Greșeli de preot în familie

“Eu Îmi voi pune un preot credincios, care va lucra după inima Mea …” (1 Samuel 2:35)

A fi mare preot în Israel era o slujbă prestigioasă și Eli părea potrivit pentru ea. Cu toate acestea, el a eșuat teribil în domeniul familiei. (1 Samuel 2:12) “Fiii lui Eli erau niște oameni răi. Nu cunoșteau pe Domul.” Drept consecință, Dumnezeu i-a spus lui Eli că va “pedepsi casa lui pentru totdeauna, din pricina fărădelegii de care are cunoștință, și prin care fiii lui s-au făcut vrednici de lepădat, fără ca el să-i fi oprit” (1 Samuel 3:13). Ca părinte și lider, trebuie să răspunzi la această întrebare: dacă Dumnezeu ți-ar aplica același standard pe care i l-a aplicat lui Eli, cât de bine te-ai descurca? Eli a ajuns să-și piardă” credibilitatea, copiii, slujba și în final, viața. El a ratat ținta pentru că a făcut câteva greșeli critice. Să ne uităm la ele și să vedem ce putem învăța:

1) A pus accentul greșit. El a accentuat Cuvântul lui Dumnezeu la oameni, dar nu la proprii săi copii.

2) A avut așteptări greșite. El a crezut că fiii lui “vor pricepe” pentru că locuiau sub acoperișul său și lucrau în casa Domnului. Dar nu merge așa.

3) A reprezentat un exemplu negativ. Eli nu a trăit acasă ceea ce îi învăța pe alții la locul de muncă. Când venea vorba de profesia lui, vederea lui era foarte bună, însă era orb față de slăbiciunile și păcatele familiei sale. Rolul de lider acasă nu înseamnă putere și control; ci “dăruire de sine” față de persoanele care ar trebui să conteze cel mai mult (Efeseni 5:25). Așadar, cum te descurci în domeniul familiei?

PROMISIUNEA LUI DUMNEZEU PENTRU FIII RISIPITORI

 

„Când era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, şi l-a sărutat mult.” (Luca 15:20)

Iată un lucru interesant, dar neștiut despre pilda fiului risipitor, așa cum îl subliniază pastorul James Bradley: familiile iudeilor care își duceau traiul în sate mici erau comunități cu relații strânse, iar oamenii se cunoșteau foarte bine între ei. Așadar, când se întâmpla câte ceva, vestea se răspândea cu repeziciune. Când fiul cel mic și-a cerut moștenirea, era ca și cum i-ar fi spus tatălui său: „Nu mai pot aștepta până mori. Vreau ce-i al meu, acum!”

Așa ceva nu se mai auzise! Apoi, mezinul a plecat, a uitat de valorile în care crescuse, și și-a risipit averea pe chefuri și femei ușoare. Prin urmare, a ajuns falit, lucrând la cocina porcilor.

Pentru un evreu, îți poți imagina rușinea! După ce i-a frânt inima tatălui său și a încălcat regulile comunității, s-a hotărât să se întoarcă acasă. Aceea a fost clipa în care tatăl „a alergat” să-l întâmpine.

Iată de ce: dacă el se întorcea acasă după un eșec atât de drastic, bătrânii orașului trebuiau să organizeze o „ceremonie a rușinii”, cunoscută în evreiește drept kezazah: era luat un ulcior de lut și dat cu el de pământ în fața băiatului, ceea ce însemna că legăturile lui cu comunitatea erau rupte și că nu mai era binevenit.

Acesta a fost motivul pentru care tatăl său a alergat să-l întâmpine. El spunea: „Trebuie să ajung la fiul meu cu harul, înainte să ajungă ei cu Legea! Trebuie să-i dau speranță înainte ca ei să i-o fure! Eu mă gândesc la o altă ceremonie: o petrecere de bun-venit pentru a-i sărbători revenirea!” Ceea ce a făcut atunci tatăl pentru fiul risipitor, Dumnezeu o face pentru tine astăzi, dacă te întorci la El!

