A Daily Morning Exercise

Most people in the world have no experience of lasting joy in their lives. We’re on a mission to change that. All of our resources exist to guide you toward everlasting joy in Jesus Christ.

Interview with  John Piper

Yesterday, in our Navigators Bible Reading Plan, we read Psalm 90 together. Or maybe you’re catching up with the reading still. That’s fine. No problem there. When you get to it, you’ll see why Psalm 90 is the special, much-beloved psalm that you, Pastor John, have referenced in thirty different episodes of this podcast already to answer all sorts of listener questions. Psalm 90 is rich. Sometimes you’ll focus your attention on verses 12 or 17. As you approach eighty years old, verse 10 looms more and more on your mind.

But no verse in Psalm 90 gets more mentions from you than verse 14. And that’s just it. It only getsmentions from you — brief mentions — usually simply listed in the texts you string together in a prayer you call I.O.U.S. (an acrostic), a one-minute prayer that you pray before you read the Bible in the morning. You’ve told us about that prayer in several episodes, which you can see in that new APJ book, if you have that. On pages 16 and 17, I put those episodes together on that I.O.U.S. acrostic.

So, you often mention but rarely dwell on Psalm 90:14: “Satisfy us in the morning with your steadfast love, that we may rejoice and be glad all our days.” For Christian Hedonists dedicated to the daily discipline of seeking our joy in God, this text is so huge. So, draw out ten minutes of insights from what you see in this text alone about our daily desire for God.

“Satisfy us in the morning with your steadfast love, that we may rejoice and be glad all our days” (Psalm 90:14). There are few things, Tony, that I love to do more than to take a Bible verse like this, a word from God — and I want to underline that: this is a word from God — and then squeeze it like a sponge that has been dipped in the river of God’s delights, and see how many cups I can fill. That’s what I love to do. That’s my life.

Sometimes, a sponge is so big and so squishy with glorious truth that you have to squeeze one end and hold that and then squeeze another end and hold that. So, I’m going to squeeze this verse four times.

1. “Satisfy us.” I’m going to squeeze that. 
2. “In the morning.” I’m going to squeeze that. 
3. “With your steadfast love.” 
4. “That we may rejoice and be glad all our days.” 

So, that’s the plan.

‘Satisfy Us’

“Satisfy us.” Squeeze that end. This is a God-inspired prayer to God. That’s what the Psalms are. This means that it is God’s will for his children, for us, to experience satisfaction. It is God’s will that Christians live with hearts that are deeply content and satisfied. He does not will that our hearts be continually restless or fearful or joyless.

“It is God’s will that Christians live with hearts that are deeply content and satisfied.”

God’s will for us is that we be able to say with the apostle Paul, with complete authenticity, “I have learned in whatever situation I am to be content” (Philippians 4:11) — that is, to be satisfied, to enjoy peace, contentment, confidence, gladness, joy. And notice that he’s not equating satisfaction with pleasant circumstances. They may be pleasant, and they may be devastating. God’s will is that we be satisfied. The rest of this psalm is pretty devastating.

And don’t miss that this is a prayer, which means it’s a battle. If it came naturally, we would not need to cry out for satisfaction. This is a gift from God. It’s not something we can make happen with food or caffeine or drugs or sex or wealth or health or friendships or family.

‘In the Morning’

So, the question, then, is, Well, what kind of satisfaction is it? What’s the actual source of the satisfaction? And before I tackle that — because he does answer that — he says one other thing first. So, number two, squeeze the sponge again: “in the morning.” “Satisfy us in the morning.” Why does he say that — “in the morning”? Because the morning is when we face the day.

According to this psalm, our days are filled with toil and trouble (Psalm 90:10). We’re like grass that is renewed in the morning and then in the evening fades away (Psalm 90:5–6). We are about to walk into a new day and experience the consequences of sin in this world, the limits of our own finiteness, the opposition of evil people, the futility of the fallen world system. That’s what the day is going to bring as we get out of bed and go to our kneeling bench and cry out to God.

So, what do we cry out for in the morning, facing that kind of day? We cry out in the face of sin and finiteness and opposition and futility. We cry out for satisfaction. We don’t expect all the circumstances to change; it’s just the fallen world we live in. We won’t be of any good to anybody — as George Müller taught us — if we all share in the moaning and the groaning of this sinful and broken world. What good is it to add to the world more of our own moaning and groaning?

God’s will is that we’d be satisfied in the face of all the trouble every new day will bring, which now brings us to the third squeezing of the sponge. 

‘With Your Steadfast Love’

Where does the satisfaction come from amidst all this trouble? And the answer given is this: “with your steadfast love.” “Satisfy us in the morning with your steadfast love.”

