ce omenește era imposibil de realizat. Această credință i-a fost socotită neprihănire. <Socotit> are sensul de a <pune într-un cont.> Ca și păcătos, Avraam a fost falimentar. Contul său era gol. Dar, prin credința în Domnul, contul său a fost umplut cu neprihănire. Neprihănirea a fost un dar din partea lui Dumnezeu.

Orice persoană care are credință este socotită neprihănită. Cum putem vedea acest lucru? Simplu, viața sa este schimbată și se supune voii lui Dumnezeu. Credința se demonstrează prin fapte. Credința lui Avraam lucra <împreună cu faptele lui, și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită> (Iac. 2:22). Cineva afirma: <Avraam nu a fost salvat prin credință plus fapte, ci printr-o credință care produce fapte.> Dar cum putea fi Avraam <socotit neprihănit prin fapte> (Iac. 2:21), când el fusese deja justificat prin credință (Rom. 4; Gal. 3:6)? Avraam a fost justificat prin credință înaintea lui Dumnezeu și neprihănirea sa a fost declarată. Prin fapte, a fost justificat înaintea oamenilor, iar neprihănirea sa a fost demonstrată. <Primul act al neprihănirii este credința. Cel ce crede pe Dumnezeu este socotit neprihănit, deoarece crezând, el face ce este drept, făcând posibilă neprihănirea în caracter și conduită> (G. C. Morgan).

APLICARE

Avraam a zis: <Doamne … prin ce voi cunoaște că o voi stăpâni> (15:8). El a cerut un semn de la Domnul. Fiind o cerere a credinței, ea a fost ascultată. Dumnezeu i-a dat un semn. Când necredința cere semne, ele sunt refuzate. Când credința noastră se clatină, să strigăm către Domnul: <Cred, Doamne! Ajută necredinței mele> (Marcu 9:24). Întrebările credinței trebuie puse lui Dumnezeu.  Credința și răbdarea merg împreună (16:1; Evr. 6:12; Iac. 1:1-5). Dumnezeu a vorbit și Avraam a crezut (15:6). Aceasta este singura cale de salvare (Rom. 4:3; 10:17; Gal. 3:6).

 

NOTE:

18 IULIE 1999                                    CAP. II. ÎNCEPUTURILE UNUI POPOR

TESTUL CREDINțEI

Geneza 22:1-19

Cuvântul de aur:

<Îngerul a zis: Să nu pui mâna pe băiat, și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu pentru Mine.> – Gen.22:12

 INTRODUCERE

După nașterea lui Isaac, tensiunile dintre Sara și Agar s-au accentuat. Sara a ajuns să ceară ca Agar și Ismael să fie izgoniți. Avraam a ezitat, dar Dumnezeu i-a cerut să asculte de Sara, spunându-i că  Isaac este copilul promisiunii, deși Ismael va deveni o națiune puternică (21:9-14). Dumnezeu S-a îngrijit de Agar și Ismael. Avraam a început să călătorească în sudul Palestinei pentru a găsi hrană și apă pentru turmele sale. După o neînțelegere dintre el și Abimelec, aceștia au încheiat pace.

EXPLICAREA LECȚIEI

            A. Avraam este încercat (22:1,2).

1. Dumnezeu Se arată lui Avraam (22:1) <După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam și i-a zis: <Avraame!> <Iată-mă! a răspuns el> (22:1). Dumnezeu l-a încercat pe Avraam în diferite moduri. Ele trebuie să fie considerate ca o sursă de bucurie, deoarece duc la maturizarea credinței (1:2-4).

2. Porunca lui Dumnezeu (22:2). Chiar dacă Isaac n-a fost singurul fiu al lui Avraam, Ismael fiind izgonit din casă, Isaac a fost singurul care a rămas cu tatăl său. Fără îndoială că inima lui Avraam a fost adânc străpunsă când a înțeles că trebuia să-l sacrifice pe Isaac. Mulți cred că Avraam a călătorit o vreme spre muntele unde urma să aibă loc sacrificiul.

B. Avraam ascultă (22:3-10)

1. Călătoria lui Avraam (22:3-5). <Avraam s-a sculat dis-de-dimineață …> Împreună cu doi slujitori și cu Isaac, Avraam și-a început călătoria spre Moria. Drumul a început în Beer-Șeba. <Avraam a ridicat ochii și a văzut locul de departe> (22:4). Avraam și Isaac și-au continuat drumul fără slujitori (22:5). În ciuda grelei încercări, credința lui Avraam  a rămas puternică. El nu a uitat să menționeze că <eu și cu băiatul ne vom întoarce.>

2. Întrebarea lui Isaac (22:6-8). <Atunci Isaac a zis: Tată! … unde este mielul pentru arderea de tot?> <Fiule, a răspuns Avraam, Dumnezeu Însuși va purta de grijă de mielul …> (22:7,8). Cuvintele acestea au dublu înțeles, întâi, ele înseamnă că Dumnezeu va <asigura mielul> apoi că jertja este pentru Domnul. Numai El putea asigura ceva care să-L satisfacă, fiindcă nimic omenesc nu poate satisface cererile divine. Așa că <mielul> nu numai că a fost asigurat de  Dumnezeu, dar a fost și pentru Dumnezeu. Înainte ca binecuvântările să curgă spre oameni, trebuie satisfăcute cererile justiției divine. Isus a murit pentru păcătoși, dar El a murit întâi pentru Dumnezeu, <să-Și arate neprihănirea Lui în așa fel încât, să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus> (Rom. 3:26).

3. Pregătirea lui Avraam (22:9,10). Ajunși la locul indicat de Dumnezeu, Avraam a zidit un altar și a așezat lemnele pe el. A legat pe fiul său Isaac și l-a pus pe altar deasupra lemnelor. Tânărul Isaac n-a opus rezistență și s-a supus smerit, dovedindu-și credincioșia în Dumnezeu și în tatăl său. <Apoi Avraam a întins mâna și a luat cuțitul, că să junghie pe fiul său.> Sosise momentul adevărului! Avraam putea să se oprească în fiecare secundă, dar el era gata să împlinească porunca lui Dumnezeu și <prin credință a adus … jertfă pe Isaac> (Evr. 11:7).

            C. Intervenția lui Dumnezeu (22:11-14).

1. Îngerul vorbește (22:11). <Atunci Îngerul Domnului l-a strigat din ceruri și a zis: Avraame! Avraame!> <Iată-mă! a răspuns el> (22:11). La momentul potrivit, îngerul l-a întrerupt și Avraam a recunoscut vocea.

2. Dumnezeu îl onorează pe Avraam (22:12).  <Să nu pui mâna pe băiat …> Aceste cuvinte au avut un ecou minunat în inima lui Avraam. Când a pornit pe această cale, el n-a știut care era deznodământul. A avut multă credință, dar n-a știut care va fi finalul. A fost nevoie ca Avraam să treacă prin tot procesul. Dacă Avraam și-ar fi cruțat copilul, credința sa ar fi fost incompletă (Iac. 2:22).

3. Substituția (22:13, 14) Avraam îi spusese lui Isaac că Domnul va purta de grijă, fără să știe cum. Dar, la momentul potrivit, un <berbec> a apărut ca să-l înlocuiască pe Isaac. Acum, Avraam se poate bucura în triumful credinței sale.

INTERPRETARE

Diavolul ne ispitește ca să ne înfrângă. Dumnezeu ne testează ca să scoată ceea ce este mai bun în noi. Cele mai severe încercări nu vin de la oameni, ci de la Dumnezeu și ele aduc cele mai mari binecuvântări. Dumnezeu nu l-a încercat pe Lot. Pe acesta l-a încercat Sodoma. Încercarea lui Avraam ne învață câteva lecții.

Lecția tipică. În Avraam vedem o frumoasă viață de credință. El este perseverent, încrezător și beneficiază de binecuvântările divine. Isaac reprezintă viața de înfiere. El este fiul unei promisiuni speciale, unicul moștenitor al tatălui său. El ne amintește de avantajele înfierii.