“Acest fiu al meu… era pierdut, şi a fost găsit.’ Şi au început să se veselească.” (Luca 15:24)

Să remarcăm ce a făcut tatăl pentru fiul risipitor, în clipa în care acesta s-a smerit și a spus: “am păcătuit” (v. 18), pentru că Dumnezeu va face la fel cu orice fiu risipitor care se întoarce:

(1) “Aduceţi repede haina cea mai bună, şi îmbrăcaţi-l cu ea” (v. 22). Îți poți imagina în ce hal mirosea și arăta acest băiat, după ce se bălăcise în murdăria din cocina porcilor?! Te identifici cumva cu el? Iată o veste bună: Dumnezeu ne acoperă păcatul cu haina neprihănirii lui Hristos. Din acel moment, El ne vede ca fiind “în Hristos”. De aceea, în ochii Lui noi suntem mereu primiți.

(2) “puneţi-i un inel în deget” (v. 22). Acesta era inelul cu pecetea familiei, folosit în relațiile de afaceri. Când era pus pe ceară, echivala cu semnătura. Încă o veste bună: Dumnezeu nu te restaurează parțial, El îți reînnoiește mandatul și îți redă autoritatea deplină pentru a face lucrarea în Numele Lui! Continuarea

Despre copiii familiei creștine

Copiii sunt un dar de la Domnul (Gen. 48:8-9)

Copiii sunt o moștenire și o răsplată (Ps. 127:3)

Copiii sunt săgeți cu care să ții piept dușmanului în ziua cea rea  (Ps. 127:4-5)

Copiii sunt un izvor de bucurie (Ps. 113:9)

Copiii sunt cununa părinților (Prov. 17:6)

Abuzarea copiilor este foarte gravă (Mat. 18:1-6)

Educarea lor este o prioritate (Efes. 6:1-4)

Creștinismul este mereu la o sigură generație de dispariție. Dacă neglijăm copiii nenorocim viitorul.

(W.W. Wiersbe)

Concluzii la marginea unui mormânt

Text: Ioan 11

I. Și cei iubiți de Domnul se înbolnăvesc și mor …

II. Când întârzie, Domnul este întotdeauna la timp!

III. Totul e bine când se termină cu înviere!

Fandosiți sau fântânari ?

Num. 21:16-18

Există o cântare lăsată ca mărturie despre hărnicia căpeteniilor lui Israel. A fost ziua în care el, cu toiegele lor de cârmuire transformate în cazmale, și-au suflecat mânecile și au săpat o fântână pentru popor. Să le urmăm pilda!

De acolo s-au dus la Beer (Fântână). La această fântână, Domnul a zis lui Moise: „Strânge poporul şi le voi da apă.”

Atunci a cântat Israel cântarea aceasta:

„Ţâşneşte, fântână! Cântaţi în cinstea ei!
18 Fântâna pe care au săpat-o căpeteniile,
Pe care au săpat-o mai-marii poporului,
Cu toiagul de cârmuire, cu toiegele lor!”

 

Ce nu face timpul?

Gen. 42 – 43

Începutul anului 2016 este o ocazie să ne gândim la scurgerea timpului și la efectele lui asupra noastră. Oricum le-am lua, ele sunt multe … Există însă lucruri pe care nu le va putea face niciodată timpul, deși se zice ,,timpul le rezolvă pe toate“. Anumite lucruri sunt responsabilitatea noastră. Noi trebuie să le facem.

