De ce a fost unică învierea Domnului Isus?

„Isus i-a zis: „Eu sunt învierea și viața” (loan 11:25)

„Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor” (Apocalipsa 1:18)

De ce este unică învierea lui Isus Hristos?

Nu faptul că a înviat din morți II face unic pe Domnul Isus Hristos. Biblia ne vorbește despre alte șapte învieri (învierea fiului văduvei din Sarepta, învierea fiului Sunamitei, învierea fiicei lui lair, învierea fiului văduvei din Nain, învierea lui Lazăr si învierea lui Eutih), Domnul Isus reprezentând învierea numărul opt (numărul biblic pentru noile începuturi). Din două puncte de vedere, uimitoare, învierea Sa nu a semănat cu nici una dintre ele; să vedem care sunt acestea:

1) Învierea Sa a fost singura înviere care a fost profețită dinainte. David a profețit despre Domnul Isus: „Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuința morților, nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea” (Psalmul 16:10). Și Isaia a prezis învierea Sa după răstignire: „după ce Își va da viața ca jertfă pentru păcat,… va trăi multe zile” (Isaia 53:10). Domnul Isus a prezis și El învierea Sa din morți. „Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, … că are să fie omorât, și că a treia zi are să învieze.” (Matei 16:21).

2) Numai Domnul Isus S-a ridicat singur din mormânt! Dușmanii Lui L-au socotit o victimă neajutorată a eforturilor lor susținute de a-L eradica pe El și misiunea Sa. Dar ei au greșit pe toate planurile! El a afirmat: „Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, și am putere s-o iau iarăși” (loan 10:18). Toată puterea Romei si ura persecutorilor iudei nu L-au putut elimina pe Domnul Isus si nu l-au putut anula cauza. El nu a avut nevoie de ajutor. In moartea și în învierea Sa, El a fost mereu la cârmă. „Stricați Templul acesta (trupul Meu), și în trei zile îl voi ridica.” (loan 2:19). Și așa a făcut! El este viu în vecii vecilor! Hristos a înviat!

3) Pentru că El este singurul care nu a murit din nou. În Scriptură, toți ceilalți care au înviat din morți au murit din nou. Isus a fost excepția glorioasă. Prin urmare, El a fost făcut Preot „pus nu prin legea unei porunci pământești, ci prin puterea unei vieți nepieritoare.” (Evrei 7:16). Mărturia Lui rămâne: „Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor” (Apocalipsa 1:18).

4) Numai El S-a ridicat la cer pentru a mijloci pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Ceilalți preoți au murit si au încetat să mai slujească. Dar despre Domnul Isus citim: „Tu ești preot în veac” (Evrei 7:17). Si El nu stă degeaba, așteptându-și a doua venire; El mijlocește pentru noi înaintea lui Dumnezeu. „Hristos … a intrat chiar în cer, ca să Se înfățișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.” (Romani 8:34).

5) El are puterea de a te învia atunci când mori. Domnul Isus Și-a mângâiat ucenicii cu această promisiune extraordinară: „Peste puțină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veți vedea; pentru că Eu trăiesc, și voi veți trăi.” (loan 14:19). Și această promisiune ti se aplică și ție!

„Căci Însuși Domnul… Se va pogorî din cer, și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” (1 Tesaloniceni 4:16-17).

Ce glorioasă va fi ziua aceea! Dar până atunci bucură-te că Isus e viu!

Semnele Domnului Isus

I. Semnul nașterii – Luca 2:8.

Iată semnul intruparii au fost scutecele. S-a făcut la fel ca noi. Toți copiii de la cei din palat pana la cei din coliba au acest lucru comun, au purtat scutece.

II. Semnul răstignirii – Ioan 20:24.

El ne vorbește despre Toma care a cerut sa vada semnele rastignirii.

III. Semnul ingroparii   Mar. 22:38

Iosif din Arimatea l-a pus in mormantul lui. Semnul lui Iona care a stat in chit gimp de trei zile.

IV. Semnul invierii stricati Templar Acesta si in trei zile si il voi ziti la loc.  Dat cu ocazia curatirii Templului.

V. Semnul   Sfârșitului – Mat. 24:1-3.

Semnul revenirii Tale și al sfârșitului veacului. Este vestirea Evangheliei pana la marginile pământului. (Mat. 24:14)

VI. Semnul generațiilor de urmașii – Luca 2: 25-35. Semn care perpetuează și autentifica apartenența la Christos este împotrivirea față de El.

VII.    Semnele suferințelor. – Gal. 6:14-17 – Semnul

Roșca, Florian Damian, Liviu Puraci, Iosif  ,

Dovezile Hristosului Înviat

by Godja Daniel

Învierea lui Isus Hristos cel răstignit este momentul decisiv al relatărilor Noului Testament și miezul credinței creștine. Întregul Nou Testament a fost scris în cadrul și din perspectiva învierii lui Isus din morți. Fără credința că Isus cel răstignit este viu, Biserica creștină nu ar fi ajuns niciodată să existe și nici nu am fi avut scrierile Noului Testament. Apariția mișcării creștine poate fi explicată corect numai într-un singur mod, anume că urmașii lui Isus L-au văzut personal pe Domnul cel înviat și au considerat învierea Lui din mormânt drept dovadă convingătoare că El este într-adevăr Mesia cel promis în Vechiul Testament.