So, when you get up in the morning, and you see before you a day of trouble and problems — problems upon problems that you cannot solve — and you feel weak and sick, and the things you thought were going to bring you some happiness have all crumbled, where do you look for satisfaction?

And Moses’s (this is a psalm of Moses, by the way) answer was, “I look to the love of God for me.” Isn’t that amazing? “God loves me,” Moses says. “God chose me before the foundation of the world,” we Christians say, “to be his treasured possession. God gave me existence. God sent his Son and paid for the failures that I’ve committed and offenses against him. God opened my eyes to see the worth and greatness and beauty of Christ. God promises to be my treasure. God promises to make everything, including all my troubles and problems, work together for my eternal joy. God loves me.” 

That’s the source of his satisfaction: his steadfast love. And we pray for the ability to taste it. That’s what he’s asking. “Satisfy me in that. Help me enjoy that. Help me be satisfied in that every morning,” because his mercies are new every morning.

‘That We May Rejoice’

And now comes the fourth part of the sponge to squeeze — namely, “that we may rejoice and be glad all our days.” “Satisfy us in the morning with your steadfast love, that we may rejoice and be glad all our days.”

“God’s will is that we’d be satisfied in the face of all the trouble every new day will bring.”

So, with the words rejoice and be glad, he underlines the emotional richness of the word satisfaction. God is telling us to ask him to make us satisfied, to make us happy, to make us glad, to make us rejoice no matter what. And the amazing thing is that he says “all our days” — not just sunny days, happy days, but all our days. The reason it’s amazing is because, in the first thirteen verses of this psalm, our days are being swept away like a flood. We are returning to the dust. We are fading and withering like grass. We pass away like a sigh. All our days are full of toil and trouble. Those are words from this very psalm.

And yet now Moses prays, “God, do your amazing, internal, miracle work of satisfying us with your love, so that in all those days — all those terrible days, including the very last one — short or long, whether the days last a long time or whether they get blown away overnight, we might rejoice and be glad.”

Psalm 90:14 is a glorious word of God to his children in the midst of their troubles in this real world. And I pray that you and I, Tony, and all of our listeners would take hold of it and wring out of it every cup of blessing that we need.

Charles Spurgeon – The Art of Extemporaneous Preaching

Lessons from Charles Spurgeon

Article by 

Geoff Chang

Professor, Midwestern Baptist Theological Seminary

On February 23, 1856, Charles H. Spurgeon found a spare moment to write to a friend about the remarkable revival that was happening under his preaching. He had been in London for less than two years, and in that short time, his popularity had grown such that no building could hold the thousands coming to hear him. England had not seen the likes of Spurgeon since the days of Wesley and Whitefield. “Everywhere, at all hours, places are crammed to the doors. The devil is wide awake, but so, too, is the Master.”

With this growing popularity, the invitations to preach were pouring in. Just that week, Spurgeon had already preached eleven times. His letter concluded with a list of the fourteen preaching engagements he had the following week, preaching two to three times a day (Autobiography, 2:101–2). He would maintain this preaching pace for the first fifteen years of his ministry, and even as poor health began to limit his activity, Spurgeon still regularly preached four times a week in his own church, and usually two or three more times in other venues.

How did he do it? Amid pastoring a growing church, preparing sermons for publication, mentoring pastoral students, caring for his family, and more, how did he find time to prepare so many sermons? For Spurgeon, an important key was learning to deliver his sermons extemporaneously.

What Is Extemporaneous Preaching?

Spurgeon once delivered a lecture to his students on extemporaneous speaking, summarizing his approach on sermon delivery (“The Faculty of Impromptu Speech” in Lectures to My Students). He divided extemporaneous speaking into two categories: “speech impromptu” and extemporaneous sermon delivery.

‘Speech Impromptu’

The first is what he called “speech impromptu,” that is, preaching “without special preparation, without notes or immediate forethought” (227). His general rule was that no ministry should be made up primarily of this kind of preaching. Quakers or Plymouth Brethren preachers had the distinctive practice of not preparing and simply waiting for the Spirit to provide them a sermon. But Spurgeon believed such sermons tended to be repetitive and often void of solid teaching. “Churches are not to be held together except by an instructive ministry; a mere filling up of time with oratory will not suffice” (227).

“The ability to speak clearly and compellingly without preparation can be a tremendous gift to the church.”

At the same time, many unforeseen opportunities to speak arise in ministry: A church member speaks divisively at a meeting, and you, as the pastor, need to respond. A public meeting goes off course with unhelpful comments, and you are burdened to “counteract the mischief, and lead the assembly into a more profitable line of thought” (234). At a funeral, you are unexpectedly invited to say a few words. In all these events, the ability to speak clearly and compellingly without preparation can be a tremendous gift to the church.