Lecția practică. Adevărata credință este întotdeauna încercată. Dumnezeu a vrut să vadă inima lui Avraam în clipa când îi cere să-l jertfească pe Isaac. <Pentru că ai făcut lucrul acesta …> (22:6). Fapta lui Avraam a reușit să-i ridice credința la cel mai înalt nivel. Îndeplinind chemarea divină, Avraam face ceea ce omenește privit era o piedică în calea împlinirii promisiunii. Dar Avraam cunoștea puterea Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a făcut din Avraam instrumentul prin care națiunile pământului vor fi binecuvântate. Dumnezeu lucrează într-un mod minunat, atunci când ne încredem în El. Când trecem prin încercări, noi nu putem vedea scopul. Noi suntem chemați să facem primul pas, iar Domnul ni-l va arăta pe cel următor. Răspunsul lui Dumnezeu vine întotdeauna în cel mai potrivit moment. Avraam a denumit muntele <La muntele unde Domnul va purta de grijă.>

Lecția profetică. Muntele Moria, locul încercării, este locul unde urma să fie construit Templul (II Cron. 3:1). Isaac a întrebat: <Unde este mielul?> Dumnezeu  ne-a pregătit Mielul (Ioan 1:29).

Lecția doctrinară. Apostolul Iacov discută relația dintre credință și fapte (Iac. 2:14-26). Avraam a fost izbăvit când l-a crezut pe Dumnezeu (15:6). Iacov ne arată că mărturia unei credințe mântuitoare este o viață plină de ascultare (Rom. 4:1-5; Gal. 3:6).

APLICARE

Avraam a dat cel mai mare examen de credință al vieții sale, când l-a oferit pe Isaac drept jertfă. El a ieșit victorios (Evr.11:17-19). Ne încredem noi oare în Dumnezeu în încercări?

Ducând o viață de încredere în Dumnezeu, crezând și așteptând împlinirea promisiunii, Avraam a avut mereu o vie speranță (I Petru 1:3).

Mai mult, Avraam l-a iubit pe fiul său nespus, dar L-a iubit pe Dumnezeu mai mult. Cine are prioritate în viața noastră?   

 

NOTE:

 

25 IULIE 1999                                     CAP. II. ÎNCEPUTURILE UNUI POPOR

ÎNȘELARE ȘI BINECUVÂNTARE

Geneza 25:27-34; 27:3-37

Cuvântul de aur:

<Isaac a zis: Fratele tău a venit cu vicleșug, și ți-a luat binecuvântarea. Esau a zis: Da, nu degeaba i-au pus numele Iacov; căci m-a înșelat de două ori. Mi-a luat dreptul de întâi născut, și iată-l acum că a venit de mi-a luat binecuvântarea. Și a zis: N-ai păstrat nici o binecuvântare pentru mine?> – Geneza 27:35, 36

INTRODUCERE

În lecția trecută l-am văzut pe Avraam trecând cu succes testul credinței. Între timp au trecut anii, iar Isaac s-a căsătorit. Avraam a trecut la cele veșnice și a fost înmormântat lângă soția sa. Lui Isaac i s-au născut doi gemeni, Esau și Iacov. <Isaac iubea pe Esau …Rebeca însă iubea mai mult pe Iacov> (25:28).

EXPLICAREA LECȚIEI

A. Iacov cumpără dreptul de întâi născut (25:27-34).

Deși gemeni, Esau și Iacov aveau personalități  și interese diferite. Esau era <un vânător îndemânatic, un om care-și petrecea vremea mai mult pe câmp,> pe când Iacov <era un om liniștit, care stătea acasă în corturi.> Esau era interesat în activitățile fizice, el nu avea nici o înclinație înspre lucrurile spirituale, pe care nu le înțelegea. Putem spune că el reprezintă firea pământească. Iacov era copilul mamei și stătea mai mult pe-acasă. Situația devenea din ce în ce mai serioasă, pe măsură ce trecea timpul. <Isaac iubea pe Esau, pentru că mânca din vânatul lui …> Isaac se lăsa condus de plăcerea de a mânca. Rebeca, pe de altă parte, l-a copleșit pe Iacov cu o dragoste prea indulgentă și distrugătoare. Cu toate acestea, familia aceasta a fost aleasă de Dumnezeu pentru a-Și arăta Harul măreț. Vânzarea dreptului de întâi născut relevează natura celor doi frați. Esau este înlocuit de către Iacov. Între patriarhi, cel care se bucura de acest privilegiu avea o poziție privilegiată în familie și deținea controlul asupra avuției. Totodată purta și responsabilitatea pentru ceilalți membri ai familei. Dumnezeu S-a ocupat în mod deosebit de familia lui Avraam, apoi de cea a lui Isaac. Esau era omul poftelor și nu-și aprecia poziția de întâi născut. <El a mâncat, a băut, apoi s-a sculat și a plecat …> (25:23). El avea o problemă de atitudine. Pe de altă parte, Iacov era dominat de dorința de a dobândi dreptul de întâi născut, lucru lăudabil. Cu toate acestea, mijloacele folosite de el sunt de condamnat.

B. Iacov fură binecuvântarea (27:30-37). Am văzut cum o mamă complotează cu fiul ei împotriva lui Isaac. Acesta era în vârstă și aproape că nu mai vedea. Un asemenea lucru este greu de imaginat. Planul Rebecăi de a-l înșela pe Isaac era aproape de eșuare: <…glasul este glasul lui Iacov, dar mânile sunt ale lui Esau> (27:22). Cu toate acestea, Isaac l-a binecuvântat pe Iacov. <Isaac sfârșise de binecuvântat pe Iacov, și abia plecase Iacov de la tatăl său Isaac, când fratele său Esau s-a întors de la vânătoare> (27:30). Binecuvântarea pe care Isaac i-a oferit-o lui Iacov a cuprins, pe lângă cele spirituale și binecuvântări fizice: <să-ți fie supuse noroade … să fii stăpânul fraților tăi …> (27:29).

Descoperirea lui Isaac (27:31-33) <… Isaac i-a zis: Cine ești tu? Și el a răspuns: Eu sunt fiul tău cel mai mare, Esau. Isaac s-a spăimântat foarte tare …> După ce s-a întors de la vânătoare, Esau <a făcut și el o mâncare gustoasă …> Dorea și el să primească binecuvântarea. Ce șoc trebuie să fi avut Isaac când a auzit vocea lui Esau. În clipa aceea, realizează că fusese înșelat. <Cine ești tu?> a întrebat Isaac. <Eu sunt fiul tău cel mai mare,> a răspuns Esau. Isaac trăia o stare deosebită. Pe lângă faptul că realizase că soția și celălalt fiu al său îl înșelaseră, știa că nu putea să anuleze ceea ce făcuse. <Eu … l-am binecuvântat. De aceea va rămânea binecuvântat> (27:33). Binecuvântarea oferită de Isaac fusese ratificată de Dumnezeu și nu putea fi anulată.

Dezamăgirea lui Esau (27:34).  <Esau  a scos țipete pline de amărăciune, și a zis tatălul său: Binecuvintează-mă și pe mine, tată!>  Acum, Esau dorea binecuvântarea și vărsa lacrimi ca s-o obțină (Evr. 12:17), dar nu se pocăiește de păcatele sale. Îi părea rău, dar nu avea puterea să se pocăiască sincer. Lacrimile lui Esau nu l-au schimbat pe Isaac și binecuvântarea dată lui Iacov a rămas. <Apoi Esau l-a urât pe Iacov și voia să-l omoare.>

Declarația lui Isaac (27:35-37) Isaac a înțeles imediat ce impact vor avea cele întâmplate. Dumnezeu îi vorbise lui Rebeca astfel: <fiul cel mai mare va sluji celui mai mic> (25:23). Semnificația numelui lui Iacov era aceea de <cel ce ține de călcâi> (25:26), sau unul care încearcă să înșele pe altul. Esau cel înșelat dorește din tot sufletul să primească și el o binecuvântare: <n-ai păstrat nici o binecuvântare pentru mine?> (27:36). Din răspunsul lui Isaac se pare că pentru Esau nu rămăsese nimic. Totuși, Isaac acceptă să-l binecuvinteze pe Esau, dar cele rostite de el nu sunau a binecuvântare.