Există 6 dovezi clare cu privire la Învierea Domnului Isus din morți:

1. Mormântul gol:

Această dovadă este incontestabilă. Atât ucenicii cât și Consiliul evreiesc au recunoscut faptul că mormântul este gol. Dacă nu ar fi fost așa, opoziția ar fi putut fără probleme să arate tuturor că Isus se află în mormânt și ar fi închis gura Bisericii primare pentru totdeauna. Însă chiar ei recunosc că mormântul a fost gol.

Problema apare în justificarea de opinie a celor 2 tabere cu privire la mormântul gol. Ucenicii au susținut că Isus a înviat din morți, iar pe de cealaltă parte, preoții cei mai de seamă au dat vina pe ucenici că ar fi intrat ilegal în mormânt și i-au acuzat de îndepărtarea trupului neînsuflețit.

Urmărind motivația, scopul și consecințele ambelor tabere reiese clar faptul că doar o tabără ar fi avut de câștigat dacă trupul ar fi fost cu adevărat furat și aceștia nu sunt ucenicii. Deși practic ar fi fost imposibil să se apropie de mormânt și să fure trupul din cauza gărzii militare romane care păzea mormântul sigilat cu o pecete romană, să punem totuși în ipoteză că s-ar fi întâmplat acest lucru și ucenicii ar fi furat trupul Domnului Isus. L-au furat și au început să mintă toți cu privire la învierea Lui, ca mai apoi să fie decapitați unul câte unul pentru această minciună grosolană? Pentru că viața ucenicilor s-a sfârșit prin decapitare pentru credința și mărturisirea lor cu privire la această „minciună.” Dacă nici argumentul pierderii vieții lor din cauza unei minciuni de care ar fi putut să se dezică și să fie iertați și lăsați să trăiască nu este un argument suficient, atunci nu știu ce altceva ar fi suficient să deschidă o minte în privința aceasta.

Un alt amănunt care ar trebui luat în considerare, este că dacă apostolii și urmașii lor ar fi inventat istoria mormântului gol pentru scopuri apologetice, cu greu ar mai fi afirmat ei, așa cum o fac în cele patru Evanghelii, că descoperirea a fost făcută de femei, fiindcă mărturia femeilor nu era acceptată într-un tribunal evreiesc. Pe de cealaltă parte, este clar că opoziția a avut de câștigat temporar, dar și în vederea viitorului dacă această teorie ar fi avut succes. Menținerea legii și poziției în care se aflau negând că El este Mesia, pentru că ei cunoșteau faptul că Mesia trebuie să moară și să învie a treia zi după Scriptură. Nu și-ar fi pierdut enoriașii care s-au îndreptat spre creștinism plecând din iudaism.

În orice caz, dovada mormântului gol este fascinantă pentru că de la reprezentanții pregătiți tehnic ai Sanhedrinului evreiesc, de la garda militară care înconjura și păzea în mod oficial mormântul lui Isus cel răstignit și îngropat – de la ei, Dumnezeul istoriei, în providența Lui divină, a obținut mărturisirea candidă, fără rezerve și recunoașterea deschisă a faptului că mormântul era gol.

2. Forma învelitorilor din pânză:

Când Ioan a intrat în mormânt „a văzut și a crezut” (Ioan 20:8). Ioan a văzut învelitorile din pânză care păstrau încă forma trupului, iar ștergarul cu care fusese învelit capul era „făcut sul și pus într-un alt loc sigur” (Ioan 20:7). Ioan a știut că nimeni nu putea să fi scos trupul din fâșiile de pânză și să fii pus la loc fâșiile pentru a păstra forma inițială a trupului.

Există o singură explicație: Isus a trecut prin învelitoarele de pânză. Isus a trecut prin ele iar fâșiile de pânză au rămas intacte.

Concluzia este că avem artiști care sunt niște teologi slabi și adesea tablouri frumos pictate descriu greșit scenele biblice. Un tablou cunoscut al învierii prezintă fâșiile de pânză frumos așezate la marginea lespedei. Acea ilustrație nu spune nimic despre înviere și cu siguranță nu reflectă emoția de la mormânt pe care au simțit-o atât Petru, cât și Ioan când au văzut și dintr-o dată au crezut.

3. Aparițiile de după înviere:

Domnul înviat a fost văzut de mulți oameni în timpul celor patruzeci de zile care au urmat. Printre ei erau femeile credincioase de la mormânt, cei doi de pe drumul Emausului, Petru, cei doisprezece, cinci sute de credincioși deodată, Iacov și Pavel (Matei 28:1-10; Luca 24: 13-35; 1 Corinteni 15:5-8). Acei martori au fost o mărturie importantă pentru veridicitatea învierii. Arătările de după înviere ale Domnului Isus lui Pavel și Ioan sunt consemnate în Fapte și Apocalipsa.