Extemporaneous Sermon Delivery

The second kind of speaking is extemporaneous sermon delivery, where “the words are extemporal, as I think they always should be, but the thoughts are the result of research and study” (230). This was Spurgeon’s preferred preaching method. Spurgeon’s prodigious study habits are evident in his library, much of which resides today at the Spurgeon Library in Kansas City, Missouri. These six thousand volumes (half of his original library) contain works of theology, biblical studies, preaching, church history, poetry, fiction, classics, and much more. They give ample evidence of his wide and thoughtful study. Of course, his most important study was in the Bible, and his many Bibles reveal not only discipline but also prayerful meditation.

Beyond his reading, Spurgeon was always on the lookout for illustrations, anecdotes, helpful sayings, and anything else that could be used in a sermon. From his observations on the train to the latest headline in the newspaper to a bird on his windowsill, everything around him provided fresh insight into the truths of God’s word, and he attentively stored them for future use.

Of course, Spurgeon also dedicated time to prepare sermons. Throughout the week, he was constantly jotting down potential sermon outlines (he called them “skeletons”) out of the overflow of his Bible study and meditation. He spent the most time on his Sunday-morning sermons, devoting his Saturday evenings to preparation. A few hours on Sunday afternoons were spent preparing his Sunday-evening sermons, which tended to complement the morning sermon. For Monday and Thursday-night meetings, Spurgeon usually preached a more devotional sermon based on the things he found himself meditating on that week.

Fruit of Vast Labor

Both forms of extemporaneous speaking require a significant amount of hard work and training. Spurgeon warned students who saw this ability as an excuse for laziness:

Did we hear a single heart whisper, “I wish I had it, for then I should have no need to study so arduously”? Ah! Then you must not have it, you are unworthy of the boon, and unfit to be trusted with it. If you seek this gift as a pillow for an idle head, you will be much mistaken; for the possession of this noble power will involve you in a vast amount of labor in order to increase and even to retain it. (233)

“Step into the pulpit with less reliance on your notes and more prayerful dependence on the Spirit.”

Far from enabling laziness, cultivating this skill will take more work than simply writing a manuscript. So why go through that work? Spurgeon believed extemporaneous delivery enables preachers to connect with their hearers far more than a read or memorized sermon ever could. Preaching extemporaneously enables the preacher to engage the hearer not only with his mouth but with his eyes and heart. This is why people in many other professions work at this skill. From politicians to freestyle rappers, they can develop an impressive ability to speak extemporaneously with eloquence and power.

So, why not the Christian preacher?

Growing in Extemporaneous Speaking

To be sure, extemporaneous speaking, and especially impromptu speaking, is a skill that not every preacher will be able to develop. But Spurgeon encouraged all his students to try. As an exercise, he would sometimes assign his students a topic for a speech on the spot. On one occasion, he called a student to speak on Zacchaeus. The student stood up and said, “Zacchaeus was little of stature; so am I. Zacchaeus was up a tree; so am I. Zacchaeus came down; so will I.” He sat back down to the applause of all his classmates and teacher (A Pictorial Biography of C.H. Spurgeon, 88). This student showed some potential!

What advice would Spurgeon have for developing this ability?

1. Study and prepare.

“You will not be able to extemporize good thinking unless you have been in the habit of thinking and feeding your mind with abundant and nourishing food” (236). Unless you have fed your mind with abundant study and have worked hard to meditate on what you have read, you will have little worthwhile to say. In one sense, extemporaneous preaching requires more work, not less, than written manuscript sermons, because rather than preparing a manuscript, the preacher must prepare himself.

For Spurgeon, one evidence of his study is that his sermons always had an outline, often with points and subpoints. Rather than just rambling through a text, he always organized his thoughts and prepared his sermon in a cohesive and clear structure.

2. Speak out of your own spiritual experience.

“Accustom yourselves to heavenly meditations, search the Scriptures, delight yourselves in the law of the Lord, and you need not fear to speak of things which you have tasted and handled of the good word of God” (236). Don’t feel the need to speak beyond what you have personally come to know. But insofar as the Spirit has revealed wonderful things in his word to you, speak out of your own experience and meditation. Share what has encouraged you and how you have applied these truths in your own life.

3. Select familiar topics.

This was Spurgeon’s practice, especially when it came to his Monday-night devotionals. “When standing up on such occasions, one’s mind makes a review, and inquires, ‘What subject has already taken up my thought during the day? What have I met with in my reading during the past week? What is most laid upon my heart at this hour? What is suggested by the hymns or the prayers?’” (238). Rather than working from a blank slate, speak on topics that have already occupied your thoughts or are suggested by your context.