INTERPRETARE

A. La prima vedere, această lecție este plină de înșelăciune și de păcat. Dar tot ceea ce s-a întâmplat atunci n-a putut schimba planul lui Dumnezeu. Vedem din nou cât de tenace, răbdător și plin de dragoste este Dumnezeu. Iacov a fost cel pe care Dumnezeu îl sortise să fie urmașul lui Avraam. <Am iubit pe Iacov, și am urât pe Esau …> (Mal. 1:3; Rom. 9:13). Aceasta este una din cele mai uimitoare afirmații ale Bibliei. Iacov avusese ereditatea împotriva sa, dar la Dumnezeu nimic nu era imposibil. El a fost Cel care a văzut mai departe de slăbiciunile lui Iacov și a știut ce urma să devină. Chiar dacă Esau părea să fi fost generos și larg la inimă, în adâncul inimii sale el disprețuia lucrurile spirituale. Iacov, așa slab cum a fost, nutrea o vie dorință după lucrurile spirituale. Pe această dorință a sa Dumnezeu a reușit să-Și ducă planul la îndeplinire. Dorința lui Iacov de a beneficia de binecuvântarea cuvenită întâiului născut a fost bună, dar calea pe care a obținut-o a fost greșită. Iacov a păcătuit, chiar dacă motivația sa a fost bună. Calea lui Iacov nu a fost și cea a lui Dumnezeu. Metodele folosite de el au fost o rușine înaintea lui Dumnezeu. Binecuvântarea primită de pe buzele lui Iacov a fost departe de cea adevărată, primită direct de la Dumnezeu (28:13-15).

B. Dumnezeu, care are toată suveranitatea, l-a ales pe Iacov încă înainte de a se naște (Rom. 9:10-13). Comportarea celor doi n-a afectat alegerea lui Dumnezeu. Textele din Romani 9:10-13 și Mal. 1:2,3 se referă la națiuni și nu la păcătoși, deoarece Dumnezeu iubește pe păcătoși (Ioan 3:16). Afirmația de aici se referă la alegerea națională și la cea individuală. Dumnezeu nu a ales poporul Israel pe baza unor merite umane, de aceea neascultarea lor nu poate anula scopul alegerii.

APLICARE

Păcatul lui Iacov nu a anulat promisiunea divină, dar a creat probleme dureroase și de care Iacov nu avea nevoie. Un rău nu poate produce un bine în cele din urmă. Să ne amintim de legea semănatului și a seceratului (Gal. 6:7).  Dumnezeu este atotștiutor și nimeni nu-L poate înșela (Ps. 139:1-4).

 

NOTE:

.

1 AUGUST 1999                                    CAP. III. ÎNCERCAREA UNUI POPOR

FUGA LUI IACOV ȘI VEDENIA

Geneza 27:41; 28:10-22

Cuvântul de aur:

<Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge, și te voi aduce înapoi în țara aceasta; căci nu te voi părăsi până nu voi împlini ce spun> – Geneza 28:15

INTRODUCERE

În lecția trecută am văzut cum Esau îl implora pe Isaac <cu țipete mari, pline de amărăciune> să-l binecuvinteze și pe el. <Binecuvântarea> primită a anunțat însă vești rele: Esau va trăi din sabie și că-i va sluji lui Iacov (27:40). Deși Esau n-a avut prilejul să experimenteze efectele promisiunii, știm că urmașii lui (edomiții) se vor supune de multe ori urmașilor lui Iacov (israeliții). Esau s-a umplut de ură și a ajuns să dorească să-l ucidă pe Iacov.

EXPLICAREA LECȚIEI

A. URA LUI ESAU (27:41)

<Esau a prins ură pe Iacov … și zicea în inima sa: … am să ucid pe fratele meu Iacov.> Călăuzit de ură, Esau a început să comploteze împotriva lui Iacov. Se știe că o persoană care are momente în care nu poate fi controlată este periculoasă, dar în momentul în care furia a trecut, situația trece din nou sub control. Mult mai periculoase sunt acele persoane care știu să se stăpânească pe moment, dar lasă ca sentimentele rele să se dezvolte în interior. Asemenea persoane pot acționa de multe ori cu violență premeditată. Isaac era în vârstă și aproape de moarte. Esau îl iubea și nu dorea să-l întristeze, de aceea și-a amânat răzbunarea. Isaac însă a trăit încă mulți ani. Când a murit, Esau și Iacov l-au îngropat (35:29).

B. FUGA LUI IACOV (28:10-16)

Rebeca a aflat de intenția lui Esau și l-a avertizat pe Iacov. Ea l-a sfătuit să fugă la fratele ei, Laban, în Haran (27:42). Rebeca nu i-a dezvăluit lui Isaac scopul real al plecării lui Iacov, spunându-i că plecase că să-și găsească o soție între rude. Esau se căsătorise cu două canaanite și ele au fost <pricină de mare amărăciune pentru Isaac și Rebeca> (26:34, 35).

Iacov se odihnește (28:10, 11). Călătoria lui Iacov înspre Haran a fost grea și obositoare. După ce parcursese o bună parte din drum, Iacov a poposit la Luz, loc numit mai târziu Betel. Popasul lui Iacov tocmai în acel loc n-a fost de loc accidental, ci fusese plănuit de către Însuși Dumnezeu.

Visul lui Iacov (28:12-16). Dumnezeu i s-a arătat în vis și Și-a extins legământul promis. El îi promite că va fi cu el. Iacov reprezintă un tablou clasic al unui suflet pierdut: departe de casă, fugind prin întunerec, căutând să-și salveze viața, el este trudit și împovărat de păcate și nu realizează că Dumnezeu este lângă el, dorind să-l salveze. Scara din vis Îl reprezintă pe Domnul Isus, care este singura cale spre cer. Domnul Isus este Cel care ne deschide cerul și revarsă binecuvântări peste noi. Iacov, în ignoranța sa, crede că era singur în pustie, dar iată că <Domnul este în locul acesta …>  Iacov era un israelit plin de vicleșug, pe când Natanael din Ioan 1:48-51 era fără vicleșug. <Îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe scara aceea.> Dar imaginea singură nu era suficientă, așa că Dumnezeu i-a vorbit lui Iacov că să-l asigure că El era cu el. Îngerii sau vedeniile singure nu ne pot salva. Noi suntem mântuiți prin credința în Dumnezeu care <vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos> (Rom. 10:17). Dumnezeu i-a enumerat lui Iacov câteva promisiuni.

Pământul (28:13). Această promisiune i-a fost făcută întâi lui Avraam (13:14) și apoi lui Iacov (26:1-5). El aparține evreilor, deși nu-l dețin în întregime. Israel va poseda într-o zi pământul (Obadia 17).

Sămânța (28:14) va fi înmulțită.

Prezența personală a lui Dumnezeu (28:15)

Juruința (28:17-22)

<Aceasta este Casa lui Dumnezeu!> exclamă Iacov. Experiența din acel loc îl va schimba radical. Ca să comemoreze evenimentul, Iacov ridică un <stâlp de aducere aminte,> pe care a <turnat untdelemn.> Peste ani, când va reveni la Betel, Iacov va repeta acest act de conscrare (35: 9-15). Prin acest act de credință, Iacov se dedică lui Dumnezeu. Iacov s-a încrezut în Dumnezeu și face o juruință, care este prima din Biblie. El s-a încrezut în Dumnezeu, dar omul vechi încă îl mai domina și, ca atare, tratează cu Dumnezeu: <dacă, dacă …> Viața însă, a continuat să-i dea lecții.  Iacov întâlnește pe unul ca el, pe Laban. Ei încearcă să se înșele reciproc. Chiar dacă Dumnezeu l-a disciplinat pe Iacov, El nu Și-a uitat promisiunile.

INTERPRETARE

A. <Iacov a zis: Cu adevărat, Domnul este în locul acesta și eu n-am știut> (28:16). Aceasta este concluzia lui Iacov după visul cu scara. Să remarcăm timpul gramatical pe care-l folosește Iacov în constatarea sa: <Domnul este în locul acesta … eu n-am știut.> În experiența nopții, Iacov face o constatare copleșitoare: <Domnul este în locul acesta.> Cu alte cuvinte, el nu știa că se afla în prezența lui Dumnezeu. Îngerii care se suiau și coborau pe scară indicau apropierea continuă a cerului de pământ, vocea lui Dumnezeu era aproape de Iacov, El era chiar lângă el. Departe de casă și de altarul lui Dumnezeu, Iacov nu poate scăpa de prezența permanentă a lui Dumnezeu (Ps. 139:7; Ier. 23:24). Culcându-se cu capul pe o piatră, Iacov constată că locul în care se afla era chiar Betel, <Casa lui Dumnezeu.>

B. Când Iacov s-a trezit, el nu se simțea de parcă Dumnezeu îl vizitase, ci era plin de prezența Sa. El a făcut minunata descoperire că Domnul este cu noi, și dacă este cu noi, El nu trebuie să vină la noi. Noi ne așteptăm să-L întâlnim pe Domnul în biserică, dar El este cu noi peste tot, El este OMNIPREZENT.