4. Transformarea ucenicilor:

Ucenicii știau că Hristos murise și erau sceptici la început cu privire la învierea Sa, dar când L-au văzut, au fost complet schimbați. Petru din Fapte 2 este destul de diferit de Petru din Ioan 19. Cunoașterea învierii l-a schimbat pe Petru. Pavel care din cel mai mare prigonitor al bisericii ajunge cel mai mare misionar datorită faptului că Isus după înviere i s-a arătat și l-a transformat într-un mod complet.

5. Respectarea primei zile din săptămână:

Duminica este prima zi a săptămânii pe care ucenicii au sărbătorit-0 în cinstea Domnului întâlnindu-se imediat în amintirea învierii lui Isus (Ioan 20:26; Fapte 20:7; 1 Corinteni 16:2, Apocalipsa 1:10). Fără să fiu răutăcios dar acest punct are în vedere dovada învierii, nu discuții inutile despre „sabat și ziua de odihnă, sâmbătă sau duminică”.

6. Existența bisericii:

Existența bisericii depinde de faptul învierii. Biserica primară creștea tocmai prin această doctrină (Fapte: 2:24-32; 3:15; 4:2).  Faptul că de atunci și până acum biserica lui Hristos are continuitate, arată clar faptul că există un popor ales de Dumnezeu care nu ar fi existat astăzi fără învierea lui Isus Hristos.

În concluzie, învierea lui Hristos este dovedită de aceste realități incontestabile și pot spune în urma transformării de care și eu am avut parte, Hristos a Înviat!

Vă recomand tuturor credincioșilor să vă salutați prietenii cu acest articol.

Autor: Godja Daniel

Citește în continuare

Ioram – un om cu inima împărțită care are nevoie de har

Poate Dumnezeu să binecuvinteze un mugure de credință? Poate El să se uite la puținul din noi care este după voia Lui și să ne facă bine? Iată o întrebare foarte importantă pentru aceste zile de mare încercare venite peste întreg pământul. Vă propun să învățăm dintr-o întâmplare de demult, petrecută pe vremea regilor din Israel. Prima scenă este tragică și dezgustătoare

I. Un rege într-un mare impas.

„Noi am fiert pe fiul meu şi l-am mâncat. Şi în ziua următoare i-am zis: ‘Dă pe fiul tău să-l mâncăm.’ Dar ea a ascuns pe fiul ei.” Cum a auzit împăratul cuvintele acestei femei, şi-a rupt hainele, când stătea pe zid. Şi poporul a văzut că, pe dinăuntru, avea un sac de păr pe trup. Împăratul a zis: „Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea dacă va rămâne astăzi capul lui Elisei, fiul lui Şafat, pe trupul lui!” (2 Regi 6:30-31)

Împăratul despre care este vorba în text este Ioram, fiul mult mai cunoscutului și rău famatului Ahab, unul din cei mai răi regi ai Israelului. Pe vremea lui Ahab, Ilie era profet în Israel. Pe vremea lui Ioram, profet în țară era Elisei.

Samaria, capitala regatului lui Ioram, era împresurată și foametea a produs în popor lucruri inimaginabile.

II. Un rege cu inima împărțită

Pentru noi, Ioram este tipul credinciosului cu inima împărțită și cu pocăința jumătate. Biblia ne spune despre Ioram aceste cuvinte:

Ioram, fiul lui Ahab, a început să domnească peste Israel la Samaria, în al optsprezecelea an al lui Iosafat, împăratul lui Iuda. A domnit doisprezece ani. El a făcut ce este rău înaintea Domnului, totuşi nu ca tatăl său şi ca mama sa. A răsturnat stâlpii lui Baal pe care-i făcuse tatăl său, dar s-a dedat la păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască, şi nu s-a abătut de la ele“ (2 Regi 3:1-3).

Impresionat sau poate înfricat de moartea fratelui său, Ahazia și de evenimentele care au însoțit-o (2 Regi 1:1-18), se pare că acest Ioram a făcut o jumătate de „stânga împrejur“, renunțând măcar formal la închinarea la Baal, dar perseverând într-o închinare la Dumnezeu printr-o icoană, printr-un „chip cioplit“.

Tragedia din Samaria l-a făcut pe Ioram să poarte un sac de păr pe trup, sub straiele lui împărătești. De regulă, sacul de păr era semnul pocăinței și se purta deasupra hainelor, nu sub ele.