4. Learn how language works.

Extemporaneous speakers don’t have the benefit of editing their sermons. So you must master the language from the beginning. “Like a workman he becomes familiar with his tools, and handles them as every day companions” (241). Spurgeon found it especially helpful to translate Latin classics, forcing him to understand how the English language works and how to use it effectively. Whatever you do, seek to master grammar, composition, and all those skills from your grade-school language class.

5. Practice in private.

Rather than waiting until you’re unexpectedly called upon, begin practicing in private, even if it means preaching to your chairs and bookshelves. Better yet, gather other aspiring preachers and practice with one another. Spurgeon would often speak out loud in his private study. “I find it very helpful to be able, in private devotion, to pray with my voice; reading aloud is more beneficial to me than the silent process; and when I am mentally working out a sermon, it is a relief to me to speak to myself as the thoughts flow forth” (242).

6. Cultivate dependence on the Spirit.

Public speaking can be terrifying, and even more so without a manuscript. How does the preacher not give way to fear and anxiety? Only by depending on God. “Everything depends upon your being cool and unflurried. Forebodings of failure, and fear of man, will ruin you. Go on, trusting in God, and all will be well” (243). This doesn’t mean we can count on the Spirit’s help if we’ve been lazy. But if we have studied, prepared, and prayed, then we can trust the Spirit to be with us as we seek to serve God’s people.

From Page to People

The aim here is not merely to develop a skill. Our task as preachers is more than simply to become skilled rhetoricians. Rather, the aim is to equip ourselves to best edify the church. So, whether you preach from a simple outline, a full manuscript, or somewhere in between, all of us can improve our delivery and our ability to connect better with our hearers. This is where Spurgeon’s challenge applies. Step into the pulpit with less reliance on your notes and more prayerful dependence on the Spirit. Work on speaking less from your manuscript and more from your heart. And keep your eyes less on the page and more on your people.

The best way to grow is by doing. Your first attempts may seem feeble, but who knows? God can use even your imperfect efforts to accomplish his powerful work. So, keep working at it. Look for opportunities to speak of Christ. Find other preachers to help you. And as Spurgeon told his students, “You must continually practice extemporizing, and if to gain suitable opportunities you should frequently speak the word in cottages, in the school-rooms of our hamlets, or to two or three by the wayside, your profiting shall be known unto all men” (247).

Un curios care a aflat mai multe decât dorea să știe

Luca 7:36-50

Avem în față trei personaje distincte: Fariseul, femeia păcătoasă și Isus Christos. Fariseul L-a invitat pe Isus ca să vadă cine este, dar a aflat „ce face” musafirul lui. De fapt, fariseul a aflat mai multe decât era gata să afle.

◦ A aflat despre Isus că este cu adevărat un profet

El a văzut dincolo de aparențele ospitalității la lipsa de respect. Isus a văzut, dar fariseul era orb.

◦ A aflat despre femeie că este mai puțin păcătoasă ca și el

Ea era vinovată de păcate de comitere. El, era vinovat de păcate de omitere. Tot ce n-a făcut el, a făcut ea, și le-a făcut mult mai bine.

Atitudinea ei față de Isus a fost mult mai corectă

◦ A aflat despre Isus că poate ierta păcatele

Fariseul a văzut trecutul femeii. Isus i-a văzut viitorul („Du-te în pace”). N-a fost însă gata să aibă o asemenea relație cu El.

O relație superficială de aparent respect față de Isus te lasă așa cum ești. O relație de credință, îți oferă iertarea și schimbarea eternă. În mulțimea aceea de oameni, doar femeia a avut ceva de câștigat, ceva ce nu se poate dobândi cu bani, doar cu pocăință, lacrimi și iubire. Exemplul acestei femei i-a împins spre salvare pe milioane de oameni care au citit Evanghelia.

Întâmplarea poate fi și imaginea unei adunări creștine în care majoritatea au venit din curiozitate și pleacă fără nici un câștig personal. Numai cei care au nevoie de Christos pot spera în harul și ajutorul Lui. Cei care au venit “în oace”, pleacă neatinși. Cei veniți cu o criză lăuntrică (trudiți și împovărați, vor auzi glasul acelui “Du-te în pace “.

ȘTEFAN, OMUL ÎNCORONAT DE DUMNEZEU

Fapte 6—7

Există două cuvinte pentru „coroană” în Noul Testament: diadema, care înseamnă „o coroană regală” și ne dă cuvântul diademă; şi stephanos, „coroana învingătorului”, care ne dă numele popular Ştefan. Poți moșteni o diademă, dar singura modalitate de a obține un stephanos este să-l câștigi.