C. Iacov nu știa că Domnul era cu el fiindcă el nu cunoștea omniprezența lui Dumnezeu. Dar și viața sa decăzută, din punct de vedere moral, a lăsat în inima sa o lipsă de sensibilitate spirituală. El credea în Dumnezeu, dar nu credea că Dumnezeu poate să-i conducă viața fără ca el să intervină prin șmecheriile sale. De aceea, Iacov ajunge la concluzia: <Domnul este în locul acesta, și eu n-am știut.>

APLICARE

Este bine ca orice credincios să aibă un Betel în viața sa, un loc în care să-L întâlnească pe Dumnezeu și să se dedice Lui.

<… Eu n-am știut.> De ce? Întunecimea spirituală are în spatele ei întotdeauna păcatul, care ne împiedică să vedem prezența lui Dumnezeu (I Ioan 1:6-9).

 

NOTE:

8 AUGUST 1999                                    CAP. III. UN POPOR ÎNCERCAT

LUPTA LUI IACOV

Geneza 32: 9-12, 24-32; 33:1-4

Cuvântul de aur:

<Eu sunt prea mic pentru toate îndurările și pentru toată credincioșia, pe care ai arătat-o făță de robul Tău, căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu, și iată că acum fac două tabere> – Geneza 32:10

INTRODUCERE

Rebeca l-a trimis pe Iacov la fratele ei, Laban, pentru a scăpa de răzbunarea lui Esau și pentru a-și găsi o soție. Iacov a fost nevoit să lucreze 14 ani pentru Laban, timp în care s-a căsătorit cu fiicele acestuia, Lea și Rahela. A mai lucrat șase ani pentru turma lui. Rebeca l-a sfătuit pe Iacov să stea la fratele ei <câtăva vreme, până se va potoli mânia lui Esau> (27;43, 44). Iacov a stat acolo 20 de ani. În acest răstimp, el a prosperat. I s-au născut unsprezece fii și o fiică. Dumnezeu l-a binecuvântat material, el a prosperat în detrimentul lui Laban. Între cei doi se ivesc neînțelegeri. În final, Dumnezeu îi spune lui Iacov să se întoarcă în Canaan, țara părinților lui (31:3). El pleacă în secret, dar Laban află și îl urmărește. Înainte de a-l ajunge pe Iacov, Dumnezeu îi vorbește lui Laban în vis (31:24). Ca atare, cei doi se despart cât de cât bine (31:49).

EXPLICAREA LECȚIEI

A. IACOV SE ROAGă (32:9-12).

O rugăciune a umilinței (32:9-10). Iacov a trimis niște soli la fratele său <în țara Seir, în ținutul Edom.> Aceștia trebuiau să-l anunțe pe Esau că Iacov dorea să se împace cu el. La întoarcere, solii îl anunță pe Iacov că Esau se îndreaptă spre el cu patru sute de oameni. <Iacov s-a înspăimântat foarte mult, și l-a apucat groaza> (32:7). El a strigat: <Dumnezeul tatălui meu Avraam, Dumnezeul tatălui meu Isaac!> El Îl strigă pe Dumnezeu și menționează porunca Lui de a se întoarce în <țara ta și în locul tău de naștere> și că El Se <va îngriji ca să-ți meargă bine!> Dar nu acesta era sensul spuselor lui Dumnezeu. El menționase faptul că va urma să fie cu el (31:3). Prezența lui Dumnezeu nu ne garantează că toate se vor desfășura și rezolva așa cum dorim noi. <Eu sunt prea mic pentru toate îndurările și pentru toată credincioșia, pe care ai arătat-o…> În timpul exilului, Iacov crescuse în credință și umilință. El recunoaște că Domnul S-a îndurat de el și că i-a fost credincios, în pofida nevredniciei lui. Iacov și-a dat seama cum l-a binecuvântat Domnul: <Căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu, și iată că acum fac două tabere.>

O rugăciune pentru izbăvire (32:11, 12). <Izbăvește-mă, Te rog …> Citind cu atenție această rugăciune, vedem că Iacov se roagă în virtutea promisiunii că Dumnezeu îi va face <sămânța ca nisipul mării.> Dar ochiul lui era ațintit și spre gloria lui Dumnezeu.

B. LUPTA LUI IACOV (32:24-32).

Lupta (32:24, 25). <Iacov însă a rămas singur …> Este foarte important pentru noi să rămânem singuri cu Dumnezeu. Indiferent de ceea ce credem noi despre noi, sau de ceea ce cred alții despre noi, marea întrebare este: Ce crede Dumnezeu despre noi? Răspunsul la această întrebare nu-l putem afla numai dacă <rămânem singuri …>

< … Atunci un om s-a luptat cu el până în revărsatul zorilor.> Omul cu care s-a luptat Iacov este numit Înger de Osea (12:4) și Dumnezeu de Iacov (32:22-32), dar probabil că era Domnul Isus. Iacov nu s-a luptat pentru a primi o binecuvântare, ci el s-a apărat refuzând să capituleze. Dumnezeu dorea să-l zdrobească pe Iacov și să-l aducă în starea în care să poată spune: Nu eu, ci Hristos …> (Gal. 2:20). Iacov s-a luptat toată noaptea, refuzând să recunoască faptul că era un păcătos.

Cererea lui Iacov (32:26). <… Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.> Cu alte cuvinte, Iacov admite că nu avea alt adăpost. În viața lui Iacov începe o epocă nouă. El realizează cât de neînsemnat este și cât de neajutorat. Pentru aceasta, i-a fost lovită <încheietura coapsei.>

Schimbarea numelui (32:27-32). Până nu-L vedem pe Domnul, noi nu putem să ne vedem cum suntem. Iacov a trebuit să răspundă la întrebarea: <Cum îți este numele?> El a răspuns: <Iacov, cel care înșeală.> Odată păcatul mărturisit, Iacov a putut fi schimbat. Dumnezeu i-a dat un nume nou: <Israel, prinț al lui Dumnezeu,> sau <om condus de Dumnezeu.> Iacov a fost binecuvântat și Dumnezeu i-a dat un început nou și o putere nouă de a <umbla în Duhul.>

C. ÎNTÂLNIREA LUI IACOV CU ESAU (33:1-4).

La începutul capitolului, Iacov, purtându-și numele cel vechi, își ridică ochii și umblă prin vedere, și nu prin credință. Vedem din nou măreția Bibliei. Un scriitor obișnuit l-ar fi descris pe Iacov ca pe un om fără cusur. Dar nu Duhul Sfânt! El ne prezintă un Iacov lipsit de încredere, care se aruncă cu fața la pământ înaintea unui om. Întâlnirea lui Iacov cu Esau, după atât de mulți ani, este emoționantă. Atât Esau, cât și Iacov s-au schimbat enorm. Dumnezeu l-a transformat pe Esau dintr-un bărbat care căuta răzbunarea, într-unul care dorește să accepte împăcarea. Aceste schimbări sunt dovezi că Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui Iacov. La început, Esau refuză darul lui Iacov (33:9), dar, la insistențele lui Iacov, îl primește (33:10). Să remarcăm că, deși Iacov irosise multă energie pentru a plănui întâlnirea sa cu Esau, el nu reușește să rezolve nimic prin propriile sale puteri. Dumnezeu l-a liniștit pe Esau, după cum îl calmase altă dată pe Laban.

INTERPRETARE

SCHIOPăTAREA CARE ÎNCORONEAZă. Iacov nu este victorios asupra Domnului, ci Domnul îl învinge pe Iacov. El credea în Dumnezeu cu mintea, însă a căzut fiindcă a căutat să-L ajute pe Dumnezeu, prin înșelăciune și manipulare. Dar Dumnezeu știa de ce avea nevoie Iacov: întâi, să-și dea seama de incapacitatea sa, apoi, să descopere puterea lui Dumnezeu. El a trebuit să ajungă să înțeleagă că poate intra în posesiunea averii lui Dumnezeu doar dacă o acceptă ca dar. <Un om s-a luptat cu el …> Dumnezeu Și-a limitat puterea pentru a crea o conștiență a ei în mintea lui Iacov. Iacov a fost nevoit să-și vadă limitele și slăbiciunea. <Omul> l-ar fi putut omorî pe Iacov, dar n-a făcut-o. Iacov și-a consumat toată energia. Apoi, Dumnezeu i-a schimbat numele. Iacov a biruit capitulând. Dumnezeu te face să șchiopătezi pentru a te încorona.