De ce a purtat Ioram un sac de păr? Așa văzuse că a făcut tatăl său Ahab, când s-a umilit și s-a smerit înaintea Domnului. Până și Dumnezeu a fost impresionat atunci de pocăința lui publică:

După ce a auzit cuvintele lui Ilie, Ahab şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac pe trup şi a postit: se culca cu sacul acesta şi mergea încet. Şi cuvântul Domnului a vorbit lui Ilie, Tişbitul, astfel: „Ai văzut cum s-a smerit Ahab înaintea Mea? Pentru că s-a smerit înaintea Mea, nu voi aduce nenorocirea în timpul vieţii lui, ci în timpul vieţii fiului său voi aduce nenorocirea casei lui!” (1 regi 21:27-29).

Ioram fusese martor la răspunsul lui Dumnezeu în fața pocăinței și a vrut să facă și el ca tatăl său, dar pe ascuns. El nu și-a luat haina de păr pe deasupra, să fie văzut de toți, ci pe sub hainele regale, s-o știe numai Dumnezeu. S-a smerit înaintea lui Dumnezeu, dar n-a vrut să se arate un vinovat smerit și înaintea oamenilor.

În inima lui, ca de multe ori și în inimile noastre, erau două porniri contradictorii: una spre pocăință sinceră și alta spre rezolvarea problemelor în firea pământească, căci ce altceva putea însemna răbufnirea lui de mânie împotriva profetului lui Dumnezeu. Ioram a strigat:

„Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea (s-a jurat deci), dacă va rămâne astăzi capul lui Elisei, fiul lui Șebat, pe trupul lui!“ (2 Regi 6:31).

III. Un rege care cunoaște harul binecuvântărilor lui Dumnezeu

Ce a contat mai mult înaintea lui Dumnezeu: răutatea lui Ioram sau mugurele de pocăință pe care l-a avut în inima lui?

Avem de învățat din ceea ce a urmat:

Elisei şedea în casă şi bătrânii şedeau lângă el. Împăratul a trimis pe cineva înainte. Dar, înainte ca să ajungă solul, Elisei a zis bătrânilor:

„Vedeţi că acest fiu de ucigaş trimite pe cineva să-mi ia capul? Ascultaţi! Când va veni solul, închideţi uşa şi opriţi-l la uşă. Nu se aude oare sunetul paşilor stăpânului său în urma lui?” 

Pe când le vorbea el încă, solul se şi pogorâse la el, şi împăratul a zis: „Iată, răul acesta vine de la Domnul. Ce mai am de nădăjduit de la Domnul?” (2 Regi 6:32-33).

Iotam este portretul unui om ajuns la capătul speranțelor, căci dacă Dumnezeu se pronunță împotriva noastră ce nădejde mai putem avea?

Ceea ce a urmat ne arată că dincolo de meritele noastre există întotdeauna harul nemăsurat și nemeritat al lui Dumnezeu. El prețuiește până și mugurii cei mai mici de credință și smerenie din viața noastră și răspunde cu rezolvări uluitoare, dincolo de orice am putea gândi sau spera.

Elisei a zis: „Ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa vorbeşte Domnul: ‘Mâine, la ceasul acesta, se va vinde la poarta Samariei o măsură de floare de făină cu un siclu şi două măsuri de orz cu un siclu.’ ” Călăreţul pe braţul căruia se rezema împăratul a răspuns omului lui Dumnezeu: „Chiar dacă ar face Domnul ferestre în cer, cum s-ar putea întâmpla un asemenea lucru?” Şi Elisei a zis: „Vei vedea cu ochii tăi, dar tu nu vei mânca din ele.”

Știți ce a urmat. Dumnezeu a făcut să se audă un vuiet de care de luptă în tabăra sirienilor asediatori și au luat-o la fugă lâsând în urma lor toate proviziile imense adunate ca pentru cât va dura asediul Samariei. Evreii au ieșit din Samaria și au luat tot. Criza s-a terminat cu adevărat „peste noapte“și au avut de mâncare ca niciodată.

S-a întâmplat exact cum a anunțase profetul Elisei. Prețurile au scăzut incredibil de mult, caraghios de mult. Toată lumea a avut de mâncare destul și chiar mai mult decât au avut nevoie (2 Regi 6:2-20).

Concluzie

Acesta este harul de care trebuie să ne atărnăm și noi în aceste zile de mare încercare! Chiar dacă „răul acesta vine de la Domnul“, cum a zis Ioram, tot Dumnezeu este acela care-l poate alunga de la noi. La El totul este cu putință, dar nu se pune în mișcare decât acolo unde apare pocăința, oricât de mică ar fi ea la început, … chiar și cât un mugure care dă să crape în inimă, dar se luptă din greu să o facă.

Zilele acestea ne întoarcem la post și rugăciune. Ne îmbrăcăm, metaforic vorbind, în sac de pocăință. Cu cât o vom face mai repede și mai bine, cu atât izbăvirea Domnului va fi mai rapidă și mai deplină.

„Doamne, ai mil! Doamne, dă biruință!“

Psalmul 23 – tratament pentru sufletul îngrijorat

Text: Psalmul 23

Domnul este pãstorul meu…
Asta înseamnã RELATIE!