Faptele 6 și 7 se concentrează pe slujirea și martiriul lui Ștefan, un credincios plin de Duh, care a fost încununat de Domnul. „Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții” (Apocalipsa 2:10). El a fost credincios atât în ​​viață, cât și în moarte și, prin urmare, este un exemplu bun de urmat.

Aceste capitole îl prezintă pe Ștefan ca un credincios credincios în patru domenii diferite de slujire.

I. Ştefan slujitorul (6:1–7)

„Sunt mulți dintre noi care suntem dispuși să facem lucruri mari pentru Domnul; dar puțini dintre noi sunt dispuși să facă lucruri mărunte. ” DL Moody

II. Ştefan Martorul (6:8–15)

III. Ştefan Judecătorul (7:1–53)

Cea mai lungă predică din Faptele Apostolilor

IV. Ștefan Martirul (7:54–60)

Care au fost rezultatele morții lui Stephen? Pentru Ştefan, moartea însemna încoronarea (Apoc. 2:10). El a văzut slava lui Dumnezeu și pe Fiul lui Dumnezeu stând să-l primească în cer (vezi Luca 22:69). Domnul nostru S-a așezat când S-a înălțat la cer (Ps. 110:1; Marcu 16:19), dar El s-a ridicat pentru a-l primi spre glorie pe primul martir creștin (Luca 12:8). 

Aceasta este ultima dată când titlul „Fiul omului” este folosit în Biblie. Este cu siguranță un titlu mesianic (Dan. 7:13–14), iar utilizarea lui de către Ștefan a fost încă o mărturie că Isus este într-adevăr Mesia lui Israel. 

Ștefan nu numai că a fost încercat într-un mod asemănător cu cel al Domnului nostru, dar a murit și cu rugăciuni similare pe buze (Luca 23:34, 46; Fapte 7:59–60). Un tăgăduitor a strigat odată unui predicator de stradă: „De ce nu a făcut Dumnezeu ceva pentru Ștefan când îl ucideau cu pietre?” Predicatorul a răspuns: „Dumnezeu a făcut ceva pentru Ștefan. I-a dat harul să-și ierte ucigașii și să se roage pentru ei!” Un răspuns perfect!

Pentru Israel, moartea lui Ştefan a însemnat condamnare. Aceasta a fost a treia crimă a lor: ei îngăduiseră ca Ioan Botezătorul să fie ucis; ceruseră ca Isus să fie ucis; și acum îl ucideau pe Stephen înșiși. Când i-au permis lui Irod să-l omoare pe Ioan, evreii au păcătuit împotriva lui Dumnezeu Tatăl care-l trimisese pe Ioan (Matei 21:28–32). Când i-au cerut lui Pilat să-L răstignească pe Isus, ei au păcătuit împotriva lui Dumnezeu Fiul (Matei 21:33–46). Când l-au ucis cu pietre pe Ștefan, Israel a păcătuit împotriva Duhului Sfânt care lucra în și prin apostoli (Matei 10:1–8; Fapte 7:51). Ei au spus că Ștefan se opune lui Moise, dar avea o față strălucitoare la fel ca Moise (Exod. 34)!

Isus a spus că acest păcat nu va putea fi iertat niciodată (Matei 12:31–32). Judecata a venit în cele din urmă în anul 70 d.Hr. când Titus și armatele romane au distrus Ierusalimul și templul.

Pentru biserica din Ierusalim, moartea lui Ștefan a însemnat eliberare. Ei dăduseră mărturie „mai întâi evreului” încă de la Rusalii, dar acum aveau să fie îndrumați să ducă solia din Ierusalim către samariteni (Fapte 8) și chiar către neamuri (Fapte 11:19–26). Opoziția dușmanului a ajutat să împiedice biserica să devină o „sectă” iudaică și i-a încurajat să îndeplinească însărcinarea din Fapte 1:8 și Matei 28:18–20.

Acreditările împăratului divin

Introducere:

Plonjați fățarnic într-o amnezie voluntară, cei ce L-au judecat pe Isus l-au întrebat despre învățătura Lui. Răspunsul a fost necruțător! „Știți ți voi prea bine pentru că Eu n-am vorbit în ascunsl, ci am proclamat pe față. Mă judecați nu prentru ceea ce nu știți. ci pentru ceea ce știți prea bine.“

Ioan 18:20 Isus i-a răspuns: „Eu am vorbit lumii pe faţă; totdeauna am învăţat pe norod în sinagogă și în Templu, unde se adună toţi iudeii, și n-am spus nimic în ascuns.

Într-adevăr activitatea Sa a fost publică și limpede. El a venit ca Împărat, a făcut lucrările unui Împăîrat divin și S-a oferit ca Împărat pentru împărăția pe care ei, ipocriți, pretindeau că o așteaptă. Acum, paradoxal, ei se grăbeau să-L elimine pe El ca să nu le strice sărbătoarea pe care El venise tocmai ca să o împlinească.