I. Timpul nu face ceea ce trebuie să facem noi! – Există o vreme a acțiunii!

,,Când a auzit Iacov că este grâu în Egipt, a zis fiilor săi: „Pentru ce staţi şi vă uitaţi unii la alţii?” Şi a zis: „Iată, aud că este grâu în Egipt; pogorâţi-vă şi cumpăraţi-ne grâu de acolo, ca să trăim şi să nu murim.” (Gen. 42:1-2)

Iacov avea pe atunci cam 130 de ani. Era însă încă un om al acțiunii și nu-i poate privi pe fii lui pasivi și gata să moară de foame! ,,De ce vă stați și vă uitați unii la alții?“

În spatele evenimentelor, Dumnezeu mișca astrele pe cer, norii de deasupra, ploile, apa râurilor, pământul și oameni ca să-i ducă pe cei din familia lui Avraam în Egipt. Seceta care venise era lucrarea Lui personală. Dumnezeu văzuse că prezența lor în Canaanul idolatru este un pericol pentru panul mesianic. Ce se întâmplase cu Dina și Sihem fusese o tragedie. Urmașii lui Avraam aveau să se lupte toată existența lor cu idolatria canaaniților … Până una alta însă, Dumnezeu avea de gând să-i strămute în ținutul Goșen din Egipt, unde, în izolare de egipteni, avea să-i transforme dintr-o familie de 70 de oameni într-un popor de peste un milion de persoane. Uneori, Dumnezeul care mișcă universul, nu ne mișcă pe unii dintre noi. Și ei stăteau și se uitau uni la alții   …

Dumnezeu avea de gând să-i facă ,,a doua familie domnească“ din Egipt. Iosif era ,,ca un tată pentru Faraon“ și numai tronul îl ridica în autoritate pe Faraon deasupra acestui tânăr evreu. Tot ceea ce era mai bun în Egipt era deja regătit pentru Iacov și fii săi. Și ei stăteau și se uitau unii la alții …

Dumnezeu îl trimisese pe Iosif în Egipt înaintea lor ca să le scape viața. Totul era pregătit. Dar defetismul și seceta îi paralizase. Și ei stăteau și se uitau unii la alții …

Există o vreme a acțiuni. Timpul nu rezlvă toate problemele. Uită-te în Continuarea

Trei invitații din Evanghelia lui Ioan

Ioan a fost un geniu inspirat de Duhul desăvârșirii. Modest ca un strop de rouă și oglindind umil strălucirea soarelui, Ioan a scris o Evanghelie care va rămâne în eternitate o capodoperă cu greu de egalat.

Scrierea lui Ioan are structura unei arhitecturi a Cortului Întâlnirii, are psihologia unor studii de caz, într-o inegalabilă galerie a întâlnirilor tipologice dintre oameni și Dumnezeu, în Christos, are seriozitatea unui proces din justiție care dovedește dumnezeirea Fiului, transcendența Logosului și șansa unică a întâlnirii cu  Salvatorul venit să ne recupereze pentru locașurile din casa Tatălui.

Vreau să vă atrag atenția asupra încă unei particularități unice a Evangheliei lui Ioan, o întreită invitație, o triadă a Celui venit să ne fie nu musafir, ci gazdă primitoare. Iată-le: ,,Veniți de vedeți“, ,,să vină și să bea“ și ,,veniți de prânziți“

  1. În Ioan 1:39, doi doritori de ucenicie Îl numesc, dintre toate titlurile de politețe posibile, ,,Rabi“, cu o exprimare echivalentă cu o cerere de înscriere: ,,Rabi (care tălmăcit înseamnă: ,,Învățătorule“), unde locuiești?“ Fiul lui Dumnezeu le răspunde, criptic, și totuși clar: ,,Veniți de vedeți“.
    Este echivalentul unei aceptăți, al unui ,,Veniți. Nu mă deranjați. Veniți acum. Casa mea este deschisă pentru voi, Am venit să Mă cunoașteți, căci Eu vă cunosc de mult“.
  2. În Ioan 7:37, în ultima zi a sărbătorii corturilor (Num. 2(:12-38), evreii adăugaseră un obicei al lor la cele prescrise în Lege, o ,,scoatere a apei“ ca o invocație pentru ploile aducătoare de viață care urmau în Continuarea