Nu voi duce lipsã de nimic…
Asta înseamnã RESURSE!

El mã paşte în pãşuni verzi…
Asta înseamnã PURTARE DE GRIJÃ!

Si mã duce la apã de odihnã…
Asta înseamnã ODIHNÃ şi ÎNVIORARE!

Îmi învioreazã sufletul…
Asta înseamnã VINDECARE!

Si mã povãtuieşte pe cãrãri drepte…
Asta înseamnã CÃLÃUZIRE!

Din pricina Numelui Sãu…
Asta înseamnã SCOP!

Chiar dacã ar fi sã umblu prin valea umbrei mortii…
Asta înseamnã CONFRUNTARE şi ÎNCERCARE!

Nu mã tem de nici un rãu…
Asta înseamnã PROTECTIE!

Cãci tu eşti cu mine…
Asta înseamnã CREDINCIOSIE!

Toiagul şi nuiaua Ta mã mângâie…
Asta înseamnã ÎNDREPTARE şi OCROTIRE!

Tu îmi întinzi masa în fata potrivnicilor mei
Asta înseamnã SPERANTÃ!

Îmi ungi capul nu untdelemn…
Asta înseamnã SCONSACRARE!

Si paharul meu este plin de dã peste el…
Asta înseamnã BELSUG!

Da, fericirea şi îndurarea mã vor însoti în toate zilele vietii mele…
Asta înseamnã BINECUVÂNTARE!

Si voi locui în Casa Domnului…
Asta înseamnã SIGURANTÃ!

Pânã la sfârşitul zilelor mele…
Asta înseamnã ETERNITATE!

Amin.
Asta înseamnã ÎMPLINIRE!

Paşii biruinţei lui Ionatan

Bogdan Emanuel Răduţ

1 Samuel 14:1-23 –

 

– suntem chemaţi să ducem mai departe lucrarea care s-a făcut până la noi, şi de aceea avem nevoie de oameni curajoşi, care să semene cu Ionatan

– dacă vrem să avem biruinţa lui Ionatan trebuie să urmărim patru paşi:

 

  1. Pasul conştientizării – 13:16-23

– Ionatan analizează situaţia în care se afla şi conştientizează ce este de făcut

– în biserică există două feluri de oameni:

– de analiză – care doar constată situaţia şi propun soluţii

– de acţiune – care aplică soluţiile necesare

– Ionatan constată că ei erau doar şase sute şi n-aveau nici arme, pe când filistenii erau mulţi şi înarmaţi

– nimic nu-L poate împiedica pe Dumnezeu să dea biruinţă printr-un număr mic, ca şi printr-un număr mare

 

  1. Pasul consultării – v. 1-7

– Ionatan nu s-a dus de unul singur, s-a consultat cu cel care-i purta armele şi au mers împreună

– Domnul Isus i-a trimis pe ucenici doi câte doi pentru a face lucrarea Lui (Marcu 6:7, Luca 10:1)

– oricine poate avea idei, dar când ne verificăm cu cineva vedem dacă planurile noastre sunt bune sau nu

 

  1. Pasul confirmării – v. 8-15

– Ionatan pune un semn ca să înceapă lupta, aştepând o confirmare că Domnul îl trimite la luptă

– în nici o tactică militară nu s-ar fi acceptat să pornească la luptă doi singuri împotriva unei armate, şi din vale spre deal

– să nu ne limităm la număr, la potenţial sau la circumstanţele în care ne aflăm, ci să acţionăm prin credinţă, pentru că putem face lucruri extraordinari de mari cu Dumnezeu

 

  1. Pasul conlucrării – v. 16-23

– curajul lui Ionatan a băgat groaza în filistenii, dar a şi reînsufleţit armata evreilor

– Saul, armata, poporul care se ascunsese au fost înflăcăraţi de curajul lui Ionatan şi au ieşit la luptă împotriva filistenilor debusolaţi

– curajul este contagios, se ia şi la ceilalţi când vor vedea că Domnul ne foloseşte pentru biruinţa Lui

 

– v. 23 – Domnul a izbăvit pe Israel în ziua aceea… => chiar dacă Ionatan a fost curajor, biruinţa i s-a atribuit lui Dumnezeu

– cei dinaintea noastră nu au avut condiţiile şi resursele pe care le avem noi astăzi, dar au fost însufleţiţi de un duh înalt

– noi suntem intrumente în mâna marelui nostru Dumnezeu şi, prin Domnul Isus şi puterea Duhului Sfânt, putem face lucruri mari pentru El şi-n generaţia actuală

Nu este bine ca omul să fie singur?

Text: Geneza 1:18, Efes. 5:32; Apoc. 19:7

Introducere: Facerea omului este singura creație ,,în două etape“ din geneza. Femeia a fost făcută în etapa a doua, nu concomitent cu bărbatul. Oare de ce?