Când Iacov L-a <văzut pe Dumnezeu,> el a fost nevoit să-și spună numele. Înainte de a fi binecuvântat, el a trebuit să-și mărturisească adevărata sa natură.

APLICARE

Iacov a fost rănit pentru a fi vindecat, slăbit pentru a fi întărit. Când a capitulat, el a învins. Capitularea în fața lui Dumnezeu reprezintă începutul unei noi zile (32:31).   

 

NOTE:

.

   15 AUGUST 1999                                    CAP. III. UN POPOR ÎNCERCAT

FIUL FAVORIT ÎN ROBIE

Geneza 37:3, 4, 12-28

Cuvântul de aur:

<Israel iubea pe Iosif mai mult decât pe toți ceilalți fii ai săi, pentru că îl născuse la bătrânețe; și i-a făcut o haină pestriță> – Geneza 37:3

INTRODUCERE

După întâlnirea pașnică dintre Esau și Iacov, cei doi s-au despărțit din nou. Unul s-a dus la Seir, iar Iacov la Sucot (33:16, 17). Apoi Iacov a trecut Iordanul și s-a stabilit la Sihem. Aici, are loc incidentul dezonorant cu Dina, fiica lui Lea (Gen. 34). Dumnezeu îl trimite pe Iacov la Betel (35:1). După Betel, ajung la Efrata, unde în timpul nașterii lui Beniamin moare Rahela (35:16-19). Efrata va purta mai târziu denumirea de Betleem. Tot acum moare și Isaac, la 180 de ani. Fiii săi îl înmormântează (35:28, 29).

EXPLICAREA LECȚIEI

A. IOSIF, FIUL FAVORIT (37:3,4).

Darul lui Iacov (37:3) <Israel iubea pe Iosif mai mult decât pe toți ceilalți fii ai săi …> Problema lui Iacov nu era că-l iubea pe Iosif, ci că îl iubea mai mult. Acest favoritism se manifesta prin daruri. Iacov trebuia să cunoască din propria sa experiență că o asemenea atitudine nu era bună (25:28).

Reacția fraților lui Iosif (37:4). Frații lui Iosif au dat dovadă de sentimente puternice și au acționat impulsiv (Gen. 34). În cazul lui Iosif, ei <nu puteau să-i spună nici o vorbă prietenească.> Iacov și Iosif nu erau conștienți de pericolul care se dezvolta în jurul băiatului (37:18). Iosif <spunea tatălui lor vorbele lor cele rele> (37:2). Dar cel mai tare i-a supărat pe frații lui Iosif visele pe care acesta le visa (37:5).

B. UNELTIREA ÎMPOTRIVA LUI IOSIF (37:12-22).

Frații (37:12-20). Fiindcă în Hebron nu era hrană suficientă pentru turme, frații mai mari <se duseseră la Sihem, ca să pască oile tatălui lor.> După un timp, Iacov l-a trimis pe Iosif la Sihem, ca să afle vești despre ei (37:14). Probabil că Iacov nu era coștient cât de mare era ura fraților lui Iosif față de el. Iosif și-a găsit frații aproape de Dotan, pe unde treceau caravanele înspre Egipt. <…Iată că vine făuritorul de visuri!> (37:19). Iosif a fost recunoscut de departe. Frații lui au început să comploteze împotriva lui. După modul în care s-au exprimat, putem vedea că cel mai tare erau deranjați de visele lui Iosif. <Veniți acum, să-l omorâm …>

Sugestia lui Ruben (37:21, 22). Ruben nu dovedise prea mult caracter până atunci (35:22; 49:3,4). De data aceasta însă, a dat dovadă de o responsabilitate lăudabilă. Părerea sa conta, el fiind întâiul născut. <Să nu vărsați sânge …> le-a spus. Dar a sugerat să-l arunce într-o groapă. <Ruben avea de gând să-l scape din mâinile lor, și să-l aducă înapoi la tatăl său> (37:22).

C. IOSIF ESTE DUS ÎN EGIPT (37:23-28).

Înainte ca Iosif să fi ajuns la ei, frații lui au decis să-l arunce în groapă. I-au luat haina și l-au aruncat, apoi s-au așezat să mănânce. Uitându-se în zare, au văzut o ceată de ismaeliți care plecau spre Egipt. Ismaeliții erau urmașii lui Avraam, prin Agar (16:15). Sosirea lor nu era neobișnuită în acel loc, dar Însuși Dumnezeu plănuise momentul de trecere pe acolo (45:5).  Frații lui Iosif nu doreau să-l omoare <căci este fratele nostru, carne din carnea noastră,> dar au fost gata a-l vinde ca și sclav. Madianiții erau urmașii lui Avraam prin Chetura (25:1,2). Ei locuiau cam în aceeași zonă cu isamaeliții. Iosif, înțelgând ce se petrecea, s-a rugat de ei pentru viața lui, dar zadarnic (42:21). Iosif a fost vândut pentru <douăzeci de sicli de argint,> preț recunoscut ca cel al unui sclav bărbat (Lev. 27;5).

INTERPRETARE

Iosif este ultimul dintre sfinții care ocupă o poziție proeminentă în Geneza, alături de Adam, Abel, Noe, Avraam, Isaac, Iacov. Istoria lui Iosif este relatată cel mai pe larg. Aceasta din mai multe motive.

Întâi, istoria sa face legătura dintre Exod și Geneza. Primele capitole din Exod ar fi greu de înțeles fără ultimele din Geneza. Viața lui Iosif explică evoluția remarcabilă a evreilor, de la păstori nomazi la o colonie stabilită în Egipt. Apoi, Iosif a dus o viață vrednică de toată cinstea. El reprezintă ceea ce scria Pavel mai târziu: < … tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească> (Fil. 4:8). Viața și experiența lui Iosif Îl reprezintă cel mai bine în Biblie pe Domnul Isus. Iosif trece prin trei etape: fiu iubit, rob în suferință, respins de frații săi, SALVATOR înălțat, ridicat în slavă, deasupra tuturor.

Fiu iubit.

 Cel dintâi în dragostea tatălui său. <Israel iubea pe Iosif mai mult decât pe toți ceilalți fii ai săi …> (37:3). Tot așa și Domnul Isus este Fiul Preaiubit al Tatălui (Mat. 3:17; Col. 1:13).  

Cel dintâi în onoarea de fiu. Haina pestriță a distincției și moștenirii reprezintă atestarea exterioară a atitudinii interioare a tatălui (37:3; Ioan 5:36, 37; 3:35).

Cel dintâi în țelurile divine. Visele lui Iosif au un caracter profetic și sunt primite de la Tatăl (37:5-11). La fel a fost și cu Isus Hristos (Evr. 1:2; Efes. 1:9, 10).

Fără egal, ca trimis al tatălui. <… Vino, căci vreau să te trimit la ei> (37;13, 14). Tot așa, și Isus Hristos este Trimisul Tatălui (Isaia 61:1; Luca 4:18; Evr. 1:1,2)

ROB RESPINS

Urât. Iosif, ca și Isus Hristos, a fost urât de frații săi (să comparăm 37:4 cu Ioan 15:24; 37:8, cu Luca 19;14; 37:18, cu Mat. 26:3,4; 37:19, 20, cu Mat. 21:38; 37:11 cu Mat.17:18).

Vândut. Iosif a fost vândut pentru douăzeci de arginți, Domnul Isus pentru treizeci (Mat. 27:9) și dat pe mâna neamurilor (37:23; Mat. 27:8).

Suferind. Iosif a suferit ca rob din cauza ispitelor (39:7-12), adversităților (39:20).

Mort În toți anii până la reunificarea sa cu familia, Iosif a fost considerat mort (37:31; 42:13. 38; 44:20). Tot așa a murit și Domnul Isus pentru noi.

APLICARE

Rahela a fost soția preferată a lui Iacov, iar Iosif, întâiul ei născut, favoritul lui. Iacov a dorit ca Iosif să devină conducător înainte ca să fie slujitor. Din această cauză a avut mult de suferit. Parțialitatea unui tată a creat multe probleme.

Dumnezeu ne dă libertatea de a alege, dar El este Cel care controlează totul, chiar și istoria. Când trecem prin încercări, să nu uităm că Dumnezeu controlează totul și este suveran.