Care au fost acreditările Lui ca Împărat divin?

I. Născut să fie împărat – Mat. 2:2

II. Uns să fie împărat Mat. 3:13

III. Și-a prezentat platforma împărătească – Mat. 5-7

IV. Autoritatea asupra naturii – Mat. 8:23-2

V. Autoritate asupra bolilor – Mat. 8-9

VI. Autoritate asupra demonilor 

VII. Și-a vestit venirea – Mat. 10:1-7

VIII. Autoritate asupra morții –  Iair – Marcu 5:35-43, Fiul văduvei (Luca &.11-17), Lazăr (Ioan 11:38-44).

Care este cea mai „neîmplinită“ din profețiile despre Isus Christos?

Text: Isaia 9:6-7

Introducere: aceste profeții sunt un nod de discordie între creștini și necreștini. Una în mod special pare „iluzorie“: cea despre Prinț al păcii.

I. O dorință universală.
„Dacă vor continua Conferințele pentru pace, nu vom mai supraviețui niciunul!“

II. O dorință în viața lui David.
După povestea cu Bat-Șeba, David a numit copilul Solomon (după „Ab Salom“, un alt fiu al păcii), ca o rugăciune ca măcar acest copil să cunoască pacea.

III. O dorință a evreilor contemporani cu Isus.
Matei 12:42; Ioan 10:22-23-31

IV. O ofertă a Bisericii primare.
Fapte 3:11, 5:12

Încheiere: Cea mai neîmplinită este și cea mai așteptată. Cel mai răspândit salut creștin este: „Pace“. Tu ai pace? Ea depinde de relația ta cu Christos. Nu o pace fără probleme, ci o pace în mijlocul tuturor problemelor, așa cum a trăit-o și El.

Viața ca o cursă sportivă

(La înmormântarea Danielei Lucan – 20 Mai 2023)

Saul din Tars, ajuns apoi Pavel – apostol al Neamurilor, este un om controversat, opac pentru unii, prea complicat pentru alții, teribil de riscant pentru iudei, surprinzător de ne-evreu pentru celelalte Neamuri. Învățătura rămasă de la el este cel puțin interesantă. El are exprimări aparent paradoxale ca aceasta:

“Dacă numai pentru această viață ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mei nenorociți dintre toți oamenii” (1 Corinteni 15:19).

A trebuit să fac precizarea „cursă sportivă“ pentru că în limba română „cursă“ poate însemna și o nedorită capcană. Pentru unii chiar așa și este. Viața este o cursă în care au fost prinși, fără rost și fără ieșire.

Pentru apostolul Pavel însă, viața a fost departe de a însemna așa ceva.

O primă observație este că acest apostol al Neamurilor a fost suspect de familiarizat cu terminologia sportivă. Asta în contextul în care prea multe fețe bisericești de astăzi sunt îmbrăcate în uniforma celor prea plini de ei înșiși sau în odăjdiile preoțești ale celor ce pretind că evoluează deja în slujba cerească printre sfinți, îngeri și heruvimi.

O a doua observație este că, spre deosebire de unii mult prea desprinși și izolați de ceea ce se petrece în lume, apostolul Pavel nu se sfiește să folosească metafore sportive atunci când vorbește de mult prea serioasa problemă a morții.

„Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. ⁷ M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. ⁸ De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.“ (2 Timotei 4:6-8).

Iată un apostol care nu sfiește să vorbească despre sport și care alege să vorbească despre sport într-una dintre cele mai solemne clipe din viața lui, moartea!

Nu este pentru prima dată. Pavel ca mai făcut-o și în alte epistole scrise de el bisericilor. Interesant și șocant totodată! Apostolul știa însă că trăiește într-o societate saturată de sport și preia aceste metafore știind bine. că va fi înțeles de toată lumea. „Mens sana in corpore sano“ era idealul din civilizația Romei, iar Jocurile Istmice, precursoare ale Jocurilor Olimpice, erau evenimente anuale ale grecilor. “Citius, Altius, Fortius” este motto-ul Jocurilor sportive. Aceste trei cuvinte latine înseamnă „mai repede, mai sus, mai puternic“.

Preluând astăzi exemplul lui Pavel am putea vorbi despre „viața ca o cursă sportivă“. Să ne aducem aminte puțin despre terminologia preluată de apostolul Pavel din lumea sportivă.