Regula interpretării Bibliei este să cauți primul loc în care a apărut acel lucru pe paginile ei. Este regula primei referințe, care definește un eveniment, un lucru sau o relație. Cine vrea să înțeleagă viața de familie trebuie neapărat să pornească de la această ,,afirmație șoc“ a Creatorului: ,,Nu este bine ca omul (bărbatul) să fie singur. Am să-i fac un ajutor potrivit pentru el“. Ce a vrut să spună Dumnezeu cu aceste cuvinte?

Metoda aleasă de Dumnezeu pentru facerea femeii este nu doar sugestivă, ci și științifică. Oasele coastelor sunt responsabile cu producerea plasmei sanguine, iar Biblia ne spune că ,,viața trupului este în sânge“ (Lev. 17:11). Celulele sanguine și plasma sunt purtătoare ale codului genetic. Dumnezeu a vrut să facă ,un ajutor potrivit“, o creatură de aceeași fel pentru Adam. De aceea a făcut-o pe femeie din coastă.

În Decembrie 2019, un om se știință din China a anunțat că poate face creaturi noi, copii croiți genetic după gustul potențialilor părință. Lumea oamenilor de știință a explodat în proteste! O creație ,,alternativă“ care să altereze codul genetic riscă să contamineze întreaga specie umană. Pericolele sunt imense. După numai două săptămâni, omul de știință chinez a ,,dispărut“. Unii spun că ar fi fost condamnat la moarte și executat. Având în vedere ciudățeniile umane descrise în cartea Apocalipsei, nu m-ar mira ca vestea dispariției creatorului de oameni noi să fie … exagerată.

Am ascultat nu de mult explicația unui rabin. Mi-a plăcut. Mi s-a potrivit. Am aflat că în ebraică, Adam se pronunță Adam, dar Eva este Hava, iar Havala este diminutivul pe care-l auzisem deja în ,,Fiddler on the roof“.

I. Eva l-a învățat pe Adam slujirea. Dacă n-ar fi fost făcută femeia, Adam ar fi crezut că toată creația a fost făcută doar pentru el. Ar fi fost un egoist mândru și orgolios. Prin facerea femeii, Dumnezeu i-a creat posibilitatea de a sluji pe altcineva de aceeași valoare cu el, de a fi, într-un cuvânt, mai ,,ca Dumnezeu“. Familia este locul în care învățăm slujirea, sacrificiul, căutarea fericirii altuia.

II. Eva l-a învățat pe Adam smerenia. Orice ,,te iubesc“ înseamnă în mare măsură ,,fericirea mea depinde de tine“, sunt vulnerabil înaintea ta, nimeni nu mă poate răni mai mult decât tine.

Slujirea și smerenia sunt lecțiile de bază ale familiei. Trebuie să le învățăm! De aceea trebuie să ne căsătorim. Așa a rânduit Dumnezeu. Un necăsătorit intenționat este unul care Îl contrazice pe Dumnezeu unul bolnav de egoism, orgoliu și suficiență de sine.

Sigur, căsătoria ,,complică“ lucrurile, dar asta este spre creterea și maturizarea noastră. Căsătoria completează și construiește în noi dimensiuni de personalitate.

,,Nu este bine ca omul (bărbatul) să fie singur“ rămâne peste secole o observație la fel de valabilă ca și atunci când a fost făcută prima dată.

Avem nevoie de înțelepciune și mult tact ca să întreținem o viață de căsnicie armonioasă. În căsătorie există la scară personală tot ceea ce există în societate aumană ,,at large“. Toate crizele și toate biruințele lumii se petrec și în viața de familie.

Avem în lume probleme financiare, crize, necesitatea planificări, etc. Le avem și în viața de familie. De fapt, multe din celelalte crize din familie se nasc din cauza unei proaste administrații finaniare.

Avem probleme ale sistemului educațional în lume. Le avem și în viața de familie. Nu degeaba se vorbește despre ,,cei șapte ani de acasă“ și nici un profesor din ume nu este mai influent în viața copiilor ca tata și mama.

Avem în lume probleme militare, războaie, conferințe de pace, curse a înarmărilor, dezarmări simbolice și cooperări pe plan militar? Le avem și în familie. De fapt, cele mai multe războaie le duce nu în lume, ci fiecare în familia noastră.

Poetul Costache Ioanid a scris:

,,

Avem în lume probleme administrative, politice, demografice? Le avem și în viața de familie.

Familia devine astfel, în intenția creatorului, locul în care ne formăm pentru ceea ce facem apoi în lume. Cine eșuează în viața de familie este un foarte prost candidat la rezolvarea problemelor lumii!

Încheiere: Dacă am privit puțin la primul loc în care este pomenită nunta în Biblie, n-ar fi rău să încheiem privind și la ultimul loc în care apare ea în Scriptură. Cartea Apocalipsei ne vorbește despre nunta Mielului, nunta noastră cu preiubitul inimilor noastre (Apoc. 19:7).