 

NOTE:

 

 22 AUGUST 1999                                    CAP. III. UN POPOR ÎNCERCAT

OPORTUNITATEA DE A SLUJI

Geneza 41:14-40

Cuvântul de aur:

<Și Faraon a zis lui Iosif: Fiindcă Dumnezeu ți-a făcut cunoscut toate aceste lucruri, nu este nimeni care să fie atât de priceput și atât de înțelept ca tine. Te pun mai mare peste casa mea, și tot poporul meu va asculta de poruncile tale. Numai scaunul meu de domnie mă va ridica mai pe sus de tine> – Geneza 41:39, 40

INTRODUCERE

 Iosif a fost dus în Egipt și vândut lui Potifar, <dregătorul lui Faraon.> Acolo, <Domnul a fost cu Iosif, așa că toate îi mergeau bine … a căpătat mare trecere înaintea stăpânului său, care … l-a pus mai mare peste toată casa lui …> Dar o tristă experiență cu soția lui Potifar l-a aruncat pe nedrept în temniță. După o vreme, sunt întemnițați <paharnicul și pitarul împăratului Egiptului.> Capacitatea de a interpreta visele îl ajută pe Iosif să fie eliberat.

EXPLICAREA LECȚIEI

A. IOSIF ÎNAINTEA LUI FARAON (41:14-16)

Pregătirea lui Iosif  (41:14). Când Faraon a aflat despre puterea lui Iosif de a tălmăci visele, <l-au scos în grabă din temniță.> Iosif s-a pregătit pentru întâlnirea cu Faraon.

Problema lui Faraon (41:15). Fără prea multe introduceri, Faraon îi spune lui Iosif motivul pentru care îl chemase, și anume să-i interpreteze visul.

Răspunsul lui Iosif  (41:16). Răspunsul lui Iosif este plin de decență și modestie. Comportarea sa îi aduce cinste lui Dumnezeu :<Nu eu, Dumnezeu este Acela …> (41:16). El este respectuos cu împăratul și îl încurajează spunându-i că interpretarea viselor <va fi un răspuns prielnic lui Faraon.>

B. IOSIF INTERPRETEAZă VISUL (41:17-36).

 <Faraon a început să istorisească> visele. În vis, stătea pe malul Nilului, <și deodată șapte vaci grase la trup și frumoase la chip s-au suit din râu, și au început să pască … . După ele s-au suit alte șapte vaci slabe, foarte urâte la chip … vacile cele sfrijite și slabe au mâncat pe cele șapte vaci dintâi, care erau grase … Am mai văzut în vis șapte spice pline și frumoase … și după ele au răsărit șapte spice goale, slabe, … spicele slabe au înghițit pe cele șapte spice frumoase …>

Belșug  urmat de foame (41:17-32).  În interpretarea sa, Iosif îi spune lui Faraon că va avea șapte ani de belșug în țară, urmați de șapte ani de foamete. Să remarcăm faptul că Faraon visase două vise, dar cu aceeași interpretare. Vedem aici urgența și importanța evenimentului. Faraon se va confrunta curând cu puterea lui Dumnezeu, căruia Îi slujea Iosif. În îndurarea Sa, Dumnezeu Se folosește de Iosif pentru a-l informa pe Faraon despre <ce are să facă.> țara urma să treacă prin șapte ani de belșug, dar vor urma șapte ani de foamete. Egiptul era vestit pentru culturile sale de grâu, dar acum și această țară va suporta foametea, după anii de belșug. țara va fi <topită.> În planul lui Dumnezeu nimic nu este la întâmplare. El S-a folosit de această situație pentru a aduce familia lui Iosif în Egipt. <Lucrul este hotarât din partea lui Dumnezeu …>

Sfatul lui Iosif (41:33-36). Iosif nu numai că l-a informat pe Faraon de ceea ce îl aștepta, dar l-a sfătuit și cum să se pregătească. El l-a sfătuit să <aleagă un om priceput și înțelept, și să-l pună în fruntea țării … să pună prefecți în țară, ca să ridice o cincime din roadele Egiptului în timpul celor șapte ani de belșug …>

C. RăSPUNSUL LUI FARAON (41:37-40).

La început, Faraon n-a comentat interpretarea lui Iosif, dar în momentul în care Iosif a început să vină cu sfaturi practice, împăratul a început să se arate interesat. Atât în casa lui Potifar, unde a fost pus <mai mare peste casa lui> (39: 1-6), cât și în temniță, unde <mai marele temniței a pus sub supravegherea lui pe toți întemnițații> (39:21-23), Iosif a avut prilejul să câștige experiență în administrare. Acestea au fost căile prin care Dumnezeu a fost mereu cu el (39:2, 21), pregătindu-l pentru viitor. Faraon a realizat imediat că pentru a putea îndeplini planul prezentat avea nevoie de o persoană cu o unică pregătire, dar care să aibă <în el Duhul lui Dumnezeu> (41:38). Astfel, Iosif a fost ales în această unică poziție, ajungând al doilea după Faraon. Iosif simțea din plin binecuvântarea lui Dumnezeu.

INTERPRETARE

În această lecție îl vedem pe Iosif înălțat de la postura de întemnițat la cea de al doilea om, ca importanță, în Egipt. În temniță fiind, Iosif spera că paharnicul își va aminti de el, dar zadarnic, acesta și-a adus aminte de Iosif abia după ce Faraon a fost și el tulburat de vise. Dumnezeu acționează la momentul oportun, nici prea devreme, nici prea târziu. Este remarcabilă umilința lui Iosif în fața acelui monarh puternic al zilelor de atunci: <Dumnezeu este Acela care va da un răspuns prielnic lui Faraon> (41:16).

Am putea noi oare să găsim un om care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu? (41:38). Ce impresie minunată lăsase Iosif înaintea lui Faraon! Nu știm ce gândea Faraon despre Dumnezeu, dar știm că văzuse că Iosif era instrumentul lui Dumnezeu. Prin Iosif, se revela înțelepciunea lui Dumnezeu. Chiar dacă Iosif a trecut prin încercări și suferințe, el a rămas statornic în credința părinților săi. Dumnezeu a fost cu el în încercări, dar și acum, în ceasul acesta de mare șansă. EL se prezintă în fața lui Faraon declarând: <Nu eu! Dumnezeu este Acela …> Faraon și-a dat seama că visele sale sunt de la Dumnezeu și a mărturisit acest mare adevăr. Indiferent dacă oamenii ascultă sau nu de Dumnezeu, ei știu ceea ce este și ceea ce nu este de la Dumnezeu.

SALVATOR ÎNăLțAT. 

În lecția trecută, l-am văzut pe Iosif în postura de fiu iubit și rob în suferință. În cea de-a treia etapă a vieții sale, el devine <salvator înălțat.>

Înălțat ca și înțelepciune și putere a lui Dumnezeu de a salva (41:38, 39, 45). Iosif a ajuns să fie sursa de pâine a lumii (41:57) și devine imaginea Domnului Isus (I Cor. 1:24; Fapte 5:31; Ioan 6:51).

Înălțat la dreapta tronului  (41:39-44). Tot așa și Domnul Isus a fost înălțat și <pus să șadă la dreapta> Tatălui <în locurile cerești> (Efes. 1:20; Evr. 1:3). Căsătoria lui Iosif cu o fată dintre neamuri o simbolizează pe cea a Domnului Isus cu Biserica (Rom. 11:25; Efes. 3:6).

Înălțat printre frații săi (42:6; 43:26). Iosif a devenit susținătorul lui Israel (47:11, 12), împlinitorul planului divin (45:5-9), înviat din morți (45:8). Toate acestea le întâlnim la Domnul Isus (Apoc. 1:7; Ier. 23:5, 6; Efes. 1:9,10; Apoc. 1:18).

Înălțat la o întâietate și o domnie veșnică (49:26). La fel a fost și cu Domnul Isus (Filip. 2:5-11).

APLICARE

Chiar dacă timp de doi ani, paharnicul l-a uitat pe Iosif, Dumnezeu a fost cu el. Dacă ne bazăm pe oameni, vom trăi dezamăgiri (Ps. 60:11; 146:3). Pe cine ne bizuim noi?

Dumnezeu înalță întotdeauna pe cel care se smerește (I Petru 5:6). Iosif a început ca rob, dar Domnul l-a înălțat conducător (Mat. 25:21). Suntem smeriți?

Iosif a experimentat suferința înainte de glorie (I Petru 5:10). Dumnezeu l-a format pe Iosif 13 ani. Dumnezeu nu Se grăbește când e vorba de formarea caracterului nostru. <Lasă-L să are. El are în vedere o recoltă> (S. Rutherford).