I. Nu este suficient să începi bine, trebuie să și termini bine! Pavel spune că el este grijuliu să alerge „după rânduieli“, (conform regulamentului în viguare), ca nu cumva să alerge degeaba și să fie „descalificat“:

„Şi cine luptă la jocuri nu este încununat, dacă nu s-a luptat după rânduieli“ (2 Timotei 2:5)

„Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. ²⁷ Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat. (1 Corinteni 9:26-27).

II. Pavel spune că este grijuliu să „ducă o viață sportivă“, abandonând plăcerile abuzurilor ca să se țină „în formă“ pentru performanță.

„Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veşteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veşteji“ (1 Corinteni 9:25).

Aceeași aluzie la antrenament și performanță sportivă se află într-unul din versetele puțin înțelese din scrisorile lui Pavel:

„Căci deprinderea trupească (antrenamentul fizic) este de puţin folos, pe când evlavia (antrenamentul spiritual) este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare.“ (1 Timotei 4:8).

III. Pavel spune că trăiește cu pasiune și cu scop, urmărind să „câștige premiul“. Apostolul umbla după excelență:

„Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul!“ (1 Corinteni 9:24).

Cei care au alergat și un terminat cursa înaintea noastră sunt spectatori la eforturile noastre:

“Și noi dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor așa de mare de martori, să dăm la o parte orice și păcatul care ne înfășoară așa de lesne și să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte” (Evrei 12:1).

În cursa vieții, apostolul a fost un sportiv de performanță, un profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Tu cum stai cu alergarea ta?

Cum stai cu viața sportivă? Nu cumva te-ai cam îngrășat, mănânci orice, dormi pe rupte și ai scăpat trupul din mână? Nu cumva ți-ai ieșit din formă?

Cum stai cu regulile alergării? Nu cumva cauți scurtături sau lovești sub centură?

Cum stai cu pasiunea? Vrei să câștigi premiul întâi, dorești cununa sau alergi doar ca să te afli în treabă, ca cei care aleargă maratonul doar așa, ca pentru cultura generală?

Ar părea o impietate să sfârșesc o meditație creștină cu o poezie despre luptă de George Coșbuc. O fac însă și eu pentru că a făcut-o marele apostol Pavel, când a vorbit despre lupta din sport:

Lupta vieţii – George Coșbuc

Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.
Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tânguitor.

Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.
O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.

E tragedie nălţătoare
Când, biruiţi, oştenii mor.
Dar sunt eroi de epopee
Când braţul li-e biruitor.

Comediant e cel ce plânge,
Şi-i un neom, că-i dezertor.
Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti dator.

Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.
De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor.

“Dacă numai pentru această viață ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mei nenorociți dintre toți oamenii” (1 Corinteni 15:19).

Sunt curse de 100 de metrii, altele de 200 m, de 400 m, de 1600 m, 10.000 m … multe, foarte multe ture în jurul stadionului. Unii ar vrea să nu se termine învârtirea aceasta. Ce caraghios! Orice cursă trebuie să aibe un final, o festivitate de premiere. După aceea urmează la ieșirea din stadion, viața, adevărata viață. Ea este destinația noastră în ceea ce se numește eternitate. Apostolul Pavel fusese deja acolo. El văzuse în ce se măsoară lucrurile “pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la mintea omului nu s-au suit”. Pavel socotea că pentru el ar fi fost mult mai bine să fie “acasă” la Domnul.

Fii și tu gata să-ți termini cu bune cursa vieții. Te așteaptă eternitatea din curțile cerului.

Succes în alergarea voastră. După premiere urmează adevărata viață.

Tu ai primit chemarea la lucru?

“Cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela, despre care n-au auzit?Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui dacă nu sînt trimişi?” – ROMANI 10:14,15

După ce a expus minunatul plan al mîntuirii dumnezeieşti, după
ce a îndreptat privirile cititorilor către o lume pierdută, coruptă în plăcerile ei, epuizată de suferinţă, înecată în lacrimile ei, apostolul Pavel mişcat şi îngrijorat, se opreşte ca să pună aceste patru întrebări:

1. “Cum vor chema pe Acela în care n-au crezut?” Cine ar putea să evalueze binecuvîntările care rezultă din acest simplu fapt: a crede din inimă în Domnul Isus Hristos? “Oricine va chema Numele Domnului va fi mîntuit”, mîntuit de păcatele din trecut şi de vina lui, mîntuit de puterea prezentă a păcatului, salvat de la iazul de foc cu toate chinurile lui veşnice! Credincioşii se bucură nespus de această mîntuire sigură şi veşnică, dar cîţi dintre ei se gîndesc şi au pe inimă mîntuirea altor suflete din sutele de milioane de oameni nemîntuiţi?