Apostolul Pavel ne-a atras atenția că unirea dintre Christos și Biserică este cea mai bună pildă despre ăndatoririle dintre soț și soție.

Bărbatul ar trebuie să-și iubească soția și s=o slujească ,,precum Christos Biserica“, iar soția ar trebui să se ducă după soț, să-l asculte și să-l cinstească ,,după cum Biserica face cu Christos“. Numai așa vom trăi colțul acela de rai pe care l-a intenționat Dumnezeu atunci când a decretat că trebuie să trăim unul lângă altul.

 

 

Onisim, Filimon, Pavel – trei lecții practice

Text: Filimon

Trei oameni, trei circumstanțe diferite, trei lecții practice pentru tine.

Lucrarea creștină nu se rezumă doar la predicare și la botezarea converitiților. Ea presupune o schimbare a vieții. Convertiții nu sunt niște copii orfani, ci niște nou născuți care au dreptul la o îngrijire deosebită din partea păstorilor. De la cele trei personaje principale ale epistolei, aflate în trei circumstanțe diferite, învățăm trei lecții de viață.

I. De la Onisim, timorat și împins de la spate să se întoarcă la stăpân, învățăm că niciodată nu este prea devreme să îndrepți o greșeală.

II. De la Filimon, cel care dăruise adunării o casă de adunare, robi pentru spălarea picioarelor, hrană pentru musafiri și care este anunțat acum de Pavel că s-ar fi cuvenit să mergă la Roma să-l asiste pe Pavel sau să il trimită măcar înapoi pe Onisim și că trebuie să-i pregătească un log de găzduire, pentru că ,,este dator“ (v.19), învățăm că niciodată nu-i prea mult ce faci pentru Domnul.

III. De la ,,bătrânul și întemnițatul Pavel“ învățăm că niciodată nu-s circumstanțele prea urâte ca să faci ceva frumos. niciodată nu e situația prea rea ca să nu scoți ceva bun din ea.

Suferințele lui Hristos 

F. von Kietzell

După ce a spus aceste lucruri, Isus a ieșit împreună cu ucenicii Săi dincolo de pârâul Chedron, unde era o grădină, în care au intrat El și ucenicii Săi. – Ioan 18.1


Suferințele lui Hristos (1)

Cu o mie de ani în urmă, împăratul David trecuse pârâul Chedron și urcase pe muntele Măslinilor (2 Samuel 15.23,30), lepădat de poporul său și plângând cu amar. David se afla pe acest drum din cauza păcatelor comise. Domnul Isus însă călca pe acest drum fiindcă mergea să ispășească vina și păcatele altora. În întunericul nopții, în locul numit Ghetsimani, a primit din mâna Tatălui acel pahar amar al mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului. Pentru a bea acest pahar venise El pe pământ.

Înaintea ochilor noștri este Omul Isus Hristos, cu simțămintele Sale divine și perfecte de dependență și de ascultare. Drumul către cruce stătea înaintea Lui, acel drum pe care trebuia să meargă pentru a împlini planurile lui Dumnezeu. A simțit perfect de bine ceea ce avea să vină asupra Lui. A tânjit după simpatie și mângâiere din partea ucenicilor Săi, însă unica sursă a tăriei Sale a fost de sus, de la Tatăl Său.

Isus pătrunde mai adânc în grădină, însoțit de Petru, de Iacov și de Ioan, iar apoi Se desparte și de aceștia, merge puțin mai înainte și cade la pământ, rugându-Se: „Ava, Tată!” (Marcu 14.36). Aceasta este singura dată în care auzim această exprimare intimă de pe buzele Domnului către Tatăl. Rugăciunea Lui continuă: „La Tine toate sunt posibile; depărtează paharul acesta de la Mine; dar nu ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu fie”. Nimeni nu știa la fel de bine ca El că acest lucru nu era posibil dacă voia să deschidă calea către mântuirea păcătoșilor și să împlinească planurile eterne ale Tatălui. Astfel, El Se ridică de la rugăciune și pornește cu o pace perfectă către acel moment solemn în care avea să bea în întregime acel pahar pe care îl primise din mâna Tatălui Său.

A spus: „S-a sfârșit!”; și, plecându-Și capul, Și-a dat duhul.
Ioan 19.30

Suferințele lui Hristos (2)

Totul era împlinit. El încheiase lucrarea pe care Tatăl I-o dăduse s-o facă, iar acum vestea tuturor că lucrarea era împlinită. Voia lui Dumnezeu, planurile Sale eterne de dragoste – toate erau împlinite. Lucrarea măreață de glorificare a lui Dumnezeu și de răscumpărare a păcătoșilor era vestită cu aceste cuvinte: „S-a sfârșit!”.

Când lucrarea de creație a fost încheiată, „Dumnezeu a văzut tot ce făcuse; și, iată, era foarte bine” (Geneza 1.31). După aceasta nu mai citim despre vreo altă lucrare încheiată și perfectă, până la cruce, când Domnul a strigat: „S-a sfârșit!”. Acest strigăt s-a înălțat triumfător în scena celui mai mare conflict pe care cerul și pământul l-au văzut vreodată.