NOTE:

..

29 AUGUST 1999                                    CAP. III. UN POPOR ÎNCERCAT

IERTARE ȘI UNIFICARE

Geneza 44:16-20, 33, 34; 45:1-7

Cuvântul de aur:

<Acum nu vă întristați și nu fiți mâhniți că m-ați vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viața m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră> – Geneza 45:5

INTRODUCERE

Egiptul era lovit din plin de foamete, dar, prin înțelepciunea lui Iosif, locuitorii țării aveau ce mânca. Ba mai mult, aveau și pentru vecini. Iacov a aflat <că este grâu în Egipt> și a trimis pe fiii săi acolo. Iosif i-a recunoscut, dar <ei nu l-au cunoscut.> La această primă întâlnire, Iosif s-a prefăcut că nu înțelege de ce veniseră și i-a acuzat că doreau să iscodească țara. Ca să dovedească contrariul, le-a spus să-l aducă pe fratele lor mai mic, pe care-l lăsaseră acasă. Drept zălog, va rămânea acolo unul din frați. Iosif le-a umplut sacii cu grâu și a poruncit să le pună și banii  fiecăruia în saci. Întorși acasă, frații au povestit tatălui ce li se întâmplase și ce avea de făcut, dar Iacov nu dorea să-l piardă pe Beniamin, fratele cel mic. Dar <foametea bântuia greu în țară> și rezervele li s-au epuizat. Iacov n-a avut încotro și i-a lăsat să plece din nou în Egipt, de data aceasta, cu Beniamin. Acolo, s-au întâlnit cu Simeon, care stătuse acolo, și, după ce și-au luat grâul au plecat. Iosif a poruncit din nou să le pună arginții în saci și și-a pus și paharul la gura sacului lui Beniamin. După ce au plecat, Iosif a trimis niște slujitori după ei și i-au făcut să se întoarcă din pricina paharului găsit la Beniamin.

EXPLICAREA LECȚIEI

A. APăRAREA LUI IUDA  (44:16-20)

Mărturisirea lui Iuda (44:16) <Dumnezeu a dat pe față nelegiuirea robilor tăi …> Frații lui Iosif au ajuns să se arunce cu fața la pământ înaintea sa și nu știau ce să facă, fiindcă dovada împotriva lui Beniamin era mult prea evidentă. Iuda propune ca întreaga familie să devină <robi> ai lui Iosif. Când Iuda menționează <nelegiuirea robilor …> el se referă la păcatul lor împotriva lui Iosif. Această mărturisire dovedește schimbarea care a avut loc în sufletul lui (37:25, 26).

Răspunsul lui Iosif (44:17).  Iosif a vrut să ducă încercarea fraților săi mai departe și a spus că numai cel asupra căruia s-a găsit paharul va fi luat rob. Ei erau liberi să plece.

Mijlocirea lui Iuda (44:18-20). Când Iuda a auzit răspunsul lui Iosif, n-a vrut să-l accepte. El s-a apropiat de Iosif și i-a spus: <căci tu ești ca Faraon.> Atunci, Iosif l-a întrebat de tatăl lor și dacă mai aveau vreun frate. El i-a spus că avuseseră unul <care a murit.>

B. PROPUNEREA LUI IUDA (44:33, 34)

Oferta lui Iuda (44:33, 34). Iuda dorea din toată inima să-l ducă înapoi pe Beniamin. <Căci robul tău s-a pus chezaș pentru copil, și a zis tatălui meu: Dacă nu-l voi aduce înapoi la tine, vinovat să fiu pentru totdeauna față de tatăl meu> (44:32). Iuda trebuia să se țină de cuvânt. <Cum mă voi putea sui eu la tatăl meu, dacă băiatul nu este cu mine?> (44:34). Când îl vânduseră pe Iosif, Iuda și frații săi nu se gândiseră ce va simți Iacov, acum situația se schimbase (44:29).

C. REVELAREA LUI IOSIF (45:1-7)

Iosif plânge (45:1,2) <Iosif nu s-a mai putut stăpâni … a izbucnit într-un plâns …> Testul la care îi supusese Iosif pe frații săi se terminase. Iosif s-a convins că frații săi s-au schimbat și nu-și mai putea controla sentimentele. Când a rămas singur cu frații săi, Iosif și-a descoperit identitatea. Plânsul a fost așa de mare, <că l-au auzit egiptenii și casa lui Faraon.>

Descoperirea identității (45:3,4). Când Iosif a considerat că sosise clipa, el le-a spus: <Eu sunt Iosif! Mai trăiește tatăl meu?> Cât de uimiți au rămas frații lui! Ca să-i convingă că era el, le-a cerut să se apropie și le-a spus: <Eu sunt fratele vostru, Iosif, pe care voi l-ați vândut în Egipt.> Acest amănunt a alungat orice îndoială din inima fraților lui Iosif.

Explicarea scopului lui Dumnezeu (45:5-7). Iosif nu a amintit că-i va ierta pentru ceea ce făcuseră, ci le-a dat niște explicații: <… căci ca să vă scap viața m-a trimis Dumnezeu.> Cât de credincios fusese Iosif pe toată perioada aceasta a încercărilor. Cu ajutorul credinței a putut să privească dincolo de faptele fraților săi. Iosif a fost vândut, dar, cu ajutorul credinței pe care o învățase în casa tatălui său, a reușit să vadă mai departe.

INTERPRETARE

Când Iosif a văzut și înțeles că inimile fraților săi erau smerite și că își mărturisesc păcatul, a fost gata să-și dezvăluie identitatea. Dacă ar fi făcut-o mai devreme, ei nu ar fi fost gata să primească binecuvântările, dacă s-ar fi arătat mai târziu, poate că i-ar fi cuprins disperarea. Mâncarea nu le-ar mai fi ajutat la nimic.

Din punct de vedere omenesc, Iosif avea tot dreptul să aibă o atitudine de superioritate față de frații săi. Dar Iosif era un om al lui Dumnezeu.

<Căci ca să vă scap viața m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră> (45:5). Cu aceste cuvinte s-a schimbat întreaga situație. Iosif le arată fraților săi că Dumnezeu trecuse de faptele lor rele pentru a-Și îndeplini planul. Din acest motiv, și Iosif i-a iertat, arătându-le multă îndurare. Numai credința în Dumnezeu te poate ajuta să privești în sus, să-ți stăpânești emoțiile și să te încrezi în Dumnezeu, cât de întunecată să-ți fie ziua.

APLICARE

<Iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos …> (Col. 3:13). În acest pasaj, vedem câteva caracteristici ale omului nou. Pavel ne îndeamnă să ne iertăm unii pe alții. Expresia originală avea înțelesul de <a fi plini de har.> Biserica locală trebuie să fie plină de har, într-o părtășie care iartă reciproc. Pavel ni-L prezintă pe Domnul Isus ca și model de iertare. El ne-a iertat întâi, așa că și noi trebuie să iertăm (Efes. 4:32; Mat. 18:21-35).

Domnul Isus a plătit un preț mare pentru ca noi să fim iertați. Se poate întâmpla să primim iertarea dar să nu o experimentăm. Ca urmare, avem probleme de a-i ierta pe alții. <Cel care nu poate ierta distruge podul pe care el însuși trebuie să treacă> (George Herbert). Domnul Isus ne arată clar cum trebuie să iertăm pe fratele nostru (Mat. 18:15-20).

Iertarea este divină. Suntem gata s-o practicăm?  

 

Note:

.

IOAN – O CĂLĂTORIE PRIN CREDINȚĂ

 

Studii de scoala duminicala  martie – mai 1999

IOAN – O CĂLĂTORIE PRIN CREDINȚĂ

CREDE!

Lecția întâia, <Cuvântul S-a făcut trup,> prezintă convingerea lui Ioan că Isus, Cuvântul veșnic, S-a întrupat ca Fiu al lui Dumnezeu și Mesia.

Lecția a doua, <Mărturia lui Ioan Botezătorul,> descrie misiunea și mesajul lui Ioan.

Lecția a treia, <Nicodim Îl vizitează pe Isus,> ne învață despre nașterea din nou. Aici este inclus și versetul de aur al Bibliei (3:16) care proclamă mântuirea celor care cred în Isus.

Lecția a patra, <Trezirea din Samaria, > relatează discuția dintre Isus și o femeie din Samaria. Când femeia află că Isus este Mesia, ea va răspândi vestea și altora.