2. “Cum vor crede în Acela despre care n-au auzit?” Ei n-au auzit pentru că noi, sîntem surzi, nu ei. Da, surzi la nevoile şi la apelul celor ce zac ruinaţi de păcat, sîntem surzi faţă de această tragică stare a oamenilor, şi noi avansăm tot felul de scuze: “…n-am vreme, sînt foarte ocupat, nu cred că ei vor lua aminte, sau poate frica şi ruşinea de a nu fi batjocoriţi sau zeflemisiţi, etc.

3. “Cum vor auzi despre El fără ca cineva să le propovăduiască?” Dincolo de orizontul nostru mărginit sînt sute de milioane de suflete fără Dumnezeu, fără nici o nădejde şi unii chiar fără Cuvîntul lui Dumnezeu. Nu este vorba aici de a fi un predicator talentat ci pur şi simplu numai de a spune şi altora despre ce a făcut Dumnezeu pentru tine, despre lucrarea Domnului Isus de la Golgota, despre iertarea deplină de păcate, şi toate acestea în cuvintele cele mai simple şi din toată inima.

4. “Şi cum vor predica dacă nu au fost trimişi?” Deasemenea nici aici nu este vorba de o învestitură specială din partea lui Dumnezeu într-o lucrare specială. El a avut în adevăr oameni deosebiţi, înzestraţi de El pentru deosebite lucrări de trezire şi de vestire a Evangheliei prin care au fost cîştigate milioane de suflete. Dar aici este vorba exact de ce a spus Domnul Isus: “Rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său.” (Mat. 9:37).

De aceea apostolul Pavel subliniază că “credinţa vine din cele auzite iar cele auzite prin Cuvîntul lui Dumnezeu” (vs. 17).

Să rugăm pe Domnul să ne facă nişte secerători simpli, fără titluri şi reputaţie.

Ce a însemnat ruperea perdelii dinlăuntrul Templului?

„Şi îndată perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos“. – Matei 27:51

Sfâşierea unei perdele atât de groase nu a fost un lucru neînsemnat. Nu a fost intenţionat ca o demonstraţie a puterii, ci ca o lecţie pentru noi.

I. Vechea lege ceremonială a fost luată, sfâşiată ca o haină veche şi pusă deoparte. Odată cu moartea lui Isus au luat sfârşit toate jertfele, fiindcă toate s-au împlinit prin El; de aceea, locul prezentării lor a fost marcat cu un semn evident al destrămării.

II. Perdeaua sfâşiată dezvăluia toate lucrurile ascunse ale vechii rânduieli: chivotul legământului putea fi văzut acum, şi slava lui Dumnezeu nu mai locuia acolo. Prin moartea Domnului Isus, Dumnezeu ne este descoperit clar, fiindcă El nu a fost „ca Moise, care îşi punea o mahramă peste faţă” (2 Corinteni 3:13). Viaţa şi nemurirea sunt aduse acum la lumină, şi lucrurile care au fost ţinute ascunse de la întemeierea lumii sunt descoperite acum în El.

III. Ceremonia anuală a ispăşirii a fost desfiinţată. Sângele ispăşitor, care stropea în fiecare an perdeaua, era oferita cum o dată pentru totdeauna de Marele Preot şi, de aceea, locul ritualului simbolic era desfiinţat. Nu mai era nevoie de sângele taurilor şi berbecilor, fiindcă Isus stropise perdeaua cu propriul sânge. De acum înainte, accesul la Dumnezeu era îngăduit ca un privilegiu pentru orice credincios.

IV. Nu mai este o deschizătură îngustă prin care să putem privi spre tronul milei, fiindcă perdeaua este sfâşiată de sus până jos. Putem să ne înfăţişăm cu îndrăzneală în faţa tronului harului (Evrei 4:16). Ar-fi o greşeală să spunem că deschiderea aceasta minunată a Sfintei Sfintelor a fost o umbră a deschiderii porţilor spre Paradis pentru toţi sfinţii prin virtutea patimilor? Domnul nostru muribund are cheia cerului; El o deschide şi nimeni nu o poate închide. Să intrăm cu El în locurile cereşti şi să ne aşezăm lângă El până când duşmanul nostru va fi înfrânt.

Floriile – sărbătoarea hainelor

(Wes Bonda)

Si-au aruncat hainele … ! Luca 19. 35-36

Care haine trebuie aruncate ?

1. Haina necredintei Ioan 20: 27 FAp. 16.31 In 3.16

2. Haina traditiei Mat.15.1-6

3. Haina fatarniciei Mat. 16.1-12 cap.23.28

4. Haina omului vechi Col . 3.9 Efes 4. 22

Si imbracativa cu :

a. Haina omului cel nou Efes.4.24

b. Haina dragostei Col. 3.14

c. Haina Christos Gal. 3.27

A Lui sa fie Slava in veci Amin