Legea, dată de Dumnezeu, era într-adevăr sfântă, dreaptă și bună, însă „legea n-a făcut nimic desăvârșit” (Evrei 7.19). Orice slujire sub lege era o lucrare fără speranță. Sub lege nimic nu se încheia, fiindcă „orice preot stă în picioare în fiecare zi, slujind și aducând deseori aceleași jertfe care niciodată nu pot înlătura păcatele” (Evrei 10.11). Dar ce contrast vedem dacă citim mai departe: „Dar El, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a așezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu … Pentru că, printr-o singură jertfă, i-a desăvârșit pentru totdeauna pe cei sfințiți” (versetele 12-14).

Văzând toată imperfecțiunea din jurul nostru, nu tânjim adesea după perfecțiune? Ne pierdem timpul dacă o căutăm în noi înșine sau în această lume. Adevărata perfecțiune poate fi găsită doar la cruce. Aici vedem o lucrare perfectă și care îi face perfecți pe cei care au parte de ea. Este o lucrare făcută o singură dată și care nu are nevoie să fie repetată. Nu este nevoie, și nici n-am putea, să adăugăm ceva la ea. Iată mărturia personală a Domnului Isus cu privire la această lucrare: „S-a sfârșit!”.

Potopul plinătăților!

Parcurgem duminică seara cu tinerii de la Bethel un raid prin Biblie sub titlul ,,40 de capitole importante din Biblie“. Ele sunt ca niște stâlpi de gard. Toate scândurile gardului sunt importante și lipsa uneia ar face gardul inutil. Totuși, stâlpii gardului sunt cei care dau stabilitate întregii construcții.

Până acum am parcurs Geneza 1 (capitolul creației), Geneza 2 (capitolul căderii) și Geneza 6 (capitolul plinătății).

În fiecare seară iau cu mine la amvon câte un tânăr să mă ajute cu citirea și explicarea în limba engleză. Pot să o fac pentru că avem la Bethel tineri excelenți!

De ce se numește capitolul 6 din geneza ,,capitolul plinătății“?

Pentru trei motive:

  1. A fost plin de silnicie și păcat (6:11).Omenirea a cunoscut atunci și va cunoaște în vremurile de azi, ,,aidoma“ ca atunci, un timp de totală îndepărtare de Dumnezeu. Când ni se spune că ,,orice făptură își stricase calea pe pământ“ suntem lăsați să credem că toate animalele și biosistemul în general a cunoscut atunci o modificare generală. Ea a fost gândită probabil pentru îmbunătățirea a ceea ce a făcut Dumnezeu, dar transformată de fapt într-o ,,stricare“ a tuturor lucrurilor făcut desăvârșit de Dumnezeu. Ingineriile genetice contemporane îți au precedentul lor blestemat în activitățile oamenilor de știință de atunci.
  2. A fost plin de apele potopului ca pedeapsă binemeritată.Dumnezeu a urmărit să ,,șteargă de pe fața pământului toate făpturile pe care le-a făcut“ (7:4). Ce s-a stricat a trebuit înlocuit. Ce a degenerat în aberații artificiale a trebuit aruncat la gunoi. Dumnezeu ,,a tras apa“ peste urâciunile oamenilor. Pământul n-a mai fost niciodată așa de frumos ca înainte de potop.
  3. A fost o plinătate de har (6:18).Nu, Noe n-a fost izbăvit pentru că merita. ,,Neprihănirea“ pe care o menționează textul nu înseamnă desăvârșire fără păcat. N-a existat vreodată un om neprihănit pe fața pământului. Ni se spune că Noe ,,a căpătat milă înaintea Domnului“ (6:8). Chiar și cei care umblă cu Dumnezeu își au scăderile și greșelile lor. Dumnezeu are însă milă și se îndură de cei care-L caută și vor să trăiască după voia Lui. Plinătatea de har este simbolizată și de semnul legâmântului făcut de Dumnezeu cu Noe. Eu aș fi pus în nor un semn negru, amenințător, sumbru, legat de pedeapsă și de moarte. Dumnezeu a așezat însă în nor curcubeul multicolor. De câte ori începe ploaia, Dumnezeu îi asigură pe oameni de har.Cât de spurcat este Diavolul care i-a ,,inspirat“ pe ai săi să preia acest semn al harului pe steagurile deviațiilor sexuale de astăzi. Lumea își strică iar mersul pe pământ și-l umple de silnicie și desfrâu inovator, iar diavolul se obrăznicește iar înaintea Creatorului. O poate face pentru că mai este încă har. Dar harul acesta nu trebuie batjocorit (Evrei 10:29), ci luat drept un pedagog care vrea să ne învețe o lecție de viață:

    ,,Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătareaslavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune“ (Tit 2:11-14).