Lecția a cincea, <Răstignirea și învierea,> se bazează pe Ioan 19 și 20. Ea include relatarea plină de emoție a Domnului Isus Cel Înviat înaintea Mariei Magdalena.

În lecția a șasea, <Isus Se arată ucenicilor,> Ioan descrie arătarea lui Isus ucenicilor și lui Toma. Aici, Domnul declară că este <ferice de cei ce n-au văzut și au crezut.>

ÎN CINE Să CREZI?

Lecția șaptea, <Isus, Pâinea vieții,> relatează despre înmulțirea pâinilor și prezintă cuvântarea în care Domnul se prezintă drept <Pâinea vieții.>

În lecția a opta, <Moartea care dă viață,> Ioan Îl prezintă pe Domnul Isus <lumina lumii.>

Lecția a noua, <Isus ne învață slujirea,> relatează aspecte din ultima cuvântare publică a Domnului. Moartea Sa va fi sursa vieții pentru cei care vor crede.

CREDE ȘI Fă!

Lecția a zecea vorbește despre slujire. Isus îi învață pe ucenici și pe noi slujirea prin exemplul spălării picioarelor.

În lecția unsprezecea, <Isus adevărata Viță,> Isus este prezentat drept vița, iar noi mlădițele, rodirea fiind condiționată de rămânerea în El.

Lecția douăsprezecea, <Lucrarea Mângâietorului,> se bazează pe capitolele 14 și 16. Lucrarea Duhului Sfânt are ca scop învățarea și călăuzirea noastră.

Lecția treisprezecea, <Isus Se roagă pentru ucenici,> ne prezintă rugăciunea lui Isus. El Se roagă pentru glorificarea Sa și a Tatălui. Apoi, S-a rugat pentru ucenici, ca să rămână uniți, puternici în credință și neîntinați în lume.

 

 

7 MARTIE 1999                         Cap. I. Venirea Domnului Isus îndeamnă la credință

CUVÂNTUL S-A FăCUT TRUP

Ioan 1:1-18; 20:30-31

CUVÂNTUL DE AUR:

<Și cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi, plin de har și adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.> – Ioan 1: 14

INTRODUCERE:

Evanghelia lui Ioan nu ne relatează nașterea lui Isus. Accentul cade pe discursurile Domnului Isus. Tematicile abordate sunt bazate pe contraste puternice, cum ar fi: viață-moarte, lumină-întuneric, duh-carne, adevăr-minciună, dragoste-ură.

Introducerea din Evanghelia după Ioan are un caracter unic. Nu găsim nicăieri o descriere mai minunată a revelației lui Dumnezeu.

EXPLICAREA LECțIEI:

A. CUVÂNTUL VEȘNIC (1:1-5)

1. Isus Christos este Cuvântul Veșnic (v.1,2) Noi exprimăm prin cuvinte ceea ce gândim și simțim. Domnul Isus este Cuvântul lui Dumnezeu, adică El este descoperirea lui Dumnezeu (14:9). Isus este ultimul Cuvânt al lui Dumnezeu către umanitate și apogeul revelației divine (Evrei 1:1-3). Expresia <La început …> este ecoul ideii din Geneza 1:1. Dumnezeu a existat Citește în continuare

Isus – O Lumina pentru toti oamenii

Aceasta este tema lectiilor din trimestrul care ne sta inainte. Cele 13 lectii descriu grija lui Dumnezeu fata de toti oamenii.

Primele doua luni, Decembrie si Ianuarie, vom analiza impreuna aceasta tema in continutul profetiilor lui Isaia. Cea de a treia luna va ilustra aceasta tema cu exemple din viata lui Rut si a lui Iona.

Cartea lui Isaia ne vorbeste despre “Robul Domnului”, instrumentul prin care Dumnezeu lucreaza mantuirea pentru toti oamenii. Pentru o vreme, acest Rob al Domnului a fost poporul Israel, dar, cand acesta a cazut si n-a putut sa-si duca lucrarea pana la capat, Dumnezeu a intervenit personal, prin intruparea Domnului Isus. El este acel “Rob al Domnului” care a ridicat nu numai Israelul din caderea sa, ci s-a apucat sa ridice intreaga omenire din groapa pieirii si a pedepsei vesnice.
Ideia fundamentala a acestui trimestru este preocuparea lui Dumenzeu ca toti oamenii sa primeasca binecuvantarile si beneficiile indurarii Sale.

CAP. I. : MISIUNEA ROBULUI LUI DUMNEZEU

ROBUL DOMNULUI ADUCE LUMINA
Isaia 49:1-9

“El zice: Este prea putin lucru sa fii Robul Meu ca sa ridici semintiile lui Iacov si sa aduci inapoi ramasitele lui Israel. De aceea, te pun sa fii Lumina neamurilor, ca sa duci mantuirea pana la marginile pamantului.”- Isaia 49:6

INTRODUCERE:
Proorocul Isaia a trait in a doua jumatate a secolului VIII-lea i.H., fiind contemporan cu Osea si Mica.
Misiunea sa s-a desfasurat pe vremea a patru imparati: Ozia, Iotam, Ahaz si Ezechia. La inceputul misiunii sale, Iuda si Israel traiau in prosperitate. In 732 i.H., Asiria a cucerit Siria, iar in 722, Israelul. Iuda a fost atacat de Asiria dupa douazeci de ani, sub Ezechia, dar au scapat in mod miraculos datorita rugaciunilor lui Ezechia (37:36, 37; II Imp. 19:35, 36).

Isaia 40-46 ne poarta de-alungul istoriei pana in perioada distrugerii Ierusalimului si a captivitatii babiloniene.

In contextul robiei, este anticipata ridicarea Domnului Isus din Israel ca si Rob al lui Dumnezeu. El va rascumpara omenirea prin suferintele Sale.

EXPLICAREA LECTIEI:

ROBUL SI ACREDITARILE SALE (49:1-3).
Robul Domnului Se adreseaza natiunilor care nu-L cunosc pe Dumnezeul lui Israel. Acestea sunt  “popoare departate” pe care doar “Robul” le poate aduce aproape (Efes. 2:11-22). Domnul Isus a implinit promisiunea facuta de Dumnezeu iudeilor, iar harul lui Dumnezeu s-a extins pana la neamuri (Rom. 15:8-12). Robul Domnului este Cel care aduce lumina in intuneric (49:1-3), libertate celor captivi (49:8-13) si dragoste impletita cu nadejde pentru cei disperati (49:14-50:3).

RASPUNSUL ROBULUI (49:4). Pe pamant fiind, de multe ori parea ca slujirea Domnului Isus era zadarnica. Cu toate acestea, El nu Si-a pierdut increderea in Dumnezeu, care L-a ajutat, conducandu-L la izbanda. Pana si moartea Sa s-a transformat in victorie.

MISIUNEA ROBULUI (49:5-7). O parte a misiunii Sale a fost aceea de a-l aduce “inapoi la El pe Iacov.” Iacov reprezinta natiunea Israel. Domnul Isus a slujit intai printre ai Sai (Mat. 10:5, 6; 15:24; Luca 24:44-49; Fapte 3:25, 26; 13:46, 47; Rom. 1:16). Dupa inaltarea Sa la ceruri, El a lasat pe pamant o ramasita de evrei care I-au continuat lucrarea. Sa nu uitam ca “mantuirea vine de la  Iudei” (Ioan 4:22). Biblia este o carte evreiasca, iar neamurile au auzit o Evanghelie propovaduita de evrei.
Misiunea Robului se extinde dincolo de natiunea aleasa, atingand neamurile “pana la marginile pamantului” (49:6; Luca 2:32; Fapte 13:47).

INTERPRETARE:
In Isaia, Robul Domnului este cand Israel, cand Mesia. Israel ca si entitate, facand abstractie de caderile sale, in misunea sa de a fi lumina, poate fi usor comparat cu Hristos, fiind considerat prototipul Sau.
In 49:3, este evident ca Isaia se  refera la natiune, dat fiind ca se afirma: “Israele, Tu esti Robul Meu …” In alte locuri, Isaia se refera la Rob astfel incat este greu sa crezi ca se refera la o natiune (42:1-7; 49:5, 6; 50:4-10; 52:13; 53:12). In aceste texte Robul Domnului este Domnul Isus.
In capitolul 49, Robul Domnului este prezentat ca si Printul Pacii. Intai apare in Citește în